Ghid de supraviețuire
Postări recente

IMG_6735(după ce postez asta, o să bag capul între umeri și o să aștept scatoalce și ”castane” să cadă asupra mea, de la cei… viteji. Așa cum am primit după articolul ”Și eu fac enduro!” )

Muntele e pentru toți – atâta timp cât îl respecți, cunoști regulile, mergi doar unde poți și ai echipamentul adecvat.

Iubesc muntele, pădurea și tot ce înseamnă natură de când mă știu. Pe munte am urcat cu încăpățânare, în ciuda doctorilor care mereu mi-au spus că nu am voie să fac efort.

De mică am fost bolnăvicioasă. De dureri de cap, de a căror cauză nici un doctor nu avea habar, am suferit de la doi ani. Pe la 13 – 14 ani, doctorii m-au băgat în maiou de ghips, pentru durerile de spate și de mijloc. Noroc că era iarnă și îmi ținea de cald. Eram scutită de sport și practică agricolă. Nu aveam voie să fac mai nimic din tot ce înseamnă efort fizic. Nici la sapă nu mă luau ai mei. Mă simțeam mereu dată la o parte, cumva izolată de toți ceilalți.

Dar nu mă lăsam. Când plecau toți de acasă crăpam lemne pentru foc sau îmi găseam ceva muncă fizică, pe ascuns. Iubesc să fac muncă și efort fizic.

Așa și cu muntele. La Victoria stăteam la cămin și mergeam acasă tot la două săptămâni. Prin urmare o sâmbătă eram acasă și una pe munte, fără știrea părinților. Era ușor. Pe atunci nu existau telefoane și alte minuni, să afle lumea pe unde umblu. De-ar fi aflat ai mei că eu car rucsac în spate prin munți… dragii de ei.

M-am cățărat pe munți și m-am târât prin peșteri. Apoi am ajuns în Qatar unde nu erau nici munți și nici păduri. Durerile și stările mele de rău s-au accentuat, dar eram obișnuită ca veșnic să mă doară ceva. Nu durerile m-au dus la medic, dar nu mai aveam energie să urc un etaj în casă. Asta m-a înfuriat. Cum adică? Eu care am urcat munți, să nu pot urca un etaj?!?! Simțeam că mă scurg urcând scările. O sfârșeală sâcâitoare, secătuială de energie. Așa am ajuns la doctori și m-am pricopsit cu diagnosticul îmbârligat.

O vreme mi-a fost tare rău, eram numai piele și os, abia mă târam, abia mâncam. Am suferit de dor de munte mai mult decât orice. Muntele era pentru mine doar vis și amintiri. Îmi doream foarte mult să urc pe munte dar prea multă vreme am auzit ”Nu ești în stare!”.

În 2013 am reușit să ajung în creasta Făgărașilor, în Fereastra Mare a Sâmbetei și viața mea s-a schimbat. Nu sunt cuvinte să descriu bucuria simțită atunci. Mai mult decât bucuroasă, m-am simțit Învingătoare.

Să fie clar: Învingătoare asupra bolii – muntele nu îl învingi, el te rabdă să-l urci 😉 .

Acela a fost începutul. A urmat Retezatul, Munții Rodnei etc. Mi-am recăpătat încrederea în mine, mi-am dovedit că în ciuda durerilor, pot să urc pe munte.

Pe 1 iulie 2014 am pornit pentru prima dată singură pe munte. La Bârcaciu. Iar de atunci… am tot mers. Sunt conștientă că încalc o lege sfântă a muntelui care spune ”niciodată să nu pleci singur pe munte”. Dacă n-aș merge singură, nu aș mai merge deloc – iar asta e exclus!

Mai multe persoane/prieteni, mi-au spus: ”Aș vrea să fac și eu asta, dar nu pot”. Ce nu poți? Nu poți ține pasul cu cei ”viteji” care fac ture de munte în viteză? Nici eu, dar ăsta nu-i motiv să nu merg.

Muntele e pentru toți. Atât pentru voinici cât și pentru leșinături ca mine. Nu pot să urc azi și să cobor mâine. E prea mult și prea dureros, de aceea merg cu timp. Timpul dat de marcaj, e acolo să ai habar în câte ore ar ajunge la destinație cei mai mulți, dar nu e obligatoriu. Eu îmi fac timpul meu și merg așa cum pot. Mă asigur doar că am suficient timp să nu mă prindă noaptea pe drum, să pierd poteca și marcajul. Trebuie să iau în calcul și faptul că s-ar putea să am o criză de dureri, care să mă țină pe loc o vreme. Acasă nu mă îndop cu calmante, dar pe munte o fac. Preventiv.

Dragostea de munte mă ajută enorm să fac față bolii. Nu știu dacă am sau nu dreptate, din punct de vedere ”științific” (nu le prea am cu științele) dar am realizat că efortul pe care îl fac urcând, mă ajută să consum energia ”obosită” din mine. Obosesc și mă descarc de energia bolnavă, ”de oraș”, dar când ajung la destinație precum o baterie stoarsă, mă încarc cu energie proaspătă. E terapia care mie îmi face bine: împrospătarea energiei.

O prietenă, și ea bolnavă, îmi spunea ”îmi e dor să merg pe munte, dar mai întâi trebuie să-mi găsesc liniștea”. Păi dacă îți place muntele, de ce nu-ți cauți liniștea mergând pe munte? Crezi că găsești un loc mai bun?

Un loc foarte drag mie este Cabana Bârcaciu din Munții Făgăraș. Am fost întrebată dacă e greu de ajuns acolo. Nu, nu este greu. Depinde ce înseamnă ”greu” pentru fiecare în parte. Traseul este prin pădure și nu are părți dificile gen cățărări sau alte minuni. E vorba totuși de efort, în definitiv urci pe munte, nu te plimbi prin parc. Dacă pe indicatorul de la intrarea pe potecă scrie două ore jumătate, nu înseamnă că trebuie să ajung în acest timp. Pe timp de vară poți să faci cinci ore sau câte vrei, important este să ai grijă să ajungi întreg la cabană. Dacă pleci dimineața, ai timp să tragi și un pui de somn la mijlocul traseului dacă ai obosit prea tare.

Trebuie să ai minim de echipament: bocanci sau o gheată care să-ți țină bine glezna, musai apă, trusa de prim ajutor, mâncare, haină de ploaie, haine de schimb, ciocolată și aspirină. Rucsacul să nu îl faci prea greu ”după trei ore de mers cu rucsacul în spate, 500 g în plus sunt grele” – foarte adevărat.

La modă este să trăiești cât mai ”sănătos” și mai ”bio” și să ocrotim natura. La Bârcaciu ești în mijlocul naturii. Fără poluare. Natural și sănătos. Cum nu sunt prietenă cu apa rece (sindromul Raynaud mă limitează), am tot timpul la mine șervețele umede. Utile când vine vorba despre igienă.

Barcaciu - platouVara, dacă mergi la Bârcaciu pentru câteva zile, ai ocazia să faci ture în zonă, să urci câteva vârfuri:  Vf. Scara –  2.308 m, Vf. Ciortea – 2.427 m, Vf. Șerbota – 2.331 m, să mergi la Lacul Avrig. Doar să stai la cabană și să te plimbi ușurel prin pădure este o terapie. De munte.

Când te pricopsești cu o boală de…viață lungă, trebuie să-ți găsești singur calea prin care să o suporți. În timp, ajungi un adevărat campion la făcut slalom printre dureri, oboseli, emoții. Dacă doar șezi, cugeți la boală și bocești toată ziua, te transformi într-o acritură ocolită de lume.

”Tonul face muzica” – zice o vorbă veche, așa că transformă-te în dirijor și dă ”tonul” la atmosfera pe care o vrei în jurul tău. Râzi și fă-i și pe ceilalți să râdă, bucură-te de viață așa cum e ea și fă-i și pe ceilalți să se bucure.

Dacă ești iubitor de munte, dar din varii motive mergi mai încet, nu te da bătut. Nu da voie nimănui să-ți spună ”tu nu ești în stare!” sau ”tu ești bolnav, nu faci față”. Să știți că cei care vă spun asta o fac și din egoism, nu doar din grija care ne-o poartă. N-au curajul să îți spună în față  ”Mergi prea încet, n-am chef să stau după tine. Am chef să trag o fugă până în vârf și să mă întorc acasă, nu să stau după problemele tale, să mă mai încarc și cu grija ta.” Asta e realitatea, dureroasă ori ba.

La articolul ”Și eu fac enduro… dar în stilul meu” am avut comentarii vehemente. Mai mult, au fost deranjați că am folosit cuvântul ”enduro” – cuvânt cu care se mândresc voinicii care urcă muntele pe motociclete. Se consideră specie aparte, bag seama, sunt ”enduriști”. Oricum, eu fac mai mult enduro decât ei.

Probabil că se vor găsi și acum destui să cârcotească. ”Auzi, tu, muntele e pentru toți?!” Da, e pentru toți.

KristaNu faceți ca mine. Nu plecați pe munte singuri, mai ales dacă nu aveți habar de ce înseamnă mersul pe munte. Nu este o plimbare în parc. Dacă o faceți totuși, documentați-vă de zece ori.  Gândiți foarte bine la ceea ce faceți.

Cum la munte caut liniștea, merg în timpul săptămânii. La cabană sunt puțini turiști. Urc duminica – strategic de altfel, eu urc singură dar cei care au fost la cabană coboară. În felul acesta nu sunt chiar singură pe potecă, dacă Doamne ferește se întâmplă ceva sunt găsită repede (nu apuc să fac gaze).

Când plec de acasă anunț prietenii și cabanierii. Dacă urc spre Bârcaciu, le spun să mă caute dacă nu am ajuns în șase ore. Șase ore este mult, dar îmi iau o marjă de siguranță și nu își face nimeni griji. Nu mă abat de la traseul marcat, iar când plec de la cabană să fac ture de creastă, anunț din când în când prin sms că sunt ok. În restul timpului telefonul este închis, pentru a nu se descărca bateria.

Acum câteva zile am găsit un articole pe net ”Doctors Explain How Hiking Actually Changes Our Brains”. Pe scurt doctorii spun că:

  • Mersul pe jos în natură – pădure sau munți – te scapă de gânduri negative apăsătoare.
  • Faptul că plimbându-te în natură te rupi de tehnologie, te ajută să fii mai creativ în rezolvarea problemelor.
  • În timpul plimbărilor scapi de stres și de anxietate – probleme pe care mulți încearcă să le rezolve cu ajutorul medicamentelor. Îți crește încrederea în tine iar în organism se eliberează endorfine. Ce sunt, de fapt, endorfinele? Sunt o categorie de substanțe produse de creier, deci neurotransmițători. Rolul pe care li-l încredințează organismul este acela de analgezic, vizând suprimarea durerii de orice fel. Asta explică și de ce POT să merg pe munte cu dureri  cu tot.

Dacă tot s-au făcut studii și medicii susțin cele de mai sus, ce mai aștepți? E muntele prea departe? Mergi la plimbare în pădure. Nu e pădure? Găsește un parc mare în care să te plimbi măcar o oră.

După prima mea tură singură pe munte, am scris dacă ești în depresie, fă-ți un rucsac mai greu decât poți duce și ia-o la urcat pe munte.” Ai să uiți de depresie urgent!

Da, muntele este pentru toți. Cu GRIJĂ și fără grabă. Muntele nu pleacă nicăieri. Cel puțin până la prima alunecare de teren…

Vedere din creastă spre lacul Avrig

lacul Avrig

Urcând pe Ciortea

spre vf. Ciortea

Echiparea la ”pantof cu toc” pe Vf. Ciortea 😆

pe Ciortea

Vf. Șerbota

Serbota

Alge bine încălțările!!!

incăltări

Pentru că oricum e… oficial ”on-line” povestea mea 😆 o găsiți aici.

 

4 Responses to Muntele e pentru toți

  • Super articolul …si bun ptr cei care vor sa urce pe munte ! Bravo Krista !

    • Mulțumesc. Cei care vor să urce pe munte, mai trebuie să învețe bine o regulă: pe munte s-ar putea să greșeti numai o dată. O greșeală care te poate costa viața. Așa că… fără greșeli, e cel mai bine. Muntele trebuie respectat. ”Fără greșeli” înseamnă să nu faci pe grozavul și nici pe eroul.

  • Un articol minunat….iti doresc multa sanatate sa te poti bucura de drumetiile prin munti cat de mult posibil..chiar mi-a placut ce ai scris…m-a impresionat…si desi toata lumea zice ”Nu urca singur pe munte”,sunt de acord cu tine: decat sa nu merg deloc pt ca nimeni nu vrea sa vina cu mine din prietenii mei, prefer sa o fac singur…am facut-o si nu imi pare rau…asta e…a fost poate provocarea vietii sa pornesc singur in 2013 pe traseul de creasta al Fagarasilor din Plaiul foii pana la Turnu Rosu..unii m-au facut nebun,dar cu grija si cu respect pt Maria sa Muntele, totul e posibil…asa ca iti doresc carari batatorite spre inima muntilor si numai bine…Cu respect, Attila…

    • Mulțumesc pentru comentariu. Nu-ți fă griji, pe mine toți mă fac nebună :-).
      Un bărbat singur pe munte mai treacă, meargă, dar o femeie?!?!?
      Abia m-am întors de la Bârcaciu. Tura asta nu am fost singură – am să scriu zilele astea – dar tocmai pentru că nu am fost singură, mi-am dat seama că atât pentru mine cât și pentru ceilalți, e mai bine singură. Din păcate. Din fericire… am prins curaj.

      Uite-așa cum mă vedeți
      Nu mă dau pe cinci băieți
      Și dacă m-oi pieptăna
      Nici pe zece nu m-oi da 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *