Ikstar

Ghid de supraviețuire

Barcaciu – vineri treișpe – ianuarie 2017

Prima tură din an. Tură de probat noul echipament: rachetele de zăpadă (fărașe colorate – după cei de la Decathlon, când le-am comandat) și colțarii primiți cadou de la vechii mei prieteni, Lili și Doru. Normal că mă mâncau tălpile a suit pe munte.

Împreună cu Alina și cu Ovidiu, am stabilit să plecăm vineri pe la prânz, după cum termina Ovidiu serviciul. La 13:35, plecam din Mediaș. Știam că o bucată bună din drum o vom face la frontală, dar ne simțeam încrezători toți trei. Habar nu aveam ce ne așteaptă. Nimic nu prevestea calvarul.

Am ajuns la Poiana Neamțului și ne-am echipat de traseu, la ora 16:10. Să punem rachetele sau să nu le putem?
– Hai că vedem, zise Ovidiu.

Am pierdut aiurea un sfert de oră prețios, ca să legăm rachetele mele de rucsac, ca după cinci minute să realizăm că mai bine punem rachetele în picioare. Alt sfert de oră prețios, pierdut aiurea.

Din Poiana Neamțului s-a luat un cățel de la cabană după noi. Am strigat la el, l-am mai și altoit cu câte un băț, doar-doar se va întoarce acasă, dar strădaniile noastre au fost zadarnice. A ținut el morțiș să vină cu noi până la Bârcaciu.

După puntea de peste Comăneasa, certându-mă cu cățelul să se ducă acasă, am aflat că rachetele de zăpadă, nu au marșarier. Încercând să dau un pas în spate, am căzut în fund, m-am afundat în zăpadă și nu m-am putut ridica fără ajutorul lui Ovidiu. Am învățat lecția. Ceva mai sus, la bradul doborât, am călcat strâmb și iar m-am trezit grămadă, într-o poziție urâtă rău: culcată pe o parte, cu rucsacul spre vale. Am dezlegat rucsacul de pe mine, l-a luat Ovidiu și astfel m-am putut ridica fără s-o iau la vale.

Toate bune și frumoase, voioși pe potecă. Asta până când s-a făcut noapte și am aprins frontalele. Încă o bucată bună de drum, a fost ok, mai era potecă vizibilă. Apoi, de pe la jumătatea drumului, a început chinul.

Ninsese mult, zăpada era proaspătă ”powder”. Vântul scuturase zăpada din brazi. În plus – troiene mari. Fără potecă, nu am avut altă soluție decât să mergem din marcaj în marcaj. Ovidiu deschidea drumul, încercând să găsească o variantă optimă – grea sarcină! Nimic nu era optim. Alina, mergea în fața mea, fără rachete, cu zăpada până la brâu. Ovidiu și cu mine, cu rachete cu tot, ne afundam în zăpada pufoasă până la genunchi. Puține locurile unde zăpada ne ținea!

Mergând pe orbecăite, rachetele se mai agățau de câte ceva și mă trezeam în genunchi. În zăpada afânată, poziția era total aiurea: picioarele mele, îndoite de la genunchi formau un V, unde colțul de jos al V-ului erau genunchii lei, afundați în zăpadă. Nu-l puteam întoarce pe Ovidiu la fiecare căzătură, așa că trebuia să găsesc soluții să mă ridic. Să mă ajut de bețe? Erau aproape inutile, pentru că zăpada troienită era mai adâncă decât lungimea bețelor, nu reușeam să dau de pământ să mă pot sprijinii în ele. Aruncam bețele înainte, dam rucsacul jos din spate, îl puneam în fața mea și mă aburcam pe el. Doar așa, copăcel-copăcel… Când mă ridicam, aveam senzația că mă rup în mii bucăți din cauza durerilor. Umerii și șoldurile…

La un moment dat, Ovidiu vrând să mă ajute, mi-a luat rucsacul și și l-a pus în față. Problema era că nu mai vedea. Nu l-am lăsat, i-am luat rucsacul înapoi.

Înaintam precum melcii. Când o vedeam pe Alina cum se chinuie în fața mea, îmi venea să plâng. Cățelul venit cu noi, mai mult de încurca: când mergea în spatele meu, îmi călca pe rachete. Noroc că s-a ținut mai mult după Ovidiu și l-a încurcat pe el mai mult.

Până la urmă prezența cățelului, a fost bună. Puiandru sau nu, tot câine era. Câtă vreme nu se agita, însemna că nu sunt lighioanele prin zonă. Un gând liniștitor.

E a doua tură cu Alina pe munte. De Ovidiu știam că nu se panichează, dar nu și despre Alina. O știu de ”bărbată”, știam că este rezistentă fizic, dar situația în care eram…Mai ales că bocancii ei se udaseră. Începuse războiul psihologic. De câte ori o vedeam în fața mea, prăbușită în zăpadă și o auzeam spunând  sfârșită ”Da’ io nu mai pot să ies de aici!”, mă rugam la Dumnezeu să fie puternică și îi strigam ”Hai că poți! Încă un pic!”. Îs mândră de ea! Mersul ”din greu” i-a ținut picioarele calde, n-a apucat-o frigul.

Până sus ”în tăietură” a fost cum a fost, dar acolo știam ce ne așteaptă: viscol. Prin pădure auzeam vijelia printre brazi, dar nu a fost o problemă. Când am ajuns la loc deschis, am simțit din plin. De vreo cinci ori am căzut dărâmată de vânt. Câteva rafale ușurele, după care băga una de dărâmat. Urcând abrupt, afundându-mă în zăpadă, cu viscolul biciuindu-mi fața prin cagulă, fiecare pas durea. Pentru fiecare pas, depuneam un efort imens. Fiind neobișnuit de cald, zăpada se înmuiase și se lipea de rachete, îngreunând mersul.

Cu riscul de a rămâne fără baterie la telefon, tot drumul, am lăsat telefonul pornit. Știam că din loc în loc, este semnal. Nu aveam eu timp să stau să-l caut, dar m-am gândit că cei îngrijorați de soarta noastră, mi-au trimis un SMS. ”Intrarea” SMS-ului, mă avertiza că am semnal și trimiteam SMS înapoi ”suntem bine, mergem foarte încet, e foarte greu”. Așa am ținut legătura cu cabana. În cea mai rea situație, aveau habar pe unde să ne caute. Din greșeală, nimeriserăm pe ”autostrada melcilor”.

Noțiunea timpului, o pierduserăm de mult. Când am ieșit în drumul forestier, înainte de ”tăietură”, aveam semnal și am dat SMS la cabană ”mai avem puțin și intrăm în tăietură”. Acum, mă uit la telefon și văd că SMS-ul l-am trimis la 20:37. (Ești nebun!!! De acolo ne-au mai trebuit două ore până la cabană?!?!?)

La loc deschis m-a dărâmat viscolul. Nu mă puteam ridica. Mi-am dat voie să plâng – nu mă vedea nimeni. Pe moment mi-am dorit să nu mă mai ridic. Mă simțeam secătuită de puteri. Gândeam că zăpada este suficient de adâncă, încât pot să-mi sap în ea un culcuș, să scot folia de supraviețuire din borsetă și să stau ca un bursuc acolo, până dimineața. Am stat așa îngenuncheată câteva minute. Privind în față, am văzut-o pe Alina care trecuse de zona rea. Mi-am zis ”Trebuie să poți! N-ai voie să te oprești! Ei depind și de tine, dacă tu nu mai poți, ei ce vor face? Nu le face una ca asta! TREBUIE SĂ POȚI! Sunt cam zece pași, numără-i și dă-i înainte!”

Am dat rucsacul jos, l-am pus în față, m-am ridicat pe el. M-am pregătit de impact cu următoarea rafală de vânt, am inspirat adânc și, între rafale, am aruncat rucsacul pe spate urlând și am dat piept cu zăpada. Au fost șaisprăzece pași. Făceam cinci și luam o pauză de rafală de vânt. Bătea atât de tare, încât urmele noastre se astupau instantaneu.

Știam că nu mai e mult până la cabană, dar puținul rămas era… malul țiganului.

La următorul indicator, mă așteptaOvidiu:
– Ce zici Krista, o luăm pe potecă sau pe drum?

Acolo unde stăteam (puțin mai jos de indicatorul de 15 minute până la cabană), era adăpost. Să o luăm pe urma potecii, însemna să ieșim în plin viscol. Drumul forestier, prin pădure fiind, era la adăpost, chiar dacă probabil a fost varianta mai lungă. Am ales drumul forestier. La adăpost și zăpada mai tare, pe urma de la mașină.

Epuizarea își spunea cuvântul. Făceam câțiva pași și mă opream să-mi trag sufletul. M-am pus pe numărat: ”hai să văd câți pași rezist până trebuie să mă opresc?”. Am numărat zece. Apoi cincisprăzece, apoi douăzeci… O metodă bună de a uita de dureri și de faptul că NU MAI POT! Și când nu mai poți… mai poți puțin!

Am avut nevoie de o pauză. De alta. Mai lungă. Am aruncat rucsacul și m-am așezat pe el. Mi-am aprins o țigară și mi-am tras sufletul. Lacrimile îmi curgeau pe obraji, dar nu-mi păsa. Aveam voie să plâng. Știam că mai avem puțin. Când am ajuns între brazi și am recunoscut ultima bucată de potecă spre cabană, știam că de acolo, chiar și în patru labe, voi ajunge la cabană. N-am simțit că-mi cresc aripi. Mă târam. Dar nu mai conta.

Ovidiu a ajuns la cabană, a lăsat rucsacul lui și s-a întors după al meu. Pentru mine a fost mană cerească. După alți câțiva pași, l-am auzi pe nea Petre, cabanierul, vorbind cu Alina. Eram în siguranță. Dacă m-aș fi prăbușit acolo, nu mai era bai. Dar nu m-am prăbușit. Epuizați, uzi – vai mama noastră, am ajuns la cabană la 22:40.

Calvarul se sfârșise, eram în siguranță. Un ceai – al meu cu rom – a picat la casa sufletului. Căldura ne-a moleșit, dar adrenalina ne mai pompa prin vene. Ne-am mai foit ceva până ne-am pus la culcare. Mâncasem puțin la prânz, pe drum, am mâncat doar ciocolată și câte o eugenia, când simțeam că-mi scade glicemia. Nu-mi era foame, nu intra mâncarea în mine, așa că… direcția prici!

Când m-am întins în pat, am avut senzația că mă rup. Dar durerile parcă-mi făceau bine: câtă vreme simțeam durere, însemna că sunt vie. M-am îndopat cu calmante. Fără mult efect. Mă trezeam tot la treizeci de minute. La două noaptea m-a trezit foamea. Dar nu eram înstare să mă dau jos de pe prici. Eram atât de ruptă… Am adormit la loc, dar pe la trei, iar foamea! M-am dat jos, am mâncat, apoi am dormit ceva mai bine.

Planul inițial a fost ca sâmbătă să facem un traseu, cât putem. Durerile mele spuneau ”n-ai să mergi nicăieri!”. Peste noapte vântul a urlat prin preajmă. Dimineață încă nu se potolise. Era foarte cald – pe undeva ăsta a fost un noroc pentru noi. Viscolea, dar nu era ger. Nici nu îndrăznesc să-mi imaginez ce ar fi însemnat să fie și ger! Zăpada udă și grea, vântul, epuizarea noastră, toate și-au spus cuvântul. Am rămas în cabană la odihnă. Cea mai bună alegere.

Acasă, pe când puneam la cale escapada, Alina s-a trezit că ”Eu vreau la Bârcaciu, să-mi fac poze în costum de baie!”. No bine, no! Hai s-o facem și pe asta! Am optat totuși pantalonii scurți. Ne-am luat inima în dinți, ne-am ”echipat” și am ieșit afară la poze. La cabană eram doar noi trei și cabanierii, nea Petre și tanti Mariana, care ne-au cântat în strune. În hohote de râs, am ieșit la poze. Toate bune și frumoase, până când nea Petre a pus mâna pe lopata de zăpadă și s-a pus pe aruncat cu zăpadă după noi. Frumos duș!

Am făcut și damblaua Alinuței. A meritat premiul ăsta, cu vârf și îndesat! A muncit din greu să ajungă sus, pentru pozele astea 😛 .

Ne-am odihnit toată ziua. Mi-am probat și colțarii. În jurul cabanei. N-am mers niciodată cu colțari. E ok, mă descurc. Mai trebuiau reglați. S-a ocupat Ovidiu.

Nu ne așteptam să avem o coborâre ușoară, așa că duminică, pe la zece și jumătate, am luat-o la vale. Măcar era ziuă!

După ce am trecut puntea, am intrat pe drum, unde zăpada părea că înghețase.Am zis că e de colțari. Am dat să schimb rachetele cu colțarii când…. țeapăăăăă! Ovidiu m-a sabotat! Un colțar l-a lungit cât trebuia, dar din greșeală, pe celălalt l-a făcut mai scurt 😆 Așa că…. data viitoare. Am de obicei destule în rucsac dar patent și șurubelniță n-am. Poate-i cazul să-mi iau o sculă din aia multifuncțională, dacă tot am echipament de șurubărit la el.

Cățelul, botezat ”Ilie”, a coborât cu noi. La cabană ne-a cam dat de furcă, mascul fiind, trebuia să avem în permanență grijă să nu dea nas în nas cu Anook, masculul alfa al cabanei, că l-ar fi făcut varză pe amărât.

– Când urcam, mă gândeam că, dacă aveam o lopată la mine, săpam un culcuș și ne adăposteam acolo toți trei până dimineața – zise Ovidiu.
– Nu-ți fă griji, și eu am gândit la fel!

Totul e bine când se termină cu bine. Ce poți să pățești pe munte, pe un traseu pe care-l cunoști ”cu ochii închiși”?

Multe. Nu neglijați neprevăzutul! Oricât plănuiești de bine tura, poate să apară ceva. Știam că n-o să fie ușor. Dar nu mi-aș fi putut imagina așa ceva.

Mulțumesc lui Dumnezeu că ne-a păzit de mai rău! Cred că toți trei am avut cu noi îngerașii păzitori. Era loc de multe belele. Se pare că mai avem câte ceva de făcut pe pământul ăsta. Vorbeam cu Alina, ajunse acasă, că suntem noi voluntare la Crucea Roșie și ajutăm oamenii nevoiași. Poate a contat și asta…

”Curajul nu este absența fricii; este mai degrabă înțelegerea că altceva este mai important decât frica.” Ambrose Redmoon.

 

Share and Enjoy

retezat1

”Cea mai mare oportunitate de a reuşi există în tine însuţi. Nu contează mediul înconjurător. Nu ai parte de noroc din întâmplare sau prin ajutorul celorlalţi. Totul depinde de tine.”  O. S. Marden

Cam nasoală treabă. Dar bolnavii autoimuni sunt mai des la doctori și mai puțin pe munte. Mă rog, bolnavii ”normali” nu nenormalii ca mine.

Când un autoimun ajunge la doctori, e cam bai. Începe războiul psihic, războiul nervilor. În cele mai multe cazuri, hemoleucograma  (analizele alea care se fac în mod general la toți oamenii, la angajări, la un control de rutină, etc.), iese cu rezultate SUPER! ”Ești perfect sănătoasă!” – îmi spuneau doctorii, în urma acestor analize.

Cum Dumnezeu să fiu sănătoasă, când pe mine mă dor toate?! Dacă sunt sănătoasă, de ce doare?!?!

Doctorul te privește ca pe un bolnav închipuit, iar tu, aproape că o iei razna, pentru că nu mai înțelegi nimic. Nu înțelegi ce se întâmplă cu organismul care a luat-o razna.

Trecând peste seria de rezultate foarte bune, ca să se ajungă la ”miezul hibei”, trebuie făcute analize speciale, imunologice, toate plătite din buzunar – dacă aștepți după casa de asigurări, te uită sfinții – a căror preț nu cred că vreți să-l știți.

Cazul meu, amestecătură de boli, duce la un diagnostic de ”neuropatie”, ”dureri neuropate”. În traducere:

”Durerea neuropată este o stare dureroasă cronică și complexă care de obicei este asociată cu o leziune tisulară. În cazul durerii neuropate, fibrele nervoase pot fi afectate, disfuncționale sau distruse. Aceste fibre nervoase lezate trimit semnale incorecte către centrii durerii. Impactul leziunilor nervoase include o modificare în funcționarea nervoasă atât la locul leziunii cât și în aria înconjurătoare.

scara-dureriiUn exemplu de durere neuropată este sindromul membrului fantomă. Aceasta apare când un membru (superior sau inferior) este amputat datorită unei afecțiuni care a necesitat un asemenea tratament. După amputare creierul încă primește semnale dureroase de la nervii care în trecut conduceau impulsul nervos prin membrul lipsă. Acești nervi vor transmite impulsuri nervoase incorecte care determină durere.”

În concluzie… sufăr de dureri fantomatice 😆 . Cam așa mă și simt: un bârcăiaș fantomă, se plimbă prin corpul meu și-mi dă ghionturi, pe unde nu mă aștept și când îmi e lumea mai dragă. Uneori își pune ghearele la treabă și începe a-mi zgâria mușchii. Alteori, zici că s-a apucat de biliard: câteva minute mă doare umărul, apoi durerea se mută în coaste, apoi în stomac, în picior, în spate, în…și o ține așa, ore întregi, fără plictis.

De 12 ani nu am mai fost la medici pentru afecțiunile autoimune. În primul rând pentru că domnul profesor s-a pensionat, iar mai tânărul său coleg, s-a specializat în cardiologie – după legile actuale, nu-mi mai poate prescrie nici măcar o rețetă 😛 . Am rămas însă prieteni.

Dacă aș sta să merg la medic pentru fiecare durere, ar însemna să dorm pe preșul cabinetului medical. Am înțeles cum stă treaba cu durerile fantomă și cu nervii mei nervoși lezați. Mă străduiesc să cooperez cu toate. Mă străduiesc să nu bag înseamă durerile, dar, după cum spun și medicii ”în cazul neuropatiilor, durerile apărute la nivelul toracic, nu ai voie să le neglijezi” – asta pentru că s-ar putea să ai o problemă gravă, la organele interne.

Acum o lună și ceva, am simțit junghiuri pe stânga, sub coaste. Le-am răbdat, chiar dacă persistau. Pe când eram la București, la conferința A.P.A.A., durerea s-a accentuat și era aproape non-stop. Apoi a ajuns continuă. Și se amplifica. Am căzut pe gânduri, mai ales că în partea stângă sub coaste, este splina. Problemele la splină, de obicei sunt urâte.

lbp-anxiety-blue-300x300M-am trezit apoi, într-o dimineață pe la ora 4, că durerea mea se mutase în piept. Durea tare – mai aveam puțin și intram în panică. Ezitam să sun la 112. Mi-am spus că pot să mai aștept. Singură fiind, nu-i chiar așa ușor cum pare, să te mobilizezi și să faci față unei situații de criză. De câte ori trec prin așa ceva încerc să-mi fac de lucru, să-mi mut mintea de la ”cea mai rea situație”. Așa că m-am apucat încetișor să-mi pregătesc ”bagajul” pentru internarea în spital, cu toate cele necesare: pijamale, articole de igienă etc. Încetișor, cu grijă, atentă să nu uit ceva. Pentru că deh, dacă ajungeam la spital, să am tot ce trebuie pregătit, altfel nu știe nimeni ce să-mi aducă, de unde să-mi aducă.

M-am uitat cu coada ochiului la trusa de farduri dar…mi-am dat seama că e expirată de când nu am folosit-o, așa că am râs și am aruncat-o la gunoi.

Toate ca toate, dar semnalul de alarmă a fost tras și m-am hotărât să merg la medic. Pentru mine, dr. Dan Rusu din Mediaș este un soi de înger. Eu mă stric, el mă repară. Medic de profesie, mi-a fost alături de când m-am mutat la Mediaș, în perioada în care crizele mele erau groaznice. Îmi cunoaște dosarul medical, mi-a văzut atacurile de vasculită în toată splendoarea lor, m-a văzut și în crize de dureri, când nu puteam să stau dreaptă.

Așa se face că prima dată l-am rugat pe dumnealui să mă consulte. M-a consultat și mi-a spus că splina mea, este ok. Iar câtă vreme durerea mea se plimbă…nu-i de la splină, nici de la un alt organ intern. Mi-a spus că mai degrabă e ceva de la cervicală.

Pentru că în ultimii doi ani, am avut dureri mari de coloană, mi-am zis că e cazul să găsesc un neurolog, pentru un consult ”la sânge”. Ușor de zis, mai greu de găsit. De-a lungul timpului, am mai avut eu tentative din astea, dar ajunsă în fața medicului și începând să-i spun ce, câte și cum mă doare, mă privea cruciș. În cel mai fericit caz. Acum trei ani, am mers la un neurolog aici în Mediaș. Individul, după ce i-am spus diagnosticul meu ”Boală Mixtă de Țesut Conjunctiv” a izbucnit isteric

–  Ce vii la mine cu diagnosticul ăsta?!?!? Așa ceva, nu există! Ce idiot ți-o spus porcăria asta?!?!
Îmi venea să-i pun biroul în cap, să șed pe el și să-i spun:
spotting-disease–  Mă idiotule, cu diagnosticul ăsta trăiesc de ani de zile, numai eu știu cum. ”Idioții” care mi-au pus diagnosticul ăsta, erau medici cu greutate, medici adevărați. În plus, pentru că-mi vorbești așa, la o clinică particulară, adică plătesc consultația, meriți să te las fără…moștenitori.

Nu am spus nimic. L-am privit doar ca pe un cretin și am ieșit din cabinet. Mă gândeam să vin acasă, să scot la imprimantă informații despre acest diagnostic, să mă întorc la el și să-i dau cu teancul de hârtii în cap, până se transformau hârtiile în confetti. Nu merita să stric tușul din imprimantă. Ce mai, aș fi murit cu dinții în carotida lui, atât de tare m-am enervat.

De data asta, prietenii Mihaela și Puiu, mi-au recomandat un neurolog bun din Sibiu. Din ce mi-au povestit ei, era vorba despre un medic care ”știe să te asculte”. Am sunat și mi-am făcut programare.

Am intrat în cabinet și mi-am spus păsul. În secunda în care am pronunțat diagnosticul, ochii medicului s-au luminat a curiozitate și a interes. Mă întrebam dacă e real 😆
–  No, povestiți-mi.
– De unde să încep?
– De la început.
– Să știți că povestea e lungă.
– Nici o problemă, avem timp.

Și m-am pus pe povestit, începând cu vârsta de doi ani. Când îi descriam durerile, mă întreba mai amănunțit despre ele. Când spuneam un nume de medicament, îmi spunea de ce mi s-a dat, îmi explica răbdător. Măi să fie! Chiar avea habar despre ce vorbesc! Pentru bolnavii ca mine, așa ceva este de-a dreptul SF. Ca un adevărat detectiv, punea cap la cap ce-i spuneam eu, simptome, diagnostice, tratamente, apoi îmi explica. Îmi venea să-l ciupesc să văd dacă e real, sau să-l întreb de pe ce planetă vine. Încrederea în medic e un factor foarte important. Mi-a inspirat încredere. Asta mai ales că, după ce am terminat cu istoricul bolii, m-a întrebat calm:
– Cum reușiți să trăiți cu toate astea? Am rămas surpinsă. E primul medic care îmi pune o asemenea întrebare.
– Merg pe munte, am răspuns instinctiv.
– Pe munte…pe unde?
– Ăăăăă….cât mai sus, pe creste, pe vârfuri, i-am răspuns cu jumătate de gură.
– Felicitări! și mi-a povestit că a fost munțoman la viața lui.

Apoi m-a luat la consultat. După o consultație riguroasă mi-a spus:
– Durerile sunt de la coloană. Nu de la cervicală, ci ceva mai jos.
Am recunoscut locul: acolo unde simt eu un sloi de gheață înfipt, atunci când trec prin stres sau emoții puternice. Dr. Dan Rusu avea dreptate. De data asta, la recomandarea neurologului, am făcut un RMN, ca să lămurim problema.

N-a fost deloc distractiv RMN-ul. În primul rând că-i chinuitor pentru mine să stau pe spate, nemișcată, 30 de minute. În primele cinci minute au început durerile. Ca să nu le bag în seamă, am început să cânt în gând, toate imnurile de munte pe care le știu – astea se potriveau cu ritmul susținut al ”ciocanelor” din timpane. Apoi număram melodiile cântate. Fiecare melodie are cel puțin două minute. Numărându-le, calculam apoi cât timp a trecut și cât mai am de chinuit. Nu e distractiv deloc să înțepenești într-un tub îngust. La final, nu am primit nici măcar o cafea, pentru cei 430 de lei decartați.

Întoarsă la neurolog, cu rezultatul de la RMN, i-am spus din prima:
– Domnule doctor, puteți să-mi spuneți orice, dar să nu-mi spuneți că nu mai am voie pe munte.

Rezultatul? Coloana mea, are o dantelărie…unicat! 😆 Discurile dintre vertebre, sunt artistic conturate, de către un artist bolnav de Parkinson – boala aia de-ți tremură mâinile. Nimic foarte îngrijorător, asta însemnând că nu-i nimic de operat – adică nimic de reparat :mrgreen: .

–  Câte kilograme are rucsacul, de obicei? m-a întrebat din senin.
– Hâmmm, încerc de fiecare dată să-l fac de maxim 11 kg. Îl cântăresc la sânge până la 10 kg, dar până ies din casă…sigur mai găsesc ceva de băgat în el.
– Mult. Prea mult. Găsiți pe cineva să vă care rucsacul 😛 .
– Of, domn’ doctor, cam greu. Trebuie să-i spun despre toate problemele mele medicale. Pentru că nu pricepe,ar trebui să-i scriu un ”Manual de utilizare Krista” și…
– N-are rost, oricum până a doua zi, uită! Faceți rucsacul de MAXIM 9 kg, cu tot ce mai băgați în el până la ieșirea din casă.

Da, neurologul ăsta, are și simțul umorului. Cum să nu-mi fie drag? Ca să-mi fac rucsacul de maxim 9 kg…ar însemna să cam put a transpirație pe munte 😈 . Asta este, mă risc! Până nu fac viermi și nu se plimbă melcii pe mine…orice altceva e acceptabil când sunt pe munte. Am în schimb șanse să scap de urs, dacă put prea tare.

Dacă tot am pornit pe calea doctorilor, întoarsă la Mediaș, mi-am făcut și un ecograf – pentru asta, uimitor sau nu, avem un medic foarte bun. Mi-a făcut ecografia abdominală ”la sânge”. În afară de mici… imperfecțiuni, totul este ok cu organele mele interne. Asta voiam să aud.

Faptul că durerea din partea stângă de sub coaste încă este acolo, nu mă mai deranjează. Nici nu mai intru în panică. Este de natură neuropată. Într-o viață anterioară, posibil să fi fost caracatiță. Un ”membru” din cele opt, mi-a fost smuls de elicea unei bărci cu motor, sau de cuțitul unui marinar flămând, iar acum mă doare-n…memoria membrului pierdut.

Tratament?

Am căpătat. Nenea neurologul s-a gândit să mă ajute și mi-a prescris pastile anti-durere.
– Este tratament pe termen lung, adică ani de zile. Nu vindecă, doar vă ajută să suportați durerile și eventual, rărește crizele de dureri.

Am fost cuminte și am luat pastilele. O săptămână. Rezultat? Nașpa. Cel puțin pentru mine.

Efecte:
– dezechilibru – la modul că merg prin casă rezemată de pereți. Să merg pe afară, exclus.
– lipsă de coordonare motorie
– viziune dublă – mai dublă decât de obicei
– somn extrem de agitat
– lipsa poftei de mâncare
– agitație, nervozitate – asta se datorează și somnului agitat, lipsa odihnei
– dificultăți de concentrare – mai rele decât de obicei
– dificultăți în exprimare vorbit – mai rele decât de obicei

IAR DE DURUT, TOT MĂ DOARE!!!

Prin urmare am întrerupt tratamentul. Am trăit aproape cincizeci de ani din viață cu dureri, sunt obișnuită cu ele. Tratamentul nu este de vindecare, este de ”întreținere”, sau cum se spune ”pentru a crește calitatea vieții”. Serios? Eu m-am obișnuit să trăiesc o viață de o calitate mai… proastă, mai de Fâșia Gaza. Am destule amețeli, am destule dezechilibre și lipsă de coordonări, nu vreau medicamente pentru asta.

capNu sfătuiesc pe nimeni să facă ceea ce fac eu. Eu m-am obișnuit cu durerea, face parte din mine și din viața mea. Uneori, e greu de îndurat, chiar și pentru mine.

Nu uitați că oamenii sunt diferiți. Dacă un medicament e bun pentru tine și te ajută, nu înseamnă că e bun și pentru mine. Sau dacă nu e bun pentru mine, nu înseamnă că pe altcineva nu-l ajută. În privința asta, sunt ghinionistă. Încă sper că poate, într-o zi, voi găsi și eu un medicament minune, care să îmi potolească durerile, fără să se joace cu creierul meu sau cu funcțiile mele motorii.

Medicul mi-a recomandat să fac și o ecografie doppler – cranian. Asta din cauza vasculitei care îmi atacă vasele de sânge. Să vedem cum stau cu circulația la nivel cranian. Am să o fac și pe asta, săptămâna viitoare, apoi gata cu doctorii. E bine că mi-am făcut un control ”de excludere”, adică s-au exclus alte afecțiuni. Mi-am luat doza de controale medicale, pentru următorii 10 ani :mrgreen:  – sper eu. Mă doare, dar sunt liniștită, sunt tot vechile mele probleme, cele cu care sunt obișnuită.

Doar atât?!?!?! Sunt norocoasă!
Oare-mi ajută la ceva dacă-mi photoshop-ez pozele de la RMN? 😈

„Dacă vrei să ajungi sus, folosește picioarele tale. Nu te lăsa purtat, nu te cățăra pe spinarea sau pe capul altora.” Friedrich Nietzsche

parang

Abia aștept să merg iarăși pe munte….

Share and Enjoy

Vf. Omu (Omu’ care m-a dat gata.)

Anul acesta – anul muntelui. E prima dată când fac atâția munți, în doar câteva luni. Asta după mulți ani, în care doar visam muntele.

După Parâng, mai voiam să fac o tură cu Andra, înainte de începerea școlii. O voiam lejeră, pentru protecția organismului. Pentru asta cel mai bine era să urc cu telecabina de la Bușteni la Babele, iar de acolo, pe platoul Bucegilor până la Omu, e floare la ureche pentru oricine. Scuteam astfel urcușul cu rucsacul greu, iar energia mi-o păstram pentru zilele următoare, în care aș fi putut face câteva trasee frumoase pe cărările Bucegilor.

Planul de acasă…uneori nu iese. Iar ”floare la ureche” nu e chiar pentru oricine.

Luni am făcut bagajele iar marți dimineața am plecat la drum, împreună cu Andra. Fericite și pline de avânt. Până la Sighișoara ne-a dus tatăl ei cu mașina, apoi cu autobuzul la Bușteni și cu telecabina la Babele. Meteo prezicea precipitații, dar n-am renunțat. Ne plouă? Asta este. După ploaie vine soare. La noroc. Iar norocul a vrut să fie soare.

Am urcat pe platou și ne-am pregătit pentru obligatoria ședință foto cu Babele. Aveam timp berechet. Cam greu să pozezi bolovanii de pe platou fără să prinzi ”turiști” în cadru. Mai ales oameni-maimuțe, cățărate pe bietele ”monumente”, care cum pe unde apucă. Nu că ar avea ei ceva cu muntele, dar dau bine pe facebook. 🙄

Durerea din zona bazinului a început cam la zece minute după ce am ajuns la Babele. ”Jenant” la început, dar mai apoi a prins tupeu. A început să doară serios și să ardă. Aveam senzația că oasele mele au luat foc. Am băgat o tură de calmante și mi-am zis că până pierdem vremea cu ședința foto, își vor face efectul și scap de dureri. :mrgreen:

În dreptul Sfinxului, ne-am oprit iar la poze. Cu răbdare, așteptam să se rărească populația din zonă, s-o imortalizez pe Andra. La baza Sfinxului a apărut un cuplu, urmărind același lucru: poze. Domnul, dandi cu pretenții de artist. Fotograf. Cărunt, părul lung legat în coadă de cal, purta atârnat un aparat foto impresionant. La cât era de slab, ar fi trebuit să umble cocoșat din cauza greutății suplimentare, dare se ținea țanțoș. Doamna, gogoșica cea simpatică, s-a așezat sub bărbia Sfinxului. M-am amuzat de pozițiile de divă, conforme indicațiilor excesiv de cavalerești ale artistului. Sirop. Răbdătoare, îi studiam și mă amuzam. Îmbrăcați în treninguri roșii, amândoi, și în adidași de firmă. Așteptam să termine ședința, să elibereze scena pentru Andra singură. Cu gogoșica o surprinsesem, avea destule.

Durerea mea se accentua. Începeam să-mi pierd răbdarea. Artistul a declarat ședința foto încheiată, spre bucuria mea, astfel că m-am pregătit să intru la aparat. Îl pregătesc, o chem pe Andra, dar când să fac clic…  văd gogoșica așezându-se în fund, tot acolo, sub bărbia Sfinxului. Scoțându-și geanta de după gât s-a apucat să cotrobăie în ea. Am văzut negru în fața ochilor: ”nu-mi spune că te-apuci să-ți scoți trusa de machiaj, rujul și oglinda!!!”. Nu voiam decât două poze! Durerea urla în mine, dar eu am spus frumos:

– Doamnă, vă rog frumos, îmi dați voie să fac și eu o poză Sfinxului fără să vă am și pe dumneavoastră în cadru?
– Pentru asta, trebuia să veniți de dimineață! Îmi răspunde instantaneu dandi-ul pe un ton foarte iritat.

”Aveți cumva rezervare exclusivă?!?!?”  👿 mă gândeam să întreb dar mi-am înghițit vorbele. Gogoșica se ridicase și cobora de pe Sfinx. Am făcut pozele și am luat-o la păpucit spre Omu.

Durerea era continuă. La fiecare pas, aveam senzația că femurul o să-mi intre în creier. Nu înțelegeam ce se întâmplă. Încă nu am simțit genul ăsta de durere până acum. Era ceva nou. Am mai îngurgitat o doză de calmante, dar tot degeaba.

”Nu judeca la prima vedere”.

Mergeam foarte încet, durea tare. La un moment dat, ne-a depășit un domn însoțit de trei copii. Cel mic nu mai mult de 4, ca la 7 mijlociul și vreo 12 cel mare. Cei doi mai mari aveau câte un rucsăcel în spate. Domnul – tatăl – purta un rucsăcel micuțși o plasă mare –gen Kaufland- în mână. În primă fază m-am gândit ”no, uite și la ăsta, cu straița pe munte!”. La prima ”depășire” le-am dat binețe. Iubesc copiii și l-am privit cu drag pe cel mic, opintindu-se la fiecare pas, străduindu-se să țină pasul cu ceilalți. Toți trei erau niște dulcegării, iar eu mă întrebam dacă tatăl știe ce face. După ce ne-am petrecut de câteva ori, și am schimbat câteva vorbe, mi-am dat seama că tatăl, știa ce face. Era umblat pe munte. Copiii erau bine echipați, mai ales cu încălțări adecvate. Le dădea sfaturi bune. De ce a plecat cu straița pe munte? Probabil i se rupsese rucsacul, apucase să promită copiilor ieșirea. și n-a vrut să-i dezamăgească.

Durerea constantă mă îngrijora. Îmi era din ce în ce mai greu. Nu se potolea nici când dădeam rucsacul jos. Calmante nu mai puteam să iau. Știam că-l pot suna oricând pe George, care ar fi venit înaintea mea, dar… orgoliul…Mă încurajam și mă îmbărbătam cu ”hai că mai e puțin”, ”nu te gândi cât mai este, mergi încet, pas cu pas și vei ajunge”, ”am timp, nu-i nici o grabă”.

Cam la 20 de minute de cabană, am cedat. Am recunoscut sie-mi că nu mai pot. Fie mă opresc pentru o pauză lungă – habar nu aveam cât de lungă, fie îl sun pe George Porancia, care ne aștepta. Dacă o lungeam prea mult, s-ar fi îngrijorat și m-ar fi sunat. Am lăsat la o parte orgoliul și l-am sunat. ”Rămâi acolo unde ești, vin după tine!”, a spus. Normal că n-am scăpat de bălăcăreală ”trebuia să mă suni mai repede!  Veneam după tine până la telecabină!”. Ce să-i spun? Că am fost prea orgolioasă? Că în creierașul meu, vorba ”oaia care nu-i înstare să-și ducă lâna, o mănâncă lupul” e prea înrădăcinată? 😛

Nu pot să spun că nu mai pot. Când spun, chiar nu mai pot! Am cedat psihic în fața durerii. Dar poate e mai bine să cedezi psihic, să mai rămână ceva din fizic. Am scăpat doar cu orgoliul șifonat, dar întreagă și fără ghips.

George a ajuns repede la mine, mi-a luat rucsacul și am ajuns cu bine la cabană. Durerile s-au potolit după vreo trei ore. George a presupus că urcușul cu telecabina ar fi cauza durerii necunoscute. Am schimbat brusc altitudinea. Știu foarte bine că diferențele de presiune atmosferică mă afectează, dar la altitudine…chiar nu m-am gândit. Dacă e așa, ”varianta ușoară” nu e totdeauna cea mai bună. Cel puțin pentru mine.

Am avut parte de o seară frumoasă, alături de oameni faini.

Noaptea, a început să bată vântul foarte tare. Miercuri vântul n-a catadicsit să se potolească așa că am avut o zi de pauză ”în jurul stânii”. O pauză binevenită.

Vârful Omu, e destul de… controversat din câte am văzut pe internet: ” Vârful Omu din Munții Bucegi este vârful muntos clasat al unsprezecelea între vârfurile muntoase din România, situat în Masivul Bucegi, reprezentând cel mai înalt punct al acestui masiv. Altitudinea sa este 2505 metri, după alte măsurători, 2.507 metri, la baza bolovanului de pe varf, sau 2.514 metri in varful acestuia.” – așa zice Wikipedia. Întrebarea era ”Eu unde îmi fac poza cu toace ca să fie valabilă?”. N-am știut răspunde, așa că m-am hotărât să fac poze și la baza bolovanului – acolo unde a fost borna, dar și sus pe bolovan, că e punctul cel mai înalt.

Pe după masă, vântul s-a mai potolit. Era prea târziu pentru vreo tură, așa că m-am cățărat pe bolovan, asistată de George. M-a dotat cu ișlic – se asorta cu toacele.

Încet, căutând prizele și opintindu-mă la fiecare pas, am reușit să ajung sus. Cățăratul pe stâncă, nu-i o treabă ușoară. Dacă nu ești atent, e foarte ușor să-ți rupi gâtul. Când mă cațăr, ajung la punctul în care trebuie să-mi ridici propria greutate în mâini. Cum la mine părțile cele mai sensibile sunt zona bazinului și zona umerilor, de câte ori ajung într-o asemenea situație, îmi e greu. Dar m-am obișnuit să scot acel ”strigăt”de zici că fac karate în vârf de munte. Lucrul ăsta chiar mă ajută. Am căutat pe net să văd care-i treaba. Cică strigătul se numește ”Kiai”.

Kiai este “strigătul care dă viață”, considerat drept concretizarea principiului activ “aiki” al universului. După J. Harrison, este “arta de a concentra perfect toata energia fizică și mentală asupra unui obiect dat, cu hotărârea de nezdruncinat de a-l da gata sau de a-l supune”. După experții japonezi in arte marțiale, “ki-ai” ar permite eliberarea într-un timp foarte scurt a unei forțe mentale și psihice importante.

Eu nu supun pe nimeni, dau numai gata bolovanii cu o hotărâre ”de nezdruncinat” – parcă-s mai vitează acum că știu asta ”Krista viteaza, în luptă cu bolovanii de pe munte” – frumoasă parodie ar ieși.

Am urcat apoi și pe vârful Bucura Dumbrava (Vf. Ocolit), cu Andra, că și ăsta are 2503 m, face parte din cele 14 vârfuri, numai bun de poza cu toace.

Seara a trecut alături de prieteni, cu povești și cântece. Dimineață vântul se potolise de-a binelea așa că am plecat cu Andra să urcăm Bucșoiul Mare. George ne-a însoțit, astfel că am avut parte de o lecție de geografie în cea ce privește locul. Nu-mi fac speranțe că voi ține minte, dar mi-a făcut plăcere să-l ascult pe George povestind. Mi-aș fi dorit să merg pe Brâna Caprelor, dar ținând cont că starea mea nu era ”ideală”, am lăsat-o pe altă dată.

De pe Bucșoiu am coborât în paradisul florilor de colț! Nu mă săturam să le privesc, să le pozez. La care să mă opresc prima? Chiar dacă erau pe trecute, tot frumoase erau. George tocmai ne spusese despre Creasta Balaurului (Creasta Bucșoiul Mic) când îl văd că o ia la vale, apoi se pune pe cățărat. Mi-au trebuit două minute până să mă întreb ”păi și eu ce fac? De ce nu-s după el?” și fără să mai stau pe gânduri, am plecat pe urma lui. George mă ghida și mă încuraja, iar Andra îmi făcea poze.

Cu strigăte de Kiai din ăla, cu opinteli, am ajuns sus. ”Chiar mă întrebam oare Krista are curajul să vină după mine? Dar n-ai așteptat să te chem” mi-a spus George când am ajuns lângă el. Cum să nu mă duc? Cum să stau cuminte? Singură, nu aș fi urcat. Când sunt singură nu risc nimic, stau cuminte. Altfel, nu ratez ocazia să-mi fac de cap cu o cățărare, ceva cât de mic. Asta-mi aduce aminte de vremurile bune….he-he…dar și acum trăiesc vremuri bune, nu mă plâng.

Seara m-au sunat prietenii din Făgăraș, Lucian și Roxana Blaga. Să-mi spună că mă așteaptă vineri seara la ei, la seara folk plănuită. Aveam în plan să cobor abia sâmbătă dar le-am spus că fac tot posibilul să ajung. Aici urcase și Pasca Lucian și urma să coboare vineri. Ne-am înțeles să coborâm împreună, pe Valea Cerbului. Superbă vale! De multă vreme îmi doresc s-o văd, acum am văzut-o. Își merită cu prisosință renumele de vale frumoasă. Nu am coborât în viteză, dar oricum mai repede decât în ritmul meu. Asta în primul rând pentru că voiam să ajung la Făgăraș, în al doilea rând, pe Lucian abia îl cunoscusem, iar în fața străinilor… nu prea-mi arăt eu au-ul și vai-ul.

Cu toate că la coborâre ne-am oprit la făcut poze caprelor negre, am ajuns în timp util la Brașov, apoi la Făgăraș, pentru o seară alături de prieteni vechi pe care nu i-am mai văzut de mult prea multă vreme: Costică Moldovan, Cornel Oprean, Ilie Bardașusc, Lucian și Roxana Blaga, Mihai și Maria Giurițan.

„Adevărata prietenie rezistă timpului, distanței și tăcerii.” — Isabel Allende

O tură în care am marcat două vârfuri de peste 2500m: vf. Omu 2505 și vf. Bucura Dumbrava (Vârful Ocolit) 2503 și mi-am făcut pozele cu toace. În Bucegi mai este în scripte și vf. Capul Morarului – foarte contestat dacă e vârf sau nu – pe care l-am lăsat pentru data viitoare. Oricât de contestat ar fi, dacă face parte din cele paișpe vârfuri din scripte, paișpe voi urca.

Atunci când ceva devine pasiune, motivația este acolo. M. Schumacher
Cea mai mare motivaţie a mea? Să îmi lansez provocări. 😛

Vârfurile pe care am reușit până acum să-mi fac poze cu toace 😛

Vf. Omu – pe bolovan – 2.514 metri

Vf. Omu – 2505 metri

Vf. Măgura Dumbrava – 2503 metri

Vf. Parângul Mare

Negoiu – și povestea lui

Moldoveanu și Viștea Mare – și povestea lor

Viștea Mare

Share and Enjoy

Cu ceva vreme în urmă, Ovidiu m-a sunat să-mi spună ”La Viștea, unul din traseele de munte trebuie refăcut. Sunt podețe de reparat, marcaje de refăcut. Nu știu dacă îți place genul ăsta de activitate, dar m-am gândit să te întreb dacă vrei să mergi.” Cum să nu vreau să merg? Totul e să pot.

Da, îmi place genul ăsta de activitate și merg cu mare drag. Osul la treabă. M-am născut și am crescut la țară, nu mă trag pe dos când e vorba de muncă brută. Am ceva practică la muncile ”de jos” – dat cu sapa, cu toporul, cu ciocanul, cu coasa și alte obiecte. De care mulți bărbați se feresc 😛 sau habar nu au ce se face cu ele (ioi ce-am zâs-o).

Văzusem pe facebook tot felul de anunțuri cu asemenea acțiuni, dar până acum nu am avut cu cine să merg. Când vine vorba de plecat de acasă, se pune problema transportului. De data asta, problema era rezolvată: mașina lui Ovidiu. Însă acțiunea s-a amânat.

Întoarsă din tura din Bucegi, primesc de la Ovidiu invitația de a participa la ”Voluntar poteci Țara Moților”: ”Continuă sezonul de ture la munte cu tabăra de refacere a marcajelor pe potecile de drumeție din Gârda de Sus, Țara Moților. Potecile leagă cele mai frumoase cătune moțești de pe Valea Arieșului și obiective turistice cunoscute ca: Peștera Ghețarul de la Scărișoara, Cheile Ordâncușii, Peștera Poarta lui Ionele, Poiana Călineasa și multe altele.” – așa suna goarna pentru adunare.

Păi… să continui și eu, sezonul de ”ture la munte”, zic. Și-am zis cu ”going”. Am invitat-o și pe Andra, care a zis și ea ”going”, fără să stea prea mult pe gânduri. Lui Sebi i-am promis că-l iau și pe el pe munte când se va ivi ocazia, astfel că l-am invitat și pe el. Încă un ”going”. Acum mă gândesc că lui Sebi trebuia să-i pun la cale un ”botez”, pentru că e pentru prima dată când iese la munte. Frumos început de ”munțoman”: ia de ici, să vezi cum sunt făcute potecile pe care ai să calci în viitoarele ture de munte :mrgreen: .

Vineri, ora 16, eram toți patru în mașină în drum spre Gârda de Sus. Dacă spun ”gașcă de nebuni” o spun pentru că toți patru stăm foarte bine la capitolul umor și imaginație, astfel că foarte ușor am intrat pe aceeași lungime de undă. Unde mai pui că juniorul grupului, Sebi, e și un actoraș foarte bun. L-am văzut jucând pe scenă, are actoria în sânge.

Am ajuns pe seară la locația taberei. Primire prietenoasă din partea organizatorilor. Ne-am grăbit să întindem corturile.  Din prima, mi-a plăcut organizarea. Exemplară, până la sfârșit. În locul destinat corturilor, otava era proaspăt cosită, așa că am tras pe nas cu sete aerul cu mirosul reavăn, precum un aurolac din pungă. Mai aveam puțin și mi se roteau ochii în cap de plăcere. Unde iarba nu era cosită brândușele de toamnă dădeau un spectacol movuliu, bucurie ochiului. Corturile deja instalate, erau aliniate frumos, lângă gard.

Flămânzi, ne-am pregătit să mâncăm. Pentru că am mers cu mașina până la tabără, am luat cu noi o grămadă de conserve și tot ce ne-a trecut prin cap – nu le căram cu cârca. Am ales cu toții să mâncăm conserve de fasole, o mâncare rapid de preparat. Sebi a scos și el conserva lui, care nu avea cheiță! Păi cum! Și nu avea nici desfăcător de conserve la el! Păi e posibil, așa ceva?!?! Cum să nu îi trag zama de limbă aferentă? Cum să pleci la munte, fără desfăcător de conserve? Îl văd că scoate telefonul din buzunar și-l aud pe un ton miorlăit, foarte actoricește ”mamaaa, să vii să-mi aduci desfăcătorul de conserve”. Mama lui își cunoaște odrasla, prin urmare nu s-a panicat 😆 .

Mai târziu s-a aprins focul și ne-am strâns toți în jurul lui. Seară frumoasă, cântece la chitară,veselie… Oameni faini.

Dimineață s-au împărțit oamenii pe echipe de patru și s-au stabilit traseele pentru fiecare echipă. Noi fiind patru, am fost o echipă. Traseul pe care urma să-l facem, Cheile Ordâncușii, era mai mult pe asfalt – adică nu era chiar munte, dar când ai treabă de făcut, faci ce ai de făcut și te străduiești să faci cât mai bine.

Ajunși la locul faptei, i-am lăsat pe băieți să perieze stâlpii și să picteze bulina albastră, iar noi ca fetele am rămas cu treaba mai ușoară, să facem dunga albă. Băieții fiind amândoi niște lungani de 1,90m și restul, la a doua bulină mă trezesc că era atât de sus pentru mine că mă chinuiam să ajung să dau cu alb.

– Alooooo! Domnilor, ce faceți? am strigat după ei.
– Marcajul se face la nivelul ochilor, mi-a răpuns râzând Ovidiu care și-a dat seama imediat de ce strig.
– No, de acum încolo, fă-l la nivelul ochilor mei, nu la nivelul ochilor tăi!

Pentru că zona nu era marcată cu punct albastru, ne-am străduit să facem marcajul cât mai bine, cât mai folositor.

Chiar dacă pe asfalt, m-am bucurat de priveliștile din jur. Aveam de ce să mă bucur: cheile sunt spectaculoase, lucram afară, la munte, alături de oameni faini, tot într-un râs și-o voie bună. Când am terminat, ne-am oprit să vizităm și Peștera Poarta lui Ionele. I-am oferit ghidului ca plată o bulină albastră pictată la intrarea în peșteră, dar ne-a refuzat, așa că am plătit intrarea ca tot omul, cu bani de plastic.
Ghidul, un domn cu pantalonul călcat ”la dungă” și pantofi lustruiți, cam scorțos prin atitudine, ne-a privit plin de importanță și nu prea a gustat gluma cu bulina. M-am gândit că nu are simțul umorului. Și-a mai înmuiat scorțoșenia și a zâmbit când Ovidiu l-a întrebat pe un ton foarte serios ”dacă în peșteră sunt lilieci, dumneavoastră sunteți Batman?”.

Pantalonul la dungă și pantofii lustruiți, dădeau ca nuca în părete cu accentul dumnealui. Pun pariu că povestea peșterii o poate spune și dacă-l trezești din somn. Mă amuza plăcut. Până am terminat noi de vizitat peștera – nici că-i prea lungă – nu mai era deloc scorțos, râdea și el cu poftă de glumele și de vorbitul nostru în dodii.

În tabără ne-am curățat de vopsea și diluant și am mai mâncat o tură de fasole 😛 . Am observat că între timp, corturile s-au înmulțit. Cei care au venit peste zi, și-au aliniat și ei corturile frumos, alături de cele existente. Frumoasă tabără.

Mirosul de vopsea și de diluant care m-au urmărit toată ziua, mi-au creat o stare proastă și mi-au amplificat oboseala. Când a început ploaia, m-am strecurat în cort la somn, chiar dacă era abia opt și jumătate. M-am trezit după două ore. Ploaia se oprise iar cei care nu dormeau erau în jurul focului la povești și la cântece. Nu mai aveam șanse să adorm la loc curând așa că mi-am făcut curaj și am ieșit și eu. Îmi era teamă de frig, dar spre surprinderea mea era neobișnuit de cald.

Pentru că Sebi adusese două bucăți mari de slănină, le-am pus la bătaie pentru toată lumea. De poftă sau de foame, erau toți cu slana-n băț. Mai puțin eu: nu-mi era nici foame, nici poftă. S-a cântat, s-a râs și s-a povestit până târziu. Nimeni nu era străin de nimeni. Parcă ne știam cu toții de multă vreme. Frumoasă atmosferă.

AndraDuminică, tot cu punct/bulină albastră, de data asta fără asfalt. Fiecare munte, are frumusețile lui. La fel și Apusenii. Pentru cine nu a fost niciodată, traseele turistice din Apuseni, trec peste proprietățile oamenilor. Așa se face că am cerut voie proprietarilor să punem buline pe o șură. Oameni primitori, proprietarii ne primeau cu drag. Pentru că biserica este departe, la radiourile cu volumul dat la maxim, se auzea slujba de duminică. M-am întrebat dacă volumul era dat la maxim pentru că aveau o problemă cu auzul, sau ca să audă și vecinul?!? Ținând cont că pe acolo vecinul este peste un deal…a doua variantă pică. Eh, dar mai iese omul din casă, că doar nu-i la biserică să stea înțepenit în strană.

Pe următoarea proprietate, gospodina ne-a dat binețe, mergând spre grădina de zarzavat să ia o varză. Ceva mai încolo, pășteau cuminți în cântecul clopotelor agățate la gât, vreo șase, șapte vaci. M-am dus după gospodină și am întrebat-o dacă nu cumva are lapte de vânzare. M-a privit uimită, după care ”no, haideți să vă dau, cât vreți?”. Am luat doi litri de lapte. Nu am întrebat-o cât costă, i-am întins zece lei. Laptele la alimentară, cu X% grăsime, costă minim trei lei. Cinci lei litrul de lapte adevărat, nu e mult. Bucuria de pe chipul ei, a făcut să merite banii. Mi-a oferit un borcan de 800g de smântână proaspăt trasă de pe lapte. I-am spus că nu mai am decât șase lei la mine și că e puțin. ”Nu-i nimic, ajung șase lei”, mi-a spus binevoitoare, astfel că de șaișpe lei, m-am ales cu doi litri de lapte și un borcan de smântână colcăind de grăsime 😛 .

Am terminat de marcat traseul și ne-am grăbit să ajungem la tabără, să strângem corturile și să plecăm spre casă. Ne așteptau patru ore de drum, iar școlarii ziceau că mai au ceva teme de făcut. Înainte de plecare, am dat o mână de ajutor la curățenie. Am strâns așchiile de lemn și lemnele rămase în urma serilor cu foc.

Când am plecat de acasă, nu știam la ce să mă aștept. Pe munte, în ultimii ani, am văzut fel și fel de oameni. Unii își cară gunoiul, alții îl aruncă pe unde apucă. Unii sunt plini de aere, alții își lasă aerele la oraș. Am fost plăcut surprinsă de oamenii cunoscuți în tabără. Mult bun simț și multă veselie pe lângă munca luată în serios. Felicitări organizatorilor și felicitări tuturor celor prezenți. Faceți o treabă faină.

Pe drum spre casă, pe când ieșeam din Blaj, sună telefonul.  ”Păi unde sunteți mă? Io am venit să vă aduc desfăcătorul de conserve, da’ nu vă găsăsc!”, zise Lia mama lui Sebi, de cum am răspuns apelului. ”Apoi, ne-a fost prea foame și nu mai aveam ce mânca decât conservele alea pe care nu le puteam deschide, așa că am plecat spre casă”, i-am răspuns pe măsură.

Plăcută experiență. Mă gândesc că dacă toți cei care merg pe munte, ar face măcar o dată în viață o asemenea activitate, poate ar învăța să respecte potecile pe care le calcă. Poate că mulți și-ar lăsa aerele acasă și și-ar căra gunoaiele. Mai mult decât atât, enduriștilor care strică potecile, le-aș da ca pedeapsă să facă măcar doi km de potecă, acolo unde aceasta nu există. Să dea cu sapa, și cu toporul până fac bătături în palme, iar din cauza bătăturilor să nu poată să mâne motorul câteva zile.

Sunt sadică? :mrgreen:

Voluntari de Mediaș: Ovidiu, Andra, Sebi și…una mică 😛

Share and Enjoy

parang

Abia întoarsă din tura din Retezat – fără vârfuri mărețe dar plină de satisfacții, nu aveam în plan încă o tură de munte. Nu așa de curând. Când Alina mi-a zis ”bine că te duci pe munte tot fără mine! Acum că am un weekend prelungit, cu mine cine merge?”

Ne-am mobilizat: cu cine, unde, când? Mașina ei fiind pe butuci, l-a contactat pe Ovidiu să vadă dacă el e dispus. Ovidiu, un alt împătimit al muntelui, a acceptat imediat. L-am lăsat pe el să aleagă locația, pentru mine, munte să fie. Parâng? Parâng să fie! Am chemat-o și pe Andra cu noi, eram patru. Nici unul dintre noi nu mai fusese în Parâng, așa că se prevedea o adevărată aventură.

Alina – din cauza staturii ei mignone, am considerat-o întotdeauna ca fiind o ființă plăpândă și puțin cam… nejutorată, biata de ea. Andra – pe ea am inițiat-o în mersul pe munte anul trecut, ea e boboaca. Fiind vorba de tură cu cortul și dormit la lacul Gâlcescu la o altitudine de 1925 m, două nopți, era clar că rucsacii vor fi grei.

Rucsacii fetelor i-am făcut la mine. Cum eu de obicei mă gândesc întâi la ceilalți, m-am gândit la ele mai întâi să le protejez, să nu cumva să fie rucsacii prea grei. Iar eu mă simt tare vitează și-mi zic că am să pot… De fapt pe mine mă protejam: nu voiam să aud reclamații legate de greutatea rucsacilor.

Am stabilit că mergem pe ruta mai ușoară: pe Transalpina până la intersecția șoselei cu poteca, (dinspre Rânca) cu mașina, apoi de acolo, încetuț cu treabă bună, până la lacul Gâlcescu, unde vom stabili tabăra.

Pe Alina o ”educasem” de acasă cum stă treaba cu mersul meu pe munte: merg încet și când doare, mă vaiet sau înjur. Pe drum, l-am pus în temă și pe Ovidiu ”dacă mă auzi că zic au sau vai, să nu mă băgați în seamă. E normal.” Au prins repede ideea așa că n-a fost cazul să le mai explic și a doua oară. Până la urmă, după cum le-am spus și lor ”gândiți-vă că fac ture pe munte de una singură, așa că știu să-mi port de grijă.”

Vremea era superbă. Companionii mei, la fel. După cum bine zice vorba ”a tunat și a fulgerat…”. Eram toți patru pe aceeași lungime de undă, în ceea ce privește umorul. Prin urmare toată tura am avut parte și de terapie prin râs.

Am lăsat mașina și cu rucsacii grei în cârcă am luat-o la păpucit. Parângul era nou pentru toți. Traseul până la Hornul Lacurilor, nu e foarte greu. August, sf. Mărie, lume multă. Adevărat bulevard. Oameni de toate vârstele.

După cum am spus mai sus, pe Alina o vedeam plăpândă tare, aparent neajutorată așa că am avut grijă la greutatea rucsacului ei. Am luat-o în freză original. Când ne-am pus pe mers, ia-o pe Alina de unde nu-i! Băga fata noastră o viteză de numa’! Faină surpriză, doar că mă gândeam că puteam să-i fac rucsacul ceva mai greu, că prea era zglobie. Pentru că era tot în fața noastră de abia o mai vedeam, am botezat-o ”Pokemon”. Cam așa umblam noi după ea, cum umblă mulți în ziua de azi, după pokemoni din ăia virtuali. Făcea ce făcea și dispărea din raza vizuală. Nu era traseu cu dificultate așa că nu era nici o problemă. Voiam ca toată lumea să se simtă bine, nu să simt că eu, îi țin pe loc la pas de melc.

Mergeam cuminți și, după cum bine șade munțomanilor care știu regulile ”de circulație” pe munte, făceam loc celor care mergeau mai repede decât noi – adică tuturor. Pe mine toată lumea mă ajunge din urmă și mă depășește, dar e ok, nu-s la concurs cu nimeni.

La un moment dat dând binețe unui tinerel la vreo 60 de ani ce venea din sens invers, acesta s-a oprit în dreptul meu și mândru nevoie mare, a ținut să-mi spună din senin
– Ce zic ăștia traseu de 4-5 ore? Eu l-am făcut în două!!!”

M-am uitat la el, am văzut că avea un rucsăcel de tură în spate, m-am uitat în jurul meu la traseul care era  ”bulevard” și m-am întrebat dacă așteaptă să-mi dau jos rucsacul și să scot din el o diplomă sau o medalie. Apoi, mintea mea poznașă, a plămădit alt gând: ce fain ar fi să-mi dau jos rucsacul, să-l pun  în spatele voinicului împăunat și să-l bat pe umăr zicând ”No, apoi dacă tot ești așa de vânjos și sprinten, ia mai bagă tu o tură! Du-mi rucsacul ăsta la lac și ai timp să ajungi și acasă până deseară pentru cină”. Oare ce ar fi zis, mă întreb acum.

Cred că am eu magnet la specimene din astea ”împăunate”. Poate că scrie pe fruntea mea ”în fața mea, oricine se poate da mare pentru că oricine e mai mare ca mine”. Nu știu, cert este că am parte de asemenea faze de multe ori pe munte.

Cred că același lucru stă scris și pe ceafa mea, pentru că la un moment dat, aud o voce spunând ”mă întreb ăștia unde vor dormi la noapte, la cât de încet merg?!?!”. L-am auzit, i-am făcut loc să mă depășească, i-am dat pace și binețe. Acum îmi pare rău că nu i-am făcut o poză. O figură de dandi, cu gesturi de Fuego, foarte afectat dumnealui a spus ”de șapte ani fac traseul ăsta!”. No bine, și?!? Zi-mi că-l faci de două ori pe zi, 7 zile din 7 și poate îți fac și ție o diplomă – m-am gândit. Formele lui destul de rotunjoare și faptul că nu avea nici măcar rucsac de tură în spate, mi-au spus ceva. Faptul că rucsacul de tură îl căra ”căpreoara” din spatele lui, mi-a spus mai multe, mai ales despre comentariile lui împăunate.

Ovidiu a fost cel care a început jocul cu munții ”măi, să știți că înainte de Parâng, trebuie să trecem peste Moldoveanu” sau ceva la genul, iar eu l-am contrazis ”acum, mergem spre Negoiu, apoi vine Parângul, iar Moldoveanu e în partea stângă!”. Toate discuțiile astea în contradictoriu, le purtam toți patru, pe cel mai serios ton posibil. Prin urmare cei care treceau pe lângă noi se întrebau ”ăștia sunt proști, sau se prefac?”. Echipați bine, eram. Asta ne dădea oarece greutate în ochii lor, dar discuțiile noastre îi debusola total. Mai ales atunci când din senin, dădeam bună ziua celor cu care ne intersectam și întrebam epuizați și serioși ”nu vă supărați, mai e mult până pe Moldoveanu?”.

În râs în glumă, am ajuns la Hornul Lacurilor. Coborârea pe horn, a fost grea pentru mine cu rucsacul greu în spate. Ca de obicei, cuvântul de ordine era ”GRIJĂ!”. Adică acolo unde calci, acolo trebuie să-ți rămână piciorul, nu să te duci la vale cu grohotișul de pe horn, având centrul de greutate în cap.

Am ajuns la lac, am instalat corturile și program de voie, de relaxare. E tare fain când nu ești tu acela care se ocupă de mâncare. Ovidiu și-a luat în serios rolul de de bucătar șef. Așa se face că trei muieri, așteptau ca un bărbat să le hrănească. Nu a fost frumos din partea noastră, dar părea că lui Ovidiu îi făcea plăcere să ne vadă cu blidele întinse precum cerșetorii spre el, așteptând să ne hrănească. Mulțumim Ovidiu! Supa la plic nu a fost nicicând mai bună!!! Iar ”anestezicul” de la Alina, m-a ajutat să opresc motorașele.

Până seara, în jurul lacului era o adevărată tabără de corturi. Mi-am făcut și o prietenă nouă, pe nume Ileana, o drăguță! După cum știți, iubesc animalele și copiii. De data asta, copiii au fost superbi. Din păcate animalele nu.

Printre ”cortorari”, un cuplu cu cortul și un câine. O cățelușă din grupa terrierilor, cu un comportament agresiv, sărind la picioarele celor ce treceau pe lângă ea. Plimbăndu-mă împreună cu Alina pe lângă lac, am intrat și eu în aria cățelușei, astfel că m-am trezit cu ea, trecând pe lângă mine agresivă cu intenția de a mă mușca de picioare. Iubesc foarte mult câinii așa că nu am nici o treabă cu cățelușa. Dar am ceva cu stăpânii ei.

Scuza stăpânilor a fost că au castrat cățelușa de curând și prin urmare este stresată. Acesta era motivul pentru care erau acolo, să destreseze cățeaua. Serios? Într-o tabără de corturi? Pe teren necunoscut cu o mulțime de oameni necunoscuți? Nu câinele era cel vinovat ci stăpânii. Nici măcar a doua zi, dacă tot au văzut comportamentul agresiv al patrupedului față de toți ceilalți, nu au catadicsit să-și mute cortul mai departe de toți ceilalți. Îmi pare rău munțomani crescători de câini, dar nu așa se face. În primul rând vă bateți joc de animal, apoi de toți cei din jur. Oricum, la cât de jumulit era părul pe câine mă cam îndoiesc de dragostea ce i-o purtau.

Peste noapte a fost cam frig afară. Acasă, în timp ce pregăteam rucsacii, am văzut pe Facebook o poză de la cabana Bârcaciu care avea comentariul ”de dimineață, 7 grade”. Au! Woops… am zis că ar fi bine să pun ceva haine mai groase, chiar și să fie în plus. Dimineața, pe corturi era gheață. Ne-a fost cam frig peste noapte, dar nu insuportabil. Asta pentru că hainele cărate special pentru asta, erau în rucsac și nu pe noi. Seara fusese cald și nu ne-am gândit să ne blindăm.

Duminică am plecat spre vârful Parângul Mare. Am ales să urcăm în creastă pe Hornul Lacurilor, pe care coborâsem cu o zi înainte. Ca orice horn, mai bine îl urci decât să-l cobori – cel puțin pentru mine. Nu aveam altceva de făcut decât să ajungem pe vârf și să ne întoarcem cuminți și întregi la cort. Cine spune că-i un traseu ușor, minte. Cu grație.

A fost o zi însorită, dar am avut noroc cu vântul din creastă și nu ne-am copt – mai ales eu. Era chiar rece acolo sus. La un moment dat mâinile mele erau înghețate. M-am bucurat că pe traseu au mai fost câțiva care au mers încetișor, prin urmare nu am fost singura pe ”viteză lentă”. Am ajuns în vârf, am făcut poze. Eu mi-am făcut pozele cu toace, acele poze vehement contestate de unii (care nu au citit ”Povestea pantofilor cu toc”), dar foarte motivante pentru alții, apoi am făcut cale întoarsă spre lacul Gâlcescu. Coborârea din creastă, am făcut-o prin șaua Piatra Taiată.

Ovidiu o luase înainte astfel că spre fericirea noastră ne aștepta cu supa la plic numai bună de băgat la stomac. Peste noapte, hainele care le pusesem eu ”în plus” s-au dovedit a fi foarte bune. M-am trezit și pentru că nu-mi era frig am avut curajul să ies din cort să privesc cerul. O minunăție! Era senin lacrimă, iar stelele se dădeau în spectacol. Am stat afară cu ochii la cer, încărcându-mă de liniștea muntelui, până mi-a amorțit gâtul și m-a luat frigul. M-am strecurat înapoi în cort înfrigurată. Alina și Andra erau foarte bune să-mi țină de urât, în nici un caz de cald.

Luni – drumul spre casă. Credeam că aventura s-a sfârșit. Habar nu aveam ce avea să urmeze.

Am hotărât împreună să ne despărțim. Ovidiu să urce încă o dată hornul cu mai puțină greutate în rucsac și să meargă să recupereze mașina. Noi fetele, să luăm restul de bagaje și să coborâm pe traseul marcat cu cruce roșie, spre Obârșia Lotrului. Urma să ne întâlnim ”la șosea”.

De data asta, când am împachetat bagajele, nu le-am mai scutit pe fete. Le-am pus greutate în rucsac, fără să mă gândesc că sunt mici și plăpânde ”no, luați de aici, cărați și voi un rucsac adevărat!”. A doua oară, n-o mai mușc. Mergeam oricum la vale.

Drumul până jos, a fost un calvar. Marcajul, ori șters de vechime, ori total aiurea. Poteca printre jnepeni, neîngrijită astfel că tot ce era jneapăn se agăța de rucsac. Coboram tot cu frâne și pasul piticului printre jnepeni. Ne gândeam la Ovidiu care fiind mai înalt, dacă ar fi coborât pe acolo, lua toți jenepenii în cap.

Marcajul fiind prost, am repetat de foarte multe ori figura cu ”întoarcete la ultimul marcaj” sau ”voi stați pe loc, merg eu înainte să văd dacă asta e poteca”. Urâtă treabă!

O potecă neîngrijită de ani de zile, o înțeleg. N-am putut și nu pot să înțeleg lucrul făcut de mântuială, aproape în batjocură. Erau și câteva marcaje noi nouțe, semn de remarcare. Majoritatea făcute pentru cei care urcau. Ne-ar fi fost de mare ajutor un ochi la ceafă, când nu mai vedeam marcaj în față dar răsucindu-ne, vedeam marcajul în spatele nostru, pentru cei ce urcau. Măcar așa ne dădeam seama că suntem pe drumul cel bun, într-o mare de jnepeni.

După fiecare pas mă opinteam să scap de jnepenii care agățau rucsacul XL, așa că spatele și umerii mei începuseră să urle de durere. Mă ajutau psihic doar sudalmele pe care le puteam trage cu sete. Cu opinteli și cu sudalme, am ieșit dintre jnepeni, sperând ca prin pădure să fie mai lesne. Vise maică, vise! La fel de prost marcajul, la fel de inexistentă poteca.

Iaca și râul. Mai întâi l-am admirat într-o pauză binemeritată, dar când ne-am apropiat de el, cucu marcaj. Vreo 15 minute am căutat marcajul. Întrun târziu, am zărit o umbră de marcaj pe partea cealaltă a râului. Bai mare! Râul trebuia trecut, dar cum? Pe unde?

Anul ăsta fiind bogat în precipitații, debitul râului era pe măsură. Săritul de pe un bolovan pe altul era exclus – prea mari distanțele. Două improvizații amestecate de bușteni care se roteau, crengi și bolovani, nu prezentau siguranță, cel puțin nu cu rucsac greu în spate. Oboseala acumulată se juca cu echilibrul nostru. Cel mai sigur și mai cuminte era să trecem râul prin apă.

Jos bocancii! Agață-i de gât și dă pe treabă!

Numai la gândul că va trebui să trec prin apa rece mi-a înghețat sângele în vene. Deja anticipam durerile pe care urma să le îndur și mă lua cu plâns.

Prima a trecut Pokemon – Alina și ne-a avertizat că sunt curenți puternici. O priveam și înghețam și mai tare. Apoi a trecut Andra și m-a avertizat de bolovanii alunecoși. Trăgeam aer adânc în piept și înghițeam în sec, străduindu-mă să-mi controlez atacul de panică ce-mi dădea târcoale, la gândul a ceea ce urmează.

Mi-am luat inima în dinți și am intrat în apa rece ca gheața. Instantaneu prietenul meu Raynaud a început să urle în mine. Vasoconstricția pusese stăpânire pe picioarele mele așa că să trec în viteză, era exclus. Nu-mi mai simțeam picioarele, simțeam doar cum alunec pe pietre. Trebuia să-mi controlez durerile pentru a putea trece fără să cad cu rucsac cu tot în apă.

A fost cumplit. Am urlat și am plâns de durere, dar l-am trecut cu bine. Pe lângă soarele care-mi usca și dezgheța picioarele, o gură din anestezicul Alinei mi-a ajutat la recuperarea circulației periferice.

După ce am trecut râul, a început drumul forestier, ușor de mers pe el. Nu am mers prea mult până când l-am văzut pe Ovidiu venind în întâmpinarea noastră. Să-i deie Dumnezeu sănătate că a făcut asta căci vederea lui ne-a umplut de energie. Bietul de el, a trebuit să suporte trei gaițe care se apucaseră să-i povestească despre coșmarul avut pe minunatul traseu. Îi mulțumesc și că mi-a luat rucsacul din cârcă și l-a dus el până la mașina care nu era prea departe.

Chiar dacă stabiliserăm să ne întâlnim la asfalt, s-a încumetat și a venit înaintea noastră cu mașina până unde s-a putut. Ne-a scutit astfel de încă vreo oră bună de efort.

A fost o tură frumoasă, cu oameni frumoși. Peripețiile apărute în turele de munte, au întotdeauna frumusețea lor. Dacă toate ar merge ca pe roate, nu ar fi nimic care să-ți amintească de ”tura aceea”.

Pentru mine, fiecare tură pe munte este o aventură din start, adică de când încep să planific tura. În fiecare tură învăț câte ceva: îmi învăț limitele și învăț cum să le depășesc. Chiar și după 18 ani de boală, încă învăț să trăiesc cu ea, îi învăț hibele și cum să le depășesc. Pentru mine muntele este atât terapie fizică cât și psihică.

Mulțumesc tuturor celor care se încumetă să facă o tură pe munte cu mine. Știu că nu sunt ușor de răbdat, și mai ales de privit. Am trăit și am simțit durerea neputinței. Știu ce înseamnă să stai lângă un om care are dureri și tu ești neputincios, nu poți să faci nimic. Știu cât de mult vă prefaceți că ”nu-mi pasă”. Vă mulțumesc că-mi sunteți alături și mă susțineți. Asta înseamnă pentru mine ”îmi pasă”, faptul că mă răbdați și-mi ascultați ruga ”nu mă băgați în seamă”.

“Nu muntele îl cucerim, ci pe noi înșine.” Edmund Hillary

 Vârfurile pe care am reușit până acum să-mi fac poze cu toace 😛

Parângul Mare

Negoiu – și povestea lui

Moldoveanu și Viștea Mare – și povestea lor

Share and Enjoy

Autoimunele pe munte: Bârcaciu – Ciortea – Negoiu

De acum știți de cura mea hipercalorică și de cea cu perfuzii. Eram tare picată atât fizic cât și psihic. La a doua perfuzie, gândul meu era la Negoiu și la Retezat. Așa am ajuns să fac poza alăturată. Habar nu aveam că astrele se vor alinia și dorința îmi va fi îndeplinită.

Să știți că nu sunt singura bolnavă autoimun care umblă brambura pe munți. Mai cunosc câteva la fel de curajoase ca mine, ba chiar mai curajoase. Dacă nu v-ați prins încă de faptul că blogul meu este motivațional pentru cei bolnavi, nu-i bai, aveți vreme.

Pe Iulia am cunoscut-o acum 2 ani, pe FB, pe un grup de bolnavi autoimuni. Muntele e pasiune comună așa că de multe ori am cochetat cu ideea de a face o tură împreună. După multă vreme am reușit în sfârșit să ne sincronizăm și într-o zi de marți să pornim la drum în grup de patru: Iulia, Șandor, Zita și eu.

Planul: Bârcaciu – tabăra de bază. Ciortea și dorința mea de a urca pe Negoiu. Pentru că pe toate site-urile meteo prognoza era dezastruoasă pe vineri, sâmbătă, duminică – perioadă în care eu plănuisem Negoiu –  furtuni, frig, ba chiar și lapoviță, mi-am zis că de marți până vineri, prognoza are timp să se schimbe iar intemperiile anunțate să-și bage mințile în cap, că eu tare mult îmi doream să fac tura. Nici că m-am stresat, am lăsat totul în voia Domnului.

VasculitaCei care cunoașteți traseul spre cabana Bârcaciu, știți probabil bradul cela marcat cu cruce roșie, cum urci a treia serpentină pe stânga, după ce pășești peste rădăcinile altor brazi și te împiedici de două ori. Eh, acolo, exact în locul ăla, stătea la pândă vasculita și mă aștepta să-mi bubuie picioarele.

Din cauza rucsacului greu n-am putut fanda destul de iute, și m-a prins, dar nu prea rău.

Din urmă ne-a ajuns un cuplu, doi tinerei
– Ăsta e traseu de două ore jumate, zise flăcăul înainte să dea binețe. Se vedea cu ochiul liber că vrea să-și impresioneze ”căpreoara” ce-l urma cuminte.
– Poftiți, luați-o înainte, noi mergem mai încet.

Intrând în vorbă, voinicul pus pe impresionat, ne-a spus că planul lui era să doarmă peste noapte la lacul Avrig, apoi să o ia pe creastă până pe Moldoveanu. Când am spus că sâmbătă eu vreau Negoiu, m-a privit de sus, critic și probabil gândea ”cucoană, ești nebună” dar a spus vehement:
– Sâmbătă?! Toate site-urile meteo anunță vreme rea, puteți să renunțați, nu aveți nici o șansă!
– Am să renunț la idee sâmbătă dimineața, i-am răspuns.

Am ajuns la Bârcaciu, am instalat cortul, iar restul zilei ne-am odihnit. Miercuri am pornit spre Ciortea. Prietenii mei erau pentru prima data în Munții Făgăraș. Exclamațiile lor de uimire și de bucurie, ochii lor mari, să nu cumva să piardă din vedere vreo frumusețe de peisaj, toate la un loc îmi spuneau că sunt niște oameni fericiți. Eu eram la fel de fericită. Nu conta la ce cotă sunt, conta că sunt pe munte! În pădure! Departe de oameni, de stres, de toate. Conta faptul că respir aer curat, că ascult păsările cântând și vântul bătând. Eu chiar și cu păsările vorbesc. Le dau binețe, le mulțumesc pentru companie.

Pe traseu, durerile își spuneau cuvântul ca de obicei. Dacă la oraș mă abțin să zic un ”au” sau un ”vai”, pe munte nu mă abțin, e singurul loc unde îmi dau voie să fac asta și o fac. În fine, însoțitorii mei au aflat cum stă treaba, am lămurit faptul că eu sunt cu au, cu vai și scrâșnit din dinți.

Vremea era superbă! Ne-am putut bucura ochii cu frumusețea locurilor. Mers agale, pauze de poze, pauze de odihnă și mâncat ciocolată. Nefiind în cea mai bună formă – nu că aș fi eu vreodată în formă bună – mă protejam cât puteam, să-mi mai păstrez din forțe pentru Negoiu. Totuși n-am scăpat fără oarece vătămare. Era foarte cald, dar bătea vântul. Am mers în pantalon scurt și maiou. Am mușcat-o zdravăn, m-am pârlit rău și m-am transformat în rac.

Dacă tot am urcat pe Ciortea, mi-am luat și pantofii cu toc, chiar dacă am făcut și anul trecut poze încălțată cu ei acolo (nu eram sigură că voi ajunge cu ei pe Negoiu 😛 ) . Nu mi-a părut rău că m-am ales cu o poză faină, mulțumesc Șandor!

Pe când coboram de pe Ciortea, ne-am întâlnit iarăși cu flăcăul care mă sfătuia să renunț la Negoiu. Era tare  posomorât. Ceva nu îi ieșise. Ori că lacul Avrig a fost prea rece, ori că mândra de lângă el, ori că Moldoveanul era prea departe. A bălmăjit ceva acolo cum că au renunțat, apoi privindu-mă cu superioritate a spus
– Sper că ați renunțat la Negoiu.
– O să renunț la Vârful Negoiu sâmbătă dimineața, când o să fiu la cabana Negoiu.
A pufăit dezaprobator în urma mea, parcă zicând ”muiere nebună”.

La ultimul popas coborând la Bârcaciu pe traseu cruce galbenă, mi-am pierdut ochelarii. IAR!?! Anul trecut ochelarii mei s-au dus pe valea Șerbotei 🙄 . Când fac pauză pe traseu, îi dau jos din două motive: să-mi șterg transpirația sau lacrimile.

Am ajuns cu bine la cabană, iar a doua zi urma să luăm o pauză.  Două autoimune pe munte, făceau ceea ce trebuie: o zi traseu, o zi pauză. M-am dus doar să-mi recuperez ochelarii și spre norocul meu (3oo de lei) i-am și găsit. Învățătură de minte: data viitoare, să-mi pun șnur la ochelari, că e mai ieftin. Restul zilei am stat în cabană, citind, pentru că era foarte cald, iar căldura nu e prietena mea.

Recapitulare: marți am urcat la Bârcaciu, miercuri am urcat pe Ciortea, joi am avut pauză. Pe vineri aveam programat mersul la cabana Negoiu, dormit acolo peste noapte, iar sâmbătă dimineața să urcăm pe Negoiu.

Din cauza prăjelii de peste zi, am dormit ca pe sponci. M-am trezit la 03:30 cu zgomote de tunete și fulgere. Ploua cât putea. Era fain și cald în cort așa că m-am gândit că până după masa, când eu voiam să plec spre cabana Negoiu, e timp destul ca vremea să se așeze, să se răzgândească. M-am întors pe cealaltă parte și am băgat somn de voie.

Pe la ora 11 încă ploua și nici nu era vreun semn de îmbunătățire a vremii. Iulia și prietenii ei au renunțat la Negoiu. Numai eu nu voiam să renunț. ”Am să renunț sâmbătă dimineața, dacă e de renunțat, din cabana Negoiu” spuneam și am așteptat o mică fereastră între furtuni, ca să plec.

Un lucru era clar: nu aveam să ajung la cabana Negoiu uscată. Prin urmare m-am pregătit pentru drum cu ”echipament de sacrificiu”. Vegetația de pe traseul dintre cabane era ud astfel încât dacă nu mă uda ploaia, mă udau buruienile. În rucsac aveam echipament pentru cabană și pentru urcarea de a doua zi. Inclusiv bocanci. De câteva ori am luat rucsacul în spate să plec dar până ajungeam la ușă începea iar furtuna. Până la urmă am avut un noroc chior – asta am aflat-o mai târziu. Se oprise ploaia și am plecat. Foarte puțin m-a plouat pe traseu.

Da, știu, poți folosi bățul de trekking să scuturi apa de pe buruieni, dar aș fi făcut febră musculară. Avantajul a fost că după douăzeci de minute n-am mai fost nevoită să ocolesc pârâiașele sau bălțile, în bocancii mei, apa ieșea și intra, la fiecare pas.

Pe drum, în fața mea la vreo cinci metri și-a luat zborul brusc o găinușă de munte. M-a speriat, pentru că eu mergeam în liniște cu gândurile mele. Nu-mi venise bine herțul la loc, că următoarea găinușă și-a luat zborul exact în fața mea. De surpriză, am căzut în fund. Prin urmare nu mai eram doar udă, eram și mânjită de noroi. Noroc că jepii mi-au atenuat căderea. Am râs bine ”bravo Kristo, au ajuns să te doboare paserile ceriului!”, apoi mi-am adus aminte că am fluierița din dotare la îndemână. În continuarea drumului din când în când fluieram să spariu păsările năbădăioase. Am văzut vreo cinci în ziua aceea.

După ce am intrat în cabana Negoiu, s-au slobozit iar cerurile. Așa cum anticipasem, eram udă leoarcă, adunasem bine apa de pe vegetație. M-am schimbat urgent de hainele ude, apoi un ceai cu rom, două aspirine și o ciorbă fierbinte m-au încălzit. Cei care au venit după mine erau uzi zdravăn, mai uzi ca mine. Asta m-a făcut să mă simt mai bine, fără răutate. Pe terasa cabanei era plin de haine ude din care apa curgea șiroaie. A doua zi am aflat că la puțină vreme după ce am plecat de la Bârcaciu s-a pornit furtuna și a uitat să se mai oprească. Probabil aceeași furtună care s-a pornit la Negoiu, după ce am ajuns eu. Se pare că am tras furtuna după mine. 😆

Furtuna a ținut toată noaptea. M-am trezit de câteva ori și ascultând la prăpădul de afară, mă gândeam ”Asta este. Dacă plouă, renunț. Dar, poate se oprește”.

Speranțele mele nu au fost deșarte. De dimineață era liniște. Spre bucuria mea, nu mai ploua, era doar parțial înnorat M-am echipat și am luat-o la urcat. Singur pe munte? Cine zice? Nu vara, nu în Făgărași. Toți cei aflați la cabană se bucurau că nu mai plouă și că se poate urca pe Negoiu. Vremea era cum nu se putea mai bună pentru mine, răcoros. Norii veneau și plecau mânați de vânt.

Cuminte și cu grijă, am trecut cele 9 podețe de pe ”Drumul Zmeilor” – nu m-am simțit deloc zmeoaică, oricât aș fi vrut. Frumusețea muntelui, e mereu alta. Un traseu, chiar dacă îl faci de mai multe ori, are o altă frumusețe, de fiecare dată. Când faci pentru prima dată un traseu, nu prea ai timp să admiri peisajul, te concentrezi mai mult pe marcaj. Oricâte pauze faci pentru poze, tot nu e destul. Nu apuci să simți locul. Doar îl vezi.

Bătea un vânt rece și tăios, astfel încât pauzele mele, trebuiau să fie cât mai scurte, doar obișnuitele mele pauze de ”depanare”. La Piatra Prânzului, chelnerii erau plecați, probabil alungați de ploaie așa că n-am prânzit nimic. M-am mulțumit cu două bucățele de ciocolată.

De la Piatra Prânzului, a început distracția cu bolovanii. Mi-ar fi plăcut să stau mai mult printre ei și să admir lespezile mari de piatră cu forme care de care mai ciudate, să simt locul, să-i ascult poveștile și să mă bucur de el. Dar vântul rece m-a făcut să-mi zic ”data viitoare”.

Mi s-au cam… înmuiat picioarele când am văzut cât am de urcat printre bolovani. Am renunțat la bețele de trekking – astea pe mine mă încurcă printre bolovani. Prefer să mă cațăr și să merg în patru labe, astfel mă simt mai stăpână pe mine, mai în siguranță. Cu cât sunt mai aproape de pământ, cu atât șansele să mă dezechilibrez și să cad sunt mai mici :mrgreen: . Până la urmă, nu contează cum, ci contează să ajung în vârf întreagă. La vale, la fel.

Oricum, nu mă uitam în sus. Prefer să mă uit pe unde calc, asta și pentru că dacă mă uit în sus și văd…cââât mai am de urcat, cât mai am de tras de mine…mă apucă plânsul. Până la urmă, nu-i atât de greu pe cât pare.

Dacă bate vântul când urci în creastă, ai face bine ca în momentul în care te expui vântului să stai cât mai aproape de pământ. O pală de vânt zdravănă, te poate trânti la pământ, indiferent cât ești de mare. În Șaua Cleopatrei vântul bătea cu putere, astfel că n-am putut să stau nici acolo cât aș fi vrut, să privesc în jur; ”data viitoare” mi-am zis din nou.

Am trăit apoi bucuria de a ajunge în vârf. Cum să nu mă bucur? Îndrăznisem să visez la Negoiu, în perfuzii fiind și nu știu dacă trecuseră de atunci două săptămâni. La Piatra Prânzului, am avut un moment în care m-am gândit că nu o să reușesc – după ce am văzut grohotișul de bolovani care mă aștepta iar eu mă simțeam deja stoarsă. În momentele astea, fizicul și psihicul încep conversația

Fizicul: Nu mai pot, gata, ajunge!
Psihicul: Hai, încă puțin! Nu renunța acum!
Fizicul: Nu mai pot, o las pe data viitoare.
Psihicul: Hai încă puțin! Ai timp să renunți, dar nu renunța acum. Mai e puțin, nu te uita în sus, mergi încet, trage aer în piept, ai grijă unde calci.
Fizicul: Dar doare.
Psihicul: Hai că-ți face bine. Când coborâm, ai timp să te refaci, să te odihnești. Vârful muntelui, e bucuria mea!

Vf. NegoiuCam așa este. Când reușesc să ajung în vârf, psihicul meu renaște. Trag adânc aerul rece în piept și mă simt învingătoare, pentru că încă o dată mi-am învins durerile.
I-am mulțumit lui Dumnezeu pentru că mi-a dat putere să fac asta și pentru că a rânduit vremea. Muntelui i-am mulțumit că m-a răbdat să-l urc. După o scurtă pauză, tacticos mi-am scos din rucsac pantofii cu toc și am rugat pe cineva să-mi facă poza de rigoare. Ăsta era premiul meu, l-am meritat cu vârf și îndesat.

Care e mai greu, de urcat, Moldoveanu sau Negoiu? am fost întrebată.

Negoiu, este răspunsul meu, chiar dacă este al doilea ca mărime. Ca să ajung pe Moldoveanu, am urcat mai întâi pe Viștea Mare. Nici acolo nu este ușor, dar mie mai greu mi s-a părut Negoiu.

E rău pe munte, pentru că tot ce ai urcat, trebuie să și cobori 🙁 , iar coborârea de obicei este mai grea decât urcarea. Dacă ai în dotare genunchiere, sunt mult mai bune dacă le folosești, decât dacă uiți să le pui și le cari în rucsac. De data asta, le-am pus 😛 . Apoi am luat-o la vale pe și printre bolovani.

De foarte multă vreme nu am mai văzut capre negre pe munte. De data asta am avut parte de ele, un alt ”premiu” pentru ele. Luasem o pauză și priveam în jur, bucurându-mă de tot ce vedeam. Aruncând o privire spre creastă, spre bucuria mea, le-am zărit!

Am ajuns cu bine la cabana Negoiu unde am rămas peste noapte. Eram prea obosită să mă încumet să merg la Bârcaciu în aceeași zi. Vremea se stricase iarăși, dar nu mai conta, urcasem Negoiu! A doua zi, am repetat figura cu udatul până la Bârcaciu – a meritat cu vârf și îndesat udătura mea.

De obicei după o tură de munte, când mă potolesc, miozita își face de cap și umflă mușchii mei mușchiuloși. Așa se face că vreme de două trei zile, am o gambăăăă… de invidiat!!! păcat că se desumflă 🙁 , că altfel dă tare bine pe toace 😈 .

Prietenii mei, coborâseră deja. Când am plecat spre Negoiu le-am spus să-și facă programul fără mine – asta și pentru că semnalul la telefon era foarte slab. Oricum eu n-aș fi fost aptă să cobor cu ei, în acea zi. Cu toate că a plouat, am mai petrecut două zile superbe la Bârcaciu, în compania cabanierilor, zile în care m-am odihnit. Odihnită fiind, coborârea de la Bârcaciu la Poiana Neamțului mi-a fost destul de ușoară.

Cocluzie: când îți faci perfuzii, ai grijă ce îți dorești. S-ar putea să ți se întâmple 😆 .

”Puterea mea se află exclusiv în tenacitatea mea.” – Louis Pasteur

P.S. – Provocarea mea este să urc pe toate cele 14 vârfuri montane de peste 2500m, și să-mi fac pe ele poza încălțată în pantofi cu toc. Până acum, sunt trei, în ordinea în care le-am făcut:

Vf. Viștea Mare

Moldoveanu – aici este povestea celor două vârfuri

Vf. Negoiu

Pozele mele cu toace, sunt dedicate bolnavilor autoimuni, membri A.P.A.A. – Asociaţia Pacienţilor cu Afecţiuni Autoimune

Share and Enjoy

 

Autoimun pe munte: ”Muntele e o provocare?”

Pentru mine nu. Îl iubesc. Mă provoacă doar pe mine. Provocându-mă în felul acesta nu fac decât să mă păstrez pe linia de plutire, să-mi țin bolile sub control. Pare o nebunie pentru mulți, dar este o nebunie care mă ajută.

”De când ai început să mergi iar pe munte, te-ai schimbat în bine”, mi-a spus medicul Dan Rusu, care m-a văzut și în perioade în care boala își face de cap.

Puseele bolilor mele se declanșează fără programare, fără preaviz. După cum am spus și în alte articole, trebuie să analizez tot ce simt, să-mi dau seama care din boli scoate colții și cu ce pot contracara. Ce să scot la luptă: buzduganul, sabia, pușca? Cum iarna și primăvara trecută au fost ciudate rău, iar bolile m-au ținut din puseu în puseu, am trecut la artileria grea și am scos direct tunul.

După ce am realizat că sunt în plin puseu de miozită, am trecut pe un regim hipercaloric. Pentru asta am comandat produse de la Herba Life – pudră proteică și shake, din cele folosite de către sportivi pentru body building, și am băgat în mine alimente cu conținut proteic mare.

Valul de căldură, apărut brusc, m-a transformat în leșinătură. Am contracarat leșinul cu o serie de zece perfuzii.

Oricât de mult îmi ajut organismul să lupte – cu pastile, perfuzii, hrană etc. – nu este suficient dacă nu hrănesc cu ceva și psihicul. Psihicului trebuie să-i găsesc mereu o provocare. Aceasta este muntele. Deci am început iar să urc…

Când tendinita mi-a pus piciorul stâng în ghips, chinuindu-mă jumătate de an, mi-am zis că dacă îmi recuperez piciorul, vreau să urc pe Moldoveanu, să-mi fac poze în pantofi cu toc. În plin puseu de miozită – asta doare rău! – și în perfuzii, mi-am zis: ”Dacă mă pun pe picioare și de data asta, vreau să urc toate cele 14 vârfuri montane de peste 2500m, să-mi fac poze pe ele, încălțată cu pantofii cu toc”.

E provocarea mea, pentru mine. E de bine, pentru că asta o să mă țină ocupată cel puțin doi ani. Asta în primul rând pentru că eu urc la asemenea înălțimi doar vara și, în al doilea rând, nu de fiecare dată îmi iese ceea ce mi-am propus. De exemplu, vara asta am fost în Retezat și visam să urc pe Peleaga. Nu am reușit. Eram prea epuizată. După două zile de traseu greu, cu rucsac mare în cârcă, epuizată de efort și din cauza căldurii, am privit Peleaga de la distanță. I-am spus că o să-i fac o vizită altă dată. 😉

Căldura mă afectează rău. Asta am simțit-o de mulți ani. Nu doar mă epuizează, ci îmi declanșează puseele bolii. Frigul, la fel. Doar că iarna, dacă e frig, te îmbraci mai gros și poți controla mai bine temperatura corporală. Vara ce să dai jos? Două straturi de epidermă?

Până de curând, m-am gândit la ”căldură” doar ca factor extern. Canicula, fie vorba între noi, îi afectează și pe cei sănătoși. Dacă e foarte cald afară și mie îmi este rău, îi întreb pe cei sănătoși cum se simt. Dacă ei se simt rău, atunci eu sunt ”în grafic”.

Înainte de Retezat, am dat peste un videoclip care prezenta o domnișoară bolnavă de Scleroză Multiplă care, sfidând boala, face atletism de performanță. Și este campioană – Kayla Montgomery. În videoclip spunea că puseul de SM, cu durerile aferente, se declanșau din cauza căldurii. Nu am avut atunci timp să dau la sapă pe net să mă lămuresc cum stă treaba cu căldura, dar m-am gândit la asta în cele două zile de tură în Retezat. Am avut parte atât de efort fizic susținut, cât și de căldură care să mă afecteze. Prin urmare, m-am apucat de făcut puzzle: Ce doare? De ce doare? Cât de cald îmi este? Cât de obosită sunt? Tot timpul am încercat să îmi analizez stările și să înțeleg mai bine ce se întâmplă cu organismul meu.

M-am obișnuit ca, atunci când fac o tură pe munte, lungă și serioasă, adică o zi de mers, durerile să fie mai mari. Oboseala se acumulează și încep să-mi pierd coordonarea mersului, simțul picioarelor, echilibrul, energia, iar vederea mea suferă, tulburând tot ce e în jurul meu. Atunci mă concentrez la fiecare pas: unde calc, cum calc. Acolo unde calc, acolo să rămână piciorul. Sunt atât de concentrată la pașii pe care-i fac, încât reușesc să estompez durerile, să mă detașez de orice altceva din jurul meu. Intru pe ”pilot automat” – nu mai contează nimic altceva decât să ajung la destinație, vie și nevătămată. Nu vreau pauză de nici un fel, nu vreau nimic care să mă scoată din ”transă” și din ritm, sunt ca un robot cu doar două comenzi: ”mers” și ”siguranță”.

Cei care au depus măcar o dată în viață un efort fizic ”peste puteri”, adică împins peste limite, știu despre ce vorbesc. E, cam așa merg eu pe munte.

Când ajung la destinație în siguranță și am voie să ies din transă și să mă relaxez, se etalează durerile. De obicei, caut un loc ferit de ochii lumii, în care să mă prăbușesc. Nu sunt o companie prea plăcută în acele momente – ăsta e unul din motivele pentru care m-am hotărât să merg singură pe munte. După ce-mi iau doza de calmante și de odihnă, îmi revin.

Toată ”analiza” mea din vârful muntelui a rămas cam în coadă de pește. Ceva nu-mi era clar: căldură, căldură, dar în videoclip nu era vorba doar de căldura soarelui. Temperatura corporală?!? Aia, dacă urcă la 37°C, se numește febră, aș simți dacă aș avea febră… Ceva rămânea în ceață.

Ajunsă acasă, am sărit pe google să lămuresc problema. Nu de alta, dar nu mă consider atât de puternică psihic, încât să-mi blochez singură anumite funcții sau/și simțuri. Nu practic yoga sau voodoo, nici autocontrolul minții, nici unicat nu sunt în ceea ce privește bolile mele, prin urmare trebuia să găsesc ceva care să lămurească toată povestea.

De acum, știam cam ce caut, astfel că am găsit destul de repede răspuns la întrebările mele. Se numește Sindromul Uhthoff. ”Da-mi-aș palme! Un nume mai de Doamne ajută n-ați găsit?!” – a fost prima mea reacție. Serios acum, nu-i destul că sunt prietenă cu Raynaud și Sjogren? Acum mai vine și Uhthoff ăsta cu doi de hașși și doi de fî? 😯

În tot cazul, Uhthoff ăsta face oarece lumină și îmi explică și mie ceea ce nu înțelegeam. Pe scurt:

  • Sindromul Uhthoff se referă la o înrăutăţire a simptomelor neurologice în scleroza multiplă sau în alte condiţii medicale neurologice, demielinizante.
  • William Uhthoff (1853-1927) – este cel care a descris pentru prima dată (în 1890) acest fenomen ca fiind o înrăutăţire a vederii pacienţilor care sufereau de nevrită optică atunci când făceau exerciţii fizice. Nevrita optică este cel mai frecvent simptom clinic de prezentare al SM (25% din cazuri), mai ales la pacienţii tineri. Ea reprezintă inflamarea nervului optic cu demielinizarea acestuia, având drept consecinţă scăderea acuităţii vizuale la ochiul respectiv (mai rar bilateral). (sursa).

Bun! Am aflat cine-i Uhthoff. Alți studioși, care au luat la puricat fenomenul, au ajuns la concluzia că, atunci când corpul se supraîncălzeşte, impulsurile nervoase printr-un neuron afectat  sunt fie blocate, fie încetinite foarte mult.

”Supraîncălzire”, în cazul de față, înseamnă o creștere mică a temperaturii corpului 0,25 – 0,5°C, care declanșează exacerbarea (accentuarea) simptomelor:

  • Slăbiciunea fizică – se resimte puternic în mâini și în picioare;
  • Viziunea dublă sau încețoșată – fenomenul Uhthoff;
  • Dureri și sensibilitate la nivelul mușchilor, tendoanelor și articulațiilor – fibromialgia și miozita.
  • Problemele de concentrare, gândire, memorie – disfucțiile cognitive care vin la pachet cu bolile autoimune – sunt și ele accentuate de creșterea temperaturii.

Înrăutăţirea stării de sănătate sub influenţa căldurii nu înseamnă apariţia unor noi leziuni şi nici faptul că SM progresează mai rapid. Ceea ce se poate face este o răcire a temperaturii corpului. Atunci când temperatura revine la valori normale, semnele şi simptomele pot să dispară – de aceea aceste semne se mai numesc ”pseudo-exacerbări” (pseudo = fals, (aparent) asemănător). Adică… nu mă stric de tot, doar mi se pare. 😆

Concluzie: termostatul meu intern s-a dus pe copcă. De garanție n-are rost să vorbim, iar de reparat, nici pomeneală.

O creștere a temperaturii corporale cu 0,25-0,5°C, se produce și în timpul exercițiilor fizice, nu doar atunci când este foarte cald afară. Chiar dacă aceste pseudo – exacerbări sunt temporare, ele sunt suficient de severe, încât să restricționeze activitățile bolnavului – te cam dau grămadă – mai ales în timpul verii.

Întrebare: mersul pe munte intră în categoria ”exerciții fizice”?

Acum că am lămurit cum stă treaba cu căldura, întrebarea este: să mă potolesc? Adică să nu mai fac efort fizic pentru că doare tare? Adică…să nu mai merg pe munte? Exclus.

Poate că, pe lângă pantofii cu toc, ar trebui de acum să-mi car o umbreluță și un evantai, să stau la umbră tot timpul și să mă… vântur.

Nu am cum să nu mai merg pe munte, când tocmai m-am provocat să urc cele 14 vârfuri de peste 2500m din România, iar până acum am urcat doar patru: Moldoveanu, Viștea Mare, Negoiu și Parângul Mare. Mai sunt zece! Dacă am zâs, am zâs! Mă bucur că m-am provocat la asta, înainte să aflu treaba cu căldura și exacerbările pe care mi le provoacă. Pot spune că am fost cu un pas înaintea bolii. Dacă un bolnav vă spune că, psihic, e împăcat cu boala, să nu-l credeți. E cea mai mare minciună! Nu ai când și cum să te împaci cu ea, eventual ajungi la o înțelegere: acum îți faci tu de cap, apoi îmi dai și mie voie, în rest e o luptă continuă, atât fizic, cât și psihic.

Prietena mea, Iulia, cu care am făcut tura pe Ciortea vara asta, m-a văzut pentru prima dată cum merg pe munte, cu dureri.

– Krista, mă sperii!, mi-a spus, vizibil îngrijorată.

– Iulia, îmi citești blogul de foarte multă vreme. Acolo scriu turele de munte și-mi descriu stările și durerile. Ce-ți închipuiai? Că fabulez? Asta e realitatea mea, ăsta este mersul meu pe munte. Dar aleg să merg!

Mai târziu, mi-a spus: ”Te cunosc real doar de două zile, dar pot să spun că tu sfidezi. Sfidezi boala și sfidezi durerea. Te doare, dar mergi mai departe, până la capăt.” Recunosc că niciodată nu am văzut așa lucrurile, dar îi dau perfectă dreptate. Sfidez boala, durerile și căldura. Îmi sfidez propria condiție, aceea de om bolnav. Și fac ceea ce iubesc să fac, să merg pe munte. În nici un caz nu sfidez muntele. Muntele – mi-l fac aliat. Cu ajutorul lui Dumnezeu sper să reușesc să duc la capăt provocarea celor 14 vârfuri. E cu bătaie lungă, pe termen lung. Dar muntele nu pleacă nicăieri. Pe fiecare vârf am să-mi fac poze cu pantofii cu toc. E premiul meu. Premiul nu este faptul că am reușit să ajung în vârf, ci este premiul pe care singură mi-l acord pentru că, încă o dată, am dat cu boala de pământ, premiul este pentru psihicul meu.

Sunt dese postările pe net cu ”am cucerit vârful…”. ”Ai cucerit o coacăză”, dau eu replica în gând. Muntele nu-l cucerești, muntele te rabdă să-l urci. Ești o amărâtă de goangă pe lângă și pe el. Pe munte nu mă duc să-l cuceresc, mă duc să-l iubesc și să-l admir, mă duc să mă încarc cu energia și cu liniștea lui, departe de oameni, pe cât posibil.

Căldura? Pffff… clar mă afectează! Dar n-am să-i dau voie să-mi stea în cale! Mai am zece vârfuri! Mă ajută și ”vântul de creastă” – parcă-mi bate-n aripi, când ajung acolo sus! Pentru mine, e o binecuvântare Dumnezeiască să simt evantaiul naturii răcorindu-mă! Din păcate, răcorirea cu apă rece… la mine nu se poate. Nu suport apa rece, îmi provoacă dureri mari – am încercat-o. Dar pot, atunci când ajung la destinație – să mă tăvălesc în iarba răcoroasă, pentru a reduce temperatura corporală – în felul acesta răcirea nu se face brusc. Dacă mai e și-o balegă de urs prin zonă… pot să trag cu încredere un loz. De la chioșcul din colț, imediat după stânca din dreapta. :mrgreen:

Atunci când îți dorești cu adevărat ceva, oricât de multe piedici îți pune boala, soluții pentru a trece peste ele se găsesc. Mă uitam pe net după aparate de aer condiționat la purtător. Sunt desutle, dar mi-ar trebui și un generator. Apoi mi-ar mai trebui și doi măgari să le care 😆 . Prin urmare până la una alta, rămân la iarba udă.

Povestea Kaylei este impresionantă. E povestea ei, a mea și a multor altora care vor să își depășească condiția de ”om bolnav”. Nu pentru un premiu anume, nu pentru lauri și ovații.

”Pentru că mă face fericită, mă face să mă simt normală și întreagă. Este dificil să trăiești cu o boală prin care tot corpul tău se luptă împotriva lui însuși. Așadar când alerg, simt că mă lupt cu asta, că mă aflu în siguranță față de mine.” – Pentru asta merg și eu pe munte.

„Cultivă-ţi voința. Dacă ești în stare să urci, nimic nu-ți va fi cu neputință.” — Roger Martin du Gard

Surese:

How Temperature Affects People With Multiple Sclerosis

Thermoregulation in multiple sclerosis

Share and Enjoy

DSC_0674

Când fizicul zice una, iar psihicul altceva, n-ai decât să folosești imaginația, încercând să descoperi buba.

Hangman_StlyeTreaba asta cu boalele autoimune stă cam așa: într-o bună zi, organismul meu s-a hotărât să se sinucidă. Mai întâi, a căutat o lamă de tăiat venele. Am fost mai rapidă și am tocit lama. Apoi a încercat spânzurătoarea. Am dat să tai funia, dar lama era tocită. Tot ce am putut face a fost să-i fur săpunul. Pentru că funia nu alunecă, e ca un spânzurat… în stand-by. Nu-i mort, dar pentru că nu primește suficient oxigen, pică pe rând tot câte un ”sistem”. Funia uscată îmi lasă timp să repar sau să petecesc din mers, ceea ce se strică.

Bolile autoimune sunt alternanţe de perioade: repaus și apoi dezmăţ, când scot colții. Dacă te-ai pricopsit cu o boală autoimună, ai 90% șanse să ai… mai multe. Umblă în gașcă.

Așa se face că, atunci când intru într-o criză, trebuie să judec, să analizez, să urmăresc simptomele, pentru a-mi da seama care din ele scoate colții? Nu-i ușor, pentru că au multe simptome comune, așa că mă transform într-un soi de detectiv, urmărind și analizând fiecare durere și fiecare stare de rău.

Pentru că, de fel, am o obsesie ”trebuie să existe o logică”, îmi imaginez că stau lângă o grămadă mare de piese de puzzle amestecate – șase seturi. Ca să reconstruiești cele 6 seturi, ai nevoie de logică. Dacă ai și imaginație, aceasta e de mare ajutor.

Primăvara asta a fost foarte grea pentru mine. M-am trezit în plin puseu de… ghici?!?!! Dureri peste dureri, mai multe decât de obicei, mai dureroase, mai acute, mai enervante. Cum să nu te enervezi când te doare non stop? Nici să dormi o noapte cap coadă nu poți, apoi să fii ziua în stare de funcționare? Cum necum, trebuie să te mobilizezi.

Ultima tură la Bârcaciu a fost un chin. Nu mi-am dat seama cât e de urâtă situația. Doar prea târziu. Eram la jumatea traseului spre cabană. La cabană m-am odihnit, totul a fost superb, dar drumul – chiar și l-a coborâre – a fost cumplit. Mă încurajez singură spunându-mi că  toleranța la durere trebuie menținută. Răbdând durere.

workshops+puzzle+piecesAjunsă acasă mi-am dat seama că e bai și că e cazul să mă apuc de piesele de puzzle. Durerile de articulații din umeri, nu-s chiar… de articulații. E ceva ciudat la ele. Când urcam spre Bârcaciu, chiar dacă am avut un rucsac mai ușor decât de obicei, durerile au fost mult mai urâte. Nu aveau nimic în comun cu povara unui rucsac, fie el şi foarte greu. Plus că începuseră de ceva vreme, prin casă, fără să fac prea mare efort.

După cum i-am spus coanei Mariana, când am ajuns: ”Mă simt ca o marionetă ale cărei sfori sunt foarte slabe. Sunt pe cale să mă împrăștii”.

Durerile nu au justificare clară, mai ales că sunt în plină ”campanie” de terapie Bowen. Terapie care m-a ajutat foarte mult la anumite dureri de articulații: glezna cu tendinită, genunchiul care mi-a fost aproape țeapăn, coloana.

Altfel de dureri? DA! Ca să nu sufăr de plictiseală cumva. Mi-am pus rotițele în funcțiune și m-am apucat de puzzle. De două zile m-am oprit la miozita mea dragă. Care-i… poli-miozită. Ce hram poartă? Pe scurt:

”Miozita este definită ca inflamație a mușchilor. Simptome: slăbiciunea mușchilor proximali mari – este principala manifestare a bolii. Inițial sunt afectați mușchii șoldurilor, coapselor și umerilor, deși cel mai grav sunt deteriorați mușchii umărului și cei din zona pelvină. Slăbiciunea poate îngreuna ridicarea obiectelor grele, urcarea scărilor sau chiar ridicarea brațului pentru pieptănarea părului. Slăbiciunea poate progresa până în punctul în care bolnavului îi este dificil să se ridice de pe scaun, din pat, să iasă din cadă. Dacă sunt implicați și mușchii paravertebrali, ridicarea capului din poziția întins a corpului se va face cu greutate. Atrofia musculară – masa musculară se poate diminua întrucat bolnavii nu-și solicită mușchii”. Așa zice sfatul medicului.ro.

Bun, am (re)găsit principalul vinovat. Ne-am cunoscut în 1998, suntem de ceva vreme împreună.  Mișcarea și efortul fizic (mersul pe munte), mă mai ţin la distanță de atrofia musculară, dar de ce s-a trezit acum să se bage în seamă? Ce a declanșat perioada de criză?

42c624f0c8ad87b08e98b95243c3fa1dÎn primul rând, stresul. Punctul meu slab este coloana vertebrală, undeva mai jos de omoplați, în caz de stres maxim, simt că parcă cineva îmi înfige un cuțit. Şi-l lasă acolo. E dureros, dar dacă scap repede de el, efectele sunt mici. Dacă stă mai mult, e cam jale. Așa s-a întâmplat și de data asta, factor de stres fiind seara mea de muzică folk (emoțiile). În dimineața zilei cu pricina am simțit lovitura de cuțit. Mai degrabă de sloi de gheață. Cu greu am scăpat de acea durere, cu ajutorul terapiei Bowen. Cam 2-3 săptămâni, deci nu mă mir de efectele dezastruoase declanșate.

Totuși, perioade de stres și de sloi în coloană am mai avut, fără asemenea consecințe. Ce a fost acum în plus? Vremea. Primăvara asta ciudată i-a dat peste cap până și pe cei sănătoși cu diferențele mari de temperatură și presiune atmosferică, de dimineața până seara, de la o zi la alta. Frigul – de care eu sufăr și când e cald – nu se mai termină.

Când fizicul zice una, psihicul zice alta. Psihicul meu zice ”a venit primăvara!”, iar fizicul meu morcovit îi răspunde ”s-o crezi tu!”. Simt că mă stafidesc, mă fac tot mai…puțină. Prin urmare, ca să-mi salvez pseudo şi micro masa musculară, am trecut de câteva zile pe regim hipercaloric. Lucrul poate părea ușor, dar nu-i! Rafturile magazinelor abundă de produse ”slim” sau ”low”, ”conținut redus…”, ”lapte – 0,1 % grăsime”. (Mereu m-am întrebat de ce ar vrea cineva să bea lapte din ăsta? Că-i alb? 😕 )

Niciodată n-am stat să mă uit pe eticheta produselor după calorii sau grăsimi, nu am avut probleme cu îngrășatul. O fac acum. Şi citesc etichetele căutând produse cu conținut MARE. N-am nici o șansă să mă îngraș, trebuie doar să contracarez puseul miozitei, iar pentru asta mă folosesc de tot ce pot.

IMG_1542Atrofia musculară – masa musculară se poate diminua întrucât bolnavii nu-și solicită mușchii” – cu asta e mai greu, dar nu imposibil, e doar foarte dureros. Având dureri, nu-ți mai vine să faci mișcare, e mai ușor și mai comod să stai cuminte. ”Sunt bolnav, mă doare.” Oricât ar durea, nu renunț la mișcare. Atrofia musculară duce la imobilizare: pat sau cărucior cu rotile – lucruri la care refuz să mă gândesc.

Fiecare tură pe munte înseamnă bucurie și durere. Pentru mine bucuria este mai mare decât durerea. Traiul cu bolile încă îl învăț, mereu apare ceva nou, mereu trebuie să am un plan flexibil, pentru neprevăzut. Pentru mine viața e o aventură chiar și în casă, d-apoi pe munte de una singură.

Fizicul spune ”Nu mai pot”. Psihicul spune ”S-o crezi tu!” 😆

”O cădere de la etajul trei e la fel ca una de la etajul o sută.”– dar măcar am ajuns la etajul o sută!

Share and Enjoy

IMG_6735(după ce postez asta, o să bag capul între umeri și o să aștept scatoalce și ”castane” să cadă asupra mea, de la cei… viteji. Așa cum am primit după articolul ”Și eu fac enduro!” )

Muntele e pentru toți – atâta timp cât îl respecți, cunoști regulile, mergi doar unde poți și ai echipamentul adecvat.

Iubesc muntele, pădurea și tot ce înseamnă natură de când mă știu. Pe munte am urcat cu încăpățânare, în ciuda doctorilor care mereu mi-au spus că nu am voie să fac efort.

De mică am fost bolnăvicioasă. De dureri de cap, de a căror cauză nici un doctor nu avea habar, am suferit de la doi ani. Pe la 13 – 14 ani, doctorii m-au băgat în maiou de ghips, pentru durerile de spate și de mijloc. Noroc că era iarnă și îmi ținea de cald. Eram scutită de sport și practică agricolă. Nu aveam voie să fac mai nimic din tot ce înseamnă efort fizic. Nici la sapă nu mă luau ai mei. Mă simțeam mereu dată la o parte, cumva izolată de toți ceilalți.

Dar nu mă lăsam. Când plecau toți de acasă crăpam lemne pentru foc sau îmi găseam ceva muncă fizică, pe ascuns. Iubesc să fac muncă și efort fizic.

Așa și cu muntele. La Victoria stăteam la cămin și mergeam acasă tot la două săptămâni. Prin urmare o sâmbătă eram acasă și una pe munte, fără știrea părinților. Era ușor. Pe atunci nu existau telefoane și alte minuni, să afle lumea pe unde umblu. De-ar fi aflat ai mei că eu car rucsac în spate prin munți… dragii de ei.

M-am cățărat pe munți și m-am târât prin peșteri. Apoi am ajuns în Qatar unde nu erau nici munți și nici păduri. Durerile și stările mele de rău s-au accentuat, dar eram obișnuită ca veșnic să mă doară ceva. Nu durerile m-au dus la medic, dar nu mai aveam energie să urc un etaj în casă. Asta m-a înfuriat. Cum adică? Eu care am urcat munți, să nu pot urca un etaj?!?! Simțeam că mă scurg urcând scările. O sfârșeală sâcâitoare, secătuială de energie. Așa am ajuns la doctori și m-am pricopsit cu diagnosticul îmbârligat.

O vreme mi-a fost tare rău, eram numai piele și os, abia mă târam, abia mâncam. Am suferit de dor de munte mai mult decât orice. Muntele era pentru mine doar vis și amintiri. Îmi doream foarte mult să urc pe munte dar prea multă vreme am auzit ”Nu ești în stare!”.

În 2013 am reușit să ajung în creasta Făgărașilor, în Fereastra Mare a Sâmbetei și viața mea s-a schimbat. Nu sunt cuvinte să descriu bucuria simțită atunci. Mai mult decât bucuroasă, m-am simțit Învingătoare.

Să fie clar: Învingătoare asupra bolii – muntele nu îl învingi, el te rabdă să-l urci 😉 .

Acela a fost începutul. A urmat Retezatul, Munții Rodnei etc. Mi-am recăpătat încrederea în mine, mi-am dovedit că în ciuda durerilor, pot să urc pe munte.

Pe 1 iulie 2014 am pornit pentru prima dată singură pe munte. La Bârcaciu. Iar de atunci… am tot mers. Sunt conștientă că încalc o lege sfântă a muntelui care spune ”niciodată să nu pleci singur pe munte”. Dacă n-aș merge singură, nu aș mai merge deloc – iar asta e exclus!

Mai multe persoane/prieteni, mi-au spus: ”Aș vrea să fac și eu asta, dar nu pot”. Ce nu poți? Nu poți ține pasul cu cei ”viteji” care fac ture de munte în viteză? Nici eu, dar ăsta nu-i motiv să nu merg.

Muntele e pentru toți. Atât pentru voinici cât și pentru leșinături ca mine. Nu pot să urc azi și să cobor mâine. E prea mult și prea dureros, de aceea merg cu timp. Timpul dat de marcaj, e acolo să ai habar în câte ore ar ajunge la destinație cei mai mulți, dar nu e obligatoriu. Eu îmi fac timpul meu și merg așa cum pot. Mă asigur doar că am suficient timp să nu mă prindă noaptea pe drum, să pierd poteca și marcajul. Trebuie să iau în calcul și faptul că s-ar putea să am o criză de dureri, care să mă țină pe loc o vreme. Acasă nu mă îndop cu calmante, dar pe munte o fac. Preventiv.

Dragostea de munte mă ajută enorm să fac față bolii. Nu știu dacă am sau nu dreptate, din punct de vedere ”științific” (nu le prea am cu științele) dar am realizat că efortul pe care îl fac urcând, mă ajută să consum energia ”obosită” din mine. Obosesc și mă descarc de energia bolnavă, ”de oraș”, dar când ajung la destinație precum o baterie stoarsă, mă încarc cu energie proaspătă. E terapia care mie îmi face bine: împrospătarea energiei.

O prietenă, și ea bolnavă, îmi spunea ”îmi e dor să merg pe munte, dar mai întâi trebuie să-mi găsesc liniștea”. Păi dacă îți place muntele, de ce nu-ți cauți liniștea mergând pe munte? Crezi că găsești un loc mai bun?

Un loc foarte drag mie este Cabana Bârcaciu din Munții Făgăraș. Am fost întrebată dacă e greu de ajuns acolo. Nu, nu este greu. Depinde ce înseamnă ”greu” pentru fiecare în parte. Traseul este prin pădure și nu are părți dificile gen cățărări sau alte minuni. E vorba totuși de efort, în definitiv urci pe munte, nu te plimbi prin parc. Dacă pe indicatorul de la intrarea pe potecă scrie două ore jumătate, nu înseamnă că trebuie să ajung în acest timp. Pe timp de vară poți să faci cinci ore sau câte vrei, important este să ai grijă să ajungi întreg la cabană. Dacă pleci dimineața, ai timp să tragi și un pui de somn la mijlocul traseului dacă ai obosit prea tare.

Trebuie să ai minim de echipament: bocanci sau o gheată care să-ți țină bine glezna, musai apă, trusa de prim ajutor, mâncare, haină de ploaie, haine de schimb, ciocolată și aspirină. Rucsacul să nu îl faci prea greu ”după trei ore de mers cu rucsacul în spate, 500 g în plus sunt grele” – foarte adevărat.

La modă este să trăiești cât mai ”sănătos” și mai ”bio” și să ocrotim natura. La Bârcaciu ești în mijlocul naturii. Fără poluare. Natural și sănătos. Cum nu sunt prietenă cu apa rece (sindromul Raynaud mă limitează), am tot timpul la mine șervețele umede. Utile când vine vorba despre igienă.

Barcaciu - platouVara, dacă mergi la Bârcaciu pentru câteva zile, ai ocazia să faci ture în zonă, să urci câteva vârfuri:  Vf. Scara –  2.308 m, Vf. Ciortea – 2.427 m, Vf. Șerbota – 2.331 m, să mergi la Lacul Avrig. Doar să stai la cabană și să te plimbi ușurel prin pădure este o terapie. De munte.

Când te pricopsești cu o boală de…viață lungă, trebuie să-ți găsești singur calea prin care să o suporți. În timp, ajungi un adevărat campion la făcut slalom printre dureri, oboseli, emoții. Dacă doar șezi, cugeți la boală și bocești toată ziua, te transformi într-o acritură ocolită de lume.

”Tonul face muzica” – zice o vorbă veche, așa că transformă-te în dirijor și dă ”tonul” la atmosfera pe care o vrei în jurul tău. Râzi și fă-i și pe ceilalți să râdă, bucură-te de viață așa cum e ea și fă-i și pe ceilalți să se bucure.

Dacă ești iubitor de munte, dar din varii motive mergi mai încet, nu te da bătut. Nu da voie nimănui să-ți spună ”tu nu ești în stare!” sau ”tu ești bolnav, nu faci față”. Să știți că cei care vă spun asta o fac și din egoism, nu doar din grija care ne-o poartă. N-au curajul să îți spună în față  ”Mergi prea încet, n-am chef să stau după tine. Am chef să trag o fugă până în vârf și să mă întorc acasă, nu să stau după problemele tale, să mă mai încarc și cu grija ta.” Asta e realitatea, dureroasă ori ba.

La articolul ”Și eu fac enduro… dar în stilul meu” am avut comentarii vehemente. Mai mult, au fost deranjați că am folosit cuvântul ”enduro” – cuvânt cu care se mândresc voinicii care urcă muntele pe motociclete. Se consideră specie aparte, bag seama, sunt ”enduriști”. Oricum, eu fac mai mult enduro decât ei.

Probabil că se vor găsi și acum destui să cârcotească. ”Auzi, tu, muntele e pentru toți?!” Da, e pentru toți.

KristaNu faceți ca mine. Nu plecați pe munte singuri, mai ales dacă nu aveți habar de ce înseamnă mersul pe munte. Nu este o plimbare în parc. Dacă o faceți totuși, documentați-vă de zece ori.  Gândiți foarte bine la ceea ce faceți.

Cum la munte caut liniștea, merg în timpul săptămânii. La cabană sunt puțini turiști. Urc duminica – strategic de altfel, eu urc singură dar cei care au fost la cabană coboară. În felul acesta nu sunt chiar singură pe potecă, dacă Doamne ferește se întâmplă ceva sunt găsită repede (nu apuc să fac gaze).

Când plec de acasă anunț prietenii și cabanierii. Dacă urc spre Bârcaciu, le spun să mă caute dacă nu am ajuns în șase ore. Șase ore este mult, dar îmi iau o marjă de siguranță și nu își face nimeni griji. Nu mă abat de la traseul marcat, iar când plec de la cabană să fac ture de creastă, anunț din când în când prin sms că sunt ok. În restul timpului telefonul este închis, pentru a nu se descărca bateria.

Acum câteva zile am găsit un articole pe net ”Doctors Explain How Hiking Actually Changes Our Brains”. Pe scurt doctorii spun că:

  • Mersul pe jos în natură – pădure sau munți – te scapă de gânduri negative apăsătoare.
  • Faptul că plimbându-te în natură te rupi de tehnologie, te ajută să fii mai creativ în rezolvarea problemelor.
  • În timpul plimbărilor scapi de stres și de anxietate – probleme pe care mulți încearcă să le rezolve cu ajutorul medicamentelor. Îți crește încrederea în tine iar în organism se eliberează endorfine. Ce sunt, de fapt, endorfinele? Sunt o categorie de substanțe produse de creier, deci neurotransmițători. Rolul pe care li-l încredințează organismul este acela de analgezic, vizând suprimarea durerii de orice fel. Asta explică și de ce POT să merg pe munte cu dureri  cu tot.

Dacă tot s-au făcut studii și medicii susțin cele de mai sus, ce mai aștepți? E muntele prea departe? Mergi la plimbare în pădure. Nu e pădure? Găsește un parc mare în care să te plimbi măcar o oră.

După prima mea tură singură pe munte, am scris dacă ești în depresie, fă-ți un rucsac mai greu decât poți duce și ia-o la urcat pe munte.” Ai să uiți de depresie urgent!

Da, muntele este pentru toți. Cu GRIJĂ și fără grabă. Muntele nu pleacă nicăieri. Cel puțin până la prima alunecare de teren…

Vedere din creastă spre lacul Avrig

lacul Avrig

Urcând pe Ciortea

spre vf. Ciortea

Echiparea la ”pantof cu toc” pe Vf. Ciortea 😆

pe Ciortea

Vf. Șerbota

Serbota

Alge bine încălțările!!!

incăltări

Pentru că oricum e… oficial ”on-line” povestea mea 😆 o găsiți aici.

 

Share and Enjoy

KristaA trecut săptămâna, iar eu n-am scris pe blog povestea minunatei seri folk ”Nu-mi spune… cântă!”

Am scris-o, dar n-am postat-o. În două variante. Fiecare din alt punct de vedere. Dilemă: care variantă să fie prima?

Mai întâi este povestea în sine, ”file de jurnal”, cu tot vârtejul evenimentelor și pățăniilor. A doua variantă este pentru cei ca mine.

Aseară vorbeam pe Facebook cu Andreea, care-mi spunea: ”Scrieți atât de frumos. De prima dată când v-am descoperit, m-ați inspirat foarte mult, să nu renunț. Nu de puține ori îmi mai vine să renunț, voind să fug de tot și de toate, însă îmi aduc aminte de voința pe care o aveți. Sper doar să pot să ajung să nu mai am așteptări și cred că abia atunci voi fi mai liniștită. Cât despre scris… era de mult în mine, doar că îl pusesem în stand-by.” Andreea face parte din grupul celor ”ca mine” și o îndemnam să scrie, să viseze și să creadă în povești.

Am sunat-o și i-am spus de cele două variante și că nu știu pe care s-o postez prima. Mi-a răspuns prompt că ”pentru noi mai întâi! Noi suntem cei care așteptăm cu sufletul la gură să scrii și pentru noi contează mult mai mult decât pentru ceilalți.”

Are dreptate. Pentru ei, vorbele mele au altă valoare ”dacă poate Krista, pot și eu”, ”când rudele sau prietenii îmi spun că exagerez cu mersul pe munte, le dau link-ul blogului tău și îi trimit acolo să citească”. Sunt doar două exemple din ceea ce-mi spun cei ca mine, iar datorită lor nu mă las și continui să fac tot felul de trăznăi, dacă trăznăi se cheamă atunci când te iei la trântă cu soarta. Ei știu că, atunci când scriu despre durerile fizice sau stările psihice și emoționale, toate acestea sunt reale – și ei trăiesc cu ele, la fel ca mine.

Seara folk

Dacă vrei să faci ceva și nu-ți iese, mai încearcă. Așa am făcut și eu cu cântatul la Mediaș. Prima dată – la festivalul de folk – am fost varză, dar despre toate am scris deja.

Atunci, cel mai greu de dus a fost partea psihică și emoțională. Nu mă recunoșteam. Cu greu mi-am stăpânit atunci atacul de panică.

Pentru că sunt o căpoasă și nu-mi place să mă dau bătută, m-am gândit că trebuie să mai încerc o dată. Aveam nevoie de o motivație solidă, iar aceasta s-a ivit destul de repede: o seară caritabilă în beneficiul Crucii Roșii Subfiliala Mediaș. Sunt voluntară la ei și chiar îmi doresc să-i ajut cât pot. Mircea Hodârnău (Asociația Culturală Mediașul Nostru) m-a susținut fără să stea prea mult pe gânduri.

cafeneaÎn cafeneaua L’Amour Caffe fusesem la o seară folk și mi-a plăcut: nici prea mic și nici prea mare, plăcut pentru așa ceva. Spațiul nu îngăduia zgomote puternice, becuri, beculețe sau alte jocuri de lumini. Așa cum fac când plec pe munte, am făcut și acum: m-am întrebat ”care-i cel mai rău lucru care se poate întâmpla?”. Spaima mea de microfon era pe primul loc. Soluție: la o adică în L’amour Caffe puteam foarte bine să cânt fără sonorizare. A fost prima intenție, dar am avut bucuria să-l am lângă mine pe Zoltan Butuc cel care m-a ajutat să trec la împăciuire cu microfonul.

Prezența lui Mihai Giurițan alături de mine a fost un factor important. Vorba Ancăi: ”lasă emoțiile, îl ai pe Mihai lângă tine! Vă cunoașteți de atâția ani, el e spontan și te va susține, indiferent ce ar fi”.

Încet, încet lucrurile s-au aranjat, mulțumesc lui Dumnezeu, am avut lângă mine oameni care m-au susținut. Faptul că am avut și alți prieteni din Făgăraș și din Brașov veniți la Mediaș pentru mine m-a încurajat și mai mult.

Primul moment mai greu al serii: spațiul s-a dovedit a fi prea mic pentru câți au venit. A fost ceva vânzoleală!

În astfel de momente de stres, creierul meu undeva face un click și reușesc să mă detașez cumva și văd mai bine ce este de făcut. Dacă intri în panică, n-ai să rezolvi nimic. Încearcă să evaluezi situația cât mai rapid, la rece și găsește soluții. Până la urmă n-a fost o tragedie, dar nici nu voiam să plece oamenii nemulțumiți. Nu m-am simțit cu nimic vinovată pentru asta, cât timp anunțasem că nu mai sunt locuri, dar s-a mai intrat…

În toate nebuniile pe care le fac, recunosc că cel mai greu pentru mine e când vine vorba să am de lucru cu oameni. Prefer efortul fizic, chiar dureros, de urcat pe munte de una singură, decât să fiu în mijlocul unei mulțimi de oameni. Fiecare vrea ceva și se pune pe sine pe primul loc. E mult prea obositor, mă seacă de energie.

Norocul meu în acea seară, a fost că i-am avut lângă mine pe Mihai și pe Zoltan. Cei doi m-au ajutat enorm în a-mi stăpânii emoțiile, fără prea multe vorbe. Simpla lor prezență, energia ce o aveau, m-a ajutat să fac față provocărilor. După cum am spus, povestea de jurnal a serii va urma.

Dar acum vouă, cei la fel ca mine vă spun: să nu renunțați! Nu renunțați la vise, nu renunțați să trăiți! Faceți-vă curaj și pășiți în față, în fața tuturor și spuneți ce aveți de spus, faceți ce aveți de făcut pentru voi și pentru cei din jur care vă apreciază.

Nimic nu-i imposibil, nimic nu e prea mult. Cât ești doar bolnav sau bătrân și nu ești mort, mai ai un cuvânt de spus și lucruri de făcut pe lumea asta. Fă-le. Spune-le.

Diagnosticul și boala în sine sunt un soi de condamnare la viață, o viață plină cu dureri și nemulțumiri pentru că nu pot sau nu am voie să fac una și alta, așa spune medicul, așa îmi spun cei din jur. Serios? Dar cine trăiește în locul meu? În locul vostru?

Cei de lângă noi ascultă de sfatul medicului și ne opresc uneori să facem ce ne place ”îți faci rău”. Alteori – nu e răutate, ci realitatea crudă – ne opresc să facem ce ne dorim din comoditatea lor, pentru că se simt responsabili pentru noi, dar nu au timp sau chef să fie alături de noi să ne susțină să ne depășim limitele.

Ei nu înțeleg că atunci când tu ca bolnav reușești să depășești limitele, îți crește încrederea în tine. Că te vezi cu alți ochi. Pentru că ai depășit acel ”nu ai voie”, indiferent cât de puțin înseamnă asta și că e remediu contra depresiei.

Am renunțat demult să stau la voia bolii, să fac doar ce vrea ea… ”Hai s-o încerc și pe asta” e un foarte bun motto. Găsește-ți o motivație, o motivație suficient de solidă să nu mai ai cale de întoarcere pe motiv că ”m-am răzgândit”. O pățesc și eu de multe ori: îmi propun să fac ceva, demarez treburile și mă trezesc că… ”parcă-i prea mult, mă cam sperie, nu știu dacă pot…”, dar nici nu pot să dau înapoi.

Până acum doi ani, toți medicii mă sfătuiau să nu fac nici un fel de efort fizic. Acum doi ani, am citit un studiu publicat de Mayo Clinic, în care se spunea că exercițiile fizice sunt, de fapt, foarte indicate în cazul meu. Cocluzia mea: lasă-i pe medici cu sfaturile lor iar tu fă să te simți bine.

E foarte adevărat că, după fiecare năzbâtie pe care o fac, urmează câteva zile de house arrest, cu dureri, cu…toate cele, dar măcar am bucuria și satisfacția că am făcut ceva. Spun că sunt ”dureri constructive” și măcar știu de ce mă doare: pentru că am făcut ce nu aveam voie.

prieteniDacă seara a fost un succes?

Pentru mine, da. Am reușit să trec peste atacul de panică iminent când venea vorba despre microfon. Cu ajutorul prietenilor mei, am depășit momentul. Îndrăzniți să faceți ceva și s-ar putea să aveți supriza ca prietenii să vină să vă susțină.

Când am pus la cale seara folk, habar nu aveam câți mă vor susține. Surprizele s-au ținut lanț și m-am bucurat de ele. Dacă nu puneam la cale evenimentul, nu aveam de unde să știu ce cred despre mine vechii mei prieteni, cu care, de fapt n-am mai vorbit de ani de zile.

Dacă vă amintiți isprava din vara trecută (Uraaaa! am ajuns pe Vf. Moldoveanu!) e mulțumită  vechilor mei prieteni, Adi și Paul. Fără ei nu aș fi reușit.

Îndrăzniți! Îndrăzniți să visați, îndrăzniți să credeți în povești, dar mai ales, îndrăzniți să trăiți!

p.s. Acum vreo două săptămâni am văzut un videoclip interesant. Poate merită să-l vedeți. E mult adevăr în el, până la urmă nu trebuie decât să-ți depășești frica. Frica de orice, frica de durere, frica de ziua de mâine și mai ales frica de moarte. Totul se reduce la un singur cuvânt ”frică”.

Înfruntă-ți frica, vezi dincolo de ea. Să nu-ți fie frică să faci ceva pentru că ”nu o să reușesc”. Nu ai cum să reușești dacă nu încerci. Câtă vreme nu vezi pe ziua de mâine scris ”moarte” îndrăznește să trăiești, îndrăznește să-ți depășești limitele.

Share and Enjoy

1 2 3 5