Ikstar

Ghid de supraviețuire

DSC_0674

Când fizicul zice una, iar psihicul altceva, n-ai decât să folosești imaginația, încercând să descoperi buba.

Hangman_StlyeTreaba asta cu boalele autoimune stă cam așa: într-o bună zi, organismul meu s-a hotărât să se sinucidă. Mai întâi, a căutat o lamă de tăiat venele. Am fost mai rapidă și am tocit lama. Apoi a încercat spânzurătoarea. Am dat să tai funia, dar lama era tocită. Tot ce am putut face a fost să-i fur săpunul. Pentru că funia nu alunecă, e ca un spânzurat… în stand-by. Nu-i mort, dar pentru că nu primește suficient oxigen, pică pe rând tot câte un ”sistem”. Funia uscată îmi lasă timp să repar sau să petecesc din mers, ceea ce se strică.

Bolile autoimune sunt alternanţe de perioade: repaus și apoi dezmăţ, când scot colții. Dacă te-ai pricopsit cu o boală autoimună, ai 90% șanse să ai… mai multe. Umblă în gașcă.

Așa se face că, atunci când intru într-o criză, trebuie să judec, să analizez, să urmăresc simptomele, pentru a-mi da seama care din ele scoate colții? Nu-i ușor, pentru că au multe simptome comune, așa că mă transform într-un soi de detectiv, urmărind și analizând fiecare durere și fiecare stare de rău.

Pentru că, de fel, am o obsesie ”trebuie să existe o logică”, îmi imaginez că stau lângă o grămadă mare de piese de puzzle amestecate – șase seturi. Ca să reconstruiești cele 6 seturi, ai nevoie de logică. Dacă ai și imaginație, aceasta e de mare ajutor.

Primăvara asta a fost foarte grea pentru mine. M-am trezit în plin puseu de… ghici?!?!! Dureri peste dureri, mai multe decât de obicei, mai dureroase, mai acute, mai enervante. Cum să nu te enervezi când te doare non stop? Nici să dormi o noapte cap coadă nu poți, apoi să fii ziua în stare de funcționare? Cum necum, trebuie să te mobilizezi.

Ultima tură la Bârcaciu a fost un chin. Nu mi-am dat seama cât e de urâtă situația. Doar prea târziu. Eram la jumatea traseului spre cabană. La cabană m-am odihnit, totul a fost superb, dar drumul – chiar și l-a coborâre – a fost cumplit. Mă încurajez singură spunându-mi că  toleranța la durere trebuie menținută. Răbdând durere.

workshops+puzzle+piecesAjunsă acasă mi-am dat seama că e bai și că e cazul să mă apuc de piesele de puzzle. Durerile de articulații din umeri, nu-s chiar… de articulații. E ceva ciudat la ele. Când urcam spre Bârcaciu, chiar dacă am avut un rucsac mai ușor decât de obicei, durerile au fost mult mai urâte. Nu aveau nimic în comun cu povara unui rucsac, fie el şi foarte greu. Plus că începuseră de ceva vreme, prin casă, fără să fac prea mare efort.

După cum i-am spus coanei Mariana, când am ajuns: ”Mă simt ca o marionetă ale cărei sfori sunt foarte slabe. Sunt pe cale să mă împrăștii”.

Durerile nu au justificare clară, mai ales că sunt în plină ”campanie” de terapie Bowen. Terapie care m-a ajutat foarte mult la anumite dureri de articulații: glezna cu tendinită, genunchiul care mi-a fost aproape țeapăn, coloana.

Altfel de dureri? DA! Ca să nu sufăr de plictiseală cumva. Mi-am pus rotițele în funcțiune și m-am apucat de puzzle. De două zile m-am oprit la miozita mea dragă. Care-i… poli-miozită. Ce hram poartă? Pe scurt:

”Miozita este definită ca inflamație a mușchilor. Simptome: slăbiciunea mușchilor proximali mari – este principala manifestare a bolii. Inițial sunt afectați mușchii șoldurilor, coapselor și umerilor, deși cel mai grav sunt deteriorați mușchii umărului și cei din zona pelvină. Slăbiciunea poate îngreuna ridicarea obiectelor grele, urcarea scărilor sau chiar ridicarea brațului pentru pieptănarea părului. Slăbiciunea poate progresa până în punctul în care bolnavului îi este dificil să se ridice de pe scaun, din pat, să iasă din cadă. Dacă sunt implicați și mușchii paravertebrali, ridicarea capului din poziția întins a corpului se va face cu greutate. Atrofia musculară – masa musculară se poate diminua întrucat bolnavii nu-și solicită mușchii”. Așa zice sfatul medicului.ro.

Bun, am (re)găsit principalul vinovat. Ne-am cunoscut în 1998, suntem de ceva vreme împreună.  Mișcarea și efortul fizic (mersul pe munte), mă mai ţin la distanță de atrofia musculară, dar de ce s-a trezit acum să se bage în seamă? Ce a declanșat perioada de criză?

42c624f0c8ad87b08e98b95243c3fa1dÎn primul rând, stresul. Punctul meu slab este coloana vertebrală, undeva mai jos de omoplați, în caz de stres maxim, simt că parcă cineva îmi înfige un cuțit. Şi-l lasă acolo. E dureros, dar dacă scap repede de el, efectele sunt mici. Dacă stă mai mult, e cam jale. Așa s-a întâmplat și de data asta, factor de stres fiind seara mea de muzică folk (emoțiile). În dimineața zilei cu pricina am simțit lovitura de cuțit. Mai degrabă de sloi de gheață. Cu greu am scăpat de acea durere, cu ajutorul terapiei Bowen. Cam 2-3 săptămâni, deci nu mă mir de efectele dezastruoase declanșate.

Totuși, perioade de stres și de sloi în coloană am mai avut, fără asemenea consecințe. Ce a fost acum în plus? Vremea. Primăvara asta ciudată i-a dat peste cap până și pe cei sănătoși cu diferențele mari de temperatură și presiune atmosferică, de dimineața până seara, de la o zi la alta. Frigul – de care eu sufăr și când e cald – nu se mai termină.

Când fizicul zice una, psihicul zice alta. Psihicul meu zice ”a venit primăvara!”, iar fizicul meu morcovit îi răspunde ”s-o crezi tu!”. Simt că mă stafidesc, mă fac tot mai…puțină. Prin urmare, ca să-mi salvez pseudo şi micro masa musculară, am trecut de câteva zile pe regim hipercaloric. Lucrul poate părea ușor, dar nu-i! Rafturile magazinelor abundă de produse ”slim” sau ”low”, ”conținut redus…”, ”lapte – 0,1 % grăsime”. (Mereu m-am întrebat de ce ar vrea cineva să bea lapte din ăsta? Că-i alb? 😕 )

Niciodată n-am stat să mă uit pe eticheta produselor după calorii sau grăsimi, nu am avut probleme cu îngrășatul. O fac acum. Şi citesc etichetele căutând produse cu conținut MARE. N-am nici o șansă să mă îngraș, trebuie doar să contracarez puseul miozitei, iar pentru asta mă folosesc de tot ce pot.

IMG_1542Atrofia musculară – masa musculară se poate diminua întrucât bolnavii nu-și solicită mușchii” – cu asta e mai greu, dar nu imposibil, e doar foarte dureros. Având dureri, nu-ți mai vine să faci mișcare, e mai ușor și mai comod să stai cuminte. ”Sunt bolnav, mă doare.” Oricât ar durea, nu renunț la mișcare. Atrofia musculară duce la imobilizare: pat sau cărucior cu rotile – lucruri la care refuz să mă gândesc.

Fiecare tură pe munte înseamnă bucurie și durere. Pentru mine bucuria este mai mare decât durerea. Traiul cu bolile încă îl învăț, mereu apare ceva nou, mereu trebuie să am un plan flexibil, pentru neprevăzut. Pentru mine viața e o aventură chiar și în casă, d-apoi pe munte de una singură.

Fizicul spune ”Nu mai pot”. Psihicul spune ”S-o crezi tu!” 😆

”O cădere de la etajul trei e la fel ca una de la etajul o sută.”– dar măcar am ajuns la etajul o sută!

Share and Enjoy

IMG_6735(după ce postez asta, o să bag capul între umeri și o să aștept scatoalce și ”castane” să cadă asupra mea, de la cei… viteji. Așa cum am primit după articolul ”Și eu fac enduro!” )

Muntele e pentru toți – atâta timp cât îl respecți, cunoști regulile, mergi doar unde poți și ai echipamentul adecvat.

Iubesc muntele, pădurea și tot ce înseamnă natură de când mă știu. Pe munte am urcat cu încăpățânare, în ciuda doctorilor care mereu mi-au spus că nu am voie să fac efort.

De mică am fost bolnăvicioasă. De dureri de cap, de a căror cauză nici un doctor nu avea habar, am suferit de la doi ani. Pe la 13 – 14 ani, doctorii m-au băgat în maiou de ghips, pentru durerile de spate și de mijloc. Noroc că era iarnă și îmi ținea de cald. Eram scutită de sport și practică agricolă. Nu aveam voie să fac mai nimic din tot ce înseamnă efort fizic. Nici la sapă nu mă luau ai mei. Mă simțeam mereu dată la o parte, cumva izolată de toți ceilalți.

Dar nu mă lăsam. Când plecau toți de acasă crăpam lemne pentru foc sau îmi găseam ceva muncă fizică, pe ascuns. Iubesc să fac muncă și efort fizic.

Așa și cu muntele. La Victoria stăteam la cămin și mergeam acasă tot la două săptămâni. Prin urmare o sâmbătă eram acasă și una pe munte, fără știrea părinților. Era ușor. Pe atunci nu existau telefoane și alte minuni, să afle lumea pe unde umblu. De-ar fi aflat ai mei că eu car rucsac în spate prin munți… dragii de ei.

M-am cățărat pe munți și m-am târât prin peșteri. Apoi am ajuns în Qatar unde nu erau nici munți și nici păduri. Durerile și stările mele de rău s-au accentuat, dar eram obișnuită ca veșnic să mă doară ceva. Nu durerile m-au dus la medic, dar nu mai aveam energie să urc un etaj în casă. Asta m-a înfuriat. Cum adică? Eu care am urcat munți, să nu pot urca un etaj?!?! Simțeam că mă scurg urcând scările. O sfârșeală sâcâitoare, secătuială de energie. Așa am ajuns la doctori și m-am pricopsit cu diagnosticul îmbârligat.

O vreme mi-a fost tare rău, eram numai piele și os, abia mă târam, abia mâncam. Am suferit de dor de munte mai mult decât orice. Muntele era pentru mine doar vis și amintiri. Îmi doream foarte mult să urc pe munte dar prea multă vreme am auzit ”Nu ești în stare!”.

În 2013 am reușit să ajung în creasta Făgărașilor, în Fereastra Mare a Sâmbetei și viața mea s-a schimbat. Nu sunt cuvinte să descriu bucuria simțită atunci. Mai mult decât bucuroasă, m-am simțit Învingătoare.

Să fie clar: Învingătoare asupra bolii – muntele nu îl învingi, el te rabdă să-l urci 😉 .

Acela a fost începutul. A urmat Retezatul, Munții Rodnei etc. Mi-am recăpătat încrederea în mine, mi-am dovedit că în ciuda durerilor, pot să urc pe munte.

Pe 1 iulie 2014 am pornit pentru prima dată singură pe munte. La Bârcaciu. Iar de atunci… am tot mers. Sunt conștientă că încalc o lege sfântă a muntelui care spune ”niciodată să nu pleci singur pe munte”. Dacă n-aș merge singură, nu aș mai merge deloc – iar asta e exclus!

Mai multe persoane/prieteni, mi-au spus: ”Aș vrea să fac și eu asta, dar nu pot”. Ce nu poți? Nu poți ține pasul cu cei ”viteji” care fac ture de munte în viteză? Nici eu, dar ăsta nu-i motiv să nu merg.

Muntele e pentru toți. Atât pentru voinici cât și pentru leșinături ca mine. Nu pot să urc azi și să cobor mâine. E prea mult și prea dureros, de aceea merg cu timp. Timpul dat de marcaj, e acolo să ai habar în câte ore ar ajunge la destinație cei mai mulți, dar nu e obligatoriu. Eu îmi fac timpul meu și merg așa cum pot. Mă asigur doar că am suficient timp să nu mă prindă noaptea pe drum, să pierd poteca și marcajul. Trebuie să iau în calcul și faptul că s-ar putea să am o criză de dureri, care să mă țină pe loc o vreme. Acasă nu mă îndop cu calmante, dar pe munte o fac. Preventiv.

Dragostea de munte mă ajută enorm să fac față bolii. Nu știu dacă am sau nu dreptate, din punct de vedere ”științific” (nu le prea am cu științele) dar am realizat că efortul pe care îl fac urcând, mă ajută să consum energia ”obosită” din mine. Obosesc și mă descarc de energia bolnavă, ”de oraș”, dar când ajung la destinație precum o baterie stoarsă, mă încarc cu energie proaspătă. E terapia care mie îmi face bine: împrospătarea energiei.

O prietenă, și ea bolnavă, îmi spunea ”îmi e dor să merg pe munte, dar mai întâi trebuie să-mi găsesc liniștea”. Păi dacă îți place muntele, de ce nu-ți cauți liniștea mergând pe munte? Crezi că găsești un loc mai bun?

Un loc foarte drag mie este Cabana Bârcaciu din Munții Făgăraș. Am fost întrebată dacă e greu de ajuns acolo. Nu, nu este greu. Depinde ce înseamnă ”greu” pentru fiecare în parte. Traseul este prin pădure și nu are părți dificile gen cățărări sau alte minuni. E vorba totuși de efort, în definitiv urci pe munte, nu te plimbi prin parc. Dacă pe indicatorul de la intrarea pe potecă scrie două ore jumătate, nu înseamnă că trebuie să ajung în acest timp. Pe timp de vară poți să faci cinci ore sau câte vrei, important este să ai grijă să ajungi întreg la cabană. Dacă pleci dimineața, ai timp să tragi și un pui de somn la mijlocul traseului dacă ai obosit prea tare.

Trebuie să ai minim de echipament: bocanci sau o gheată care să-ți țină bine glezna, musai apă, trusa de prim ajutor, mâncare, haină de ploaie, haine de schimb, ciocolată și aspirină. Rucsacul să nu îl faci prea greu ”după trei ore de mers cu rucsacul în spate, 500 g în plus sunt grele” – foarte adevărat.

La modă este să trăiești cât mai ”sănătos” și mai ”bio” și să ocrotim natura. La Bârcaciu ești în mijlocul naturii. Fără poluare. Natural și sănătos. Cum nu sunt prietenă cu apa rece (sindromul Raynaud mă limitează), am tot timpul la mine șervețele umede. Utile când vine vorba despre igienă.

Barcaciu - platouVara, dacă mergi la Bârcaciu pentru câteva zile, ai ocazia să faci ture în zonă, să urci câteva vârfuri:  Vf. Scara –  2.308 m, Vf. Ciortea – 2.427 m, Vf. Șerbota – 2.331 m, să mergi la Lacul Avrig. Doar să stai la cabană și să te plimbi ușurel prin pădure este o terapie. De munte.

Când te pricopsești cu o boală de…viață lungă, trebuie să-ți găsești singur calea prin care să o suporți. În timp, ajungi un adevărat campion la făcut slalom printre dureri, oboseli, emoții. Dacă doar șezi, cugeți la boală și bocești toată ziua, te transformi într-o acritură ocolită de lume.

”Tonul face muzica” – zice o vorbă veche, așa că transformă-te în dirijor și dă ”tonul” la atmosfera pe care o vrei în jurul tău. Râzi și fă-i și pe ceilalți să râdă, bucură-te de viață așa cum e ea și fă-i și pe ceilalți să se bucure.

Dacă ești iubitor de munte, dar din varii motive mergi mai încet, nu te da bătut. Nu da voie nimănui să-ți spună ”tu nu ești în stare!” sau ”tu ești bolnav, nu faci față”. Să știți că cei care vă spun asta o fac și din egoism, nu doar din grija care ne-o poartă. N-au curajul să îți spună în față  ”Mergi prea încet, n-am chef să stau după tine. Am chef să trag o fugă până în vârf și să mă întorc acasă, nu să stau după problemele tale, să mă mai încarc și cu grija ta.” Asta e realitatea, dureroasă ori ba.

La articolul ”Și eu fac enduro… dar în stilul meu” am avut comentarii vehemente. Mai mult, au fost deranjați că am folosit cuvântul ”enduro” – cuvânt cu care se mândresc voinicii care urcă muntele pe motociclete. Se consideră specie aparte, bag seama, sunt ”enduriști”. Oricum, eu fac mai mult enduro decât ei.

Probabil că se vor găsi și acum destui să cârcotească. ”Auzi, tu, muntele e pentru toți?!” Da, e pentru toți.

KristaNu faceți ca mine. Nu plecați pe munte singuri, mai ales dacă nu aveți habar de ce înseamnă mersul pe munte. Nu este o plimbare în parc. Dacă o faceți totuși, documentați-vă de zece ori.  Gândiți foarte bine la ceea ce faceți.

Cum la munte caut liniștea, merg în timpul săptămânii. La cabană sunt puțini turiști. Urc duminica – strategic de altfel, eu urc singură dar cei care au fost la cabană coboară. În felul acesta nu sunt chiar singură pe potecă, dacă Doamne ferește se întâmplă ceva sunt găsită repede (nu apuc să fac gaze).

Când plec de acasă anunț prietenii și cabanierii. Dacă urc spre Bârcaciu, le spun să mă caute dacă nu am ajuns în șase ore. Șase ore este mult, dar îmi iau o marjă de siguranță și nu își face nimeni griji. Nu mă abat de la traseul marcat, iar când plec de la cabană să fac ture de creastă, anunț din când în când prin sms că sunt ok. În restul timpului telefonul este închis, pentru a nu se descărca bateria.

Acum câteva zile am găsit un articole pe net ”Doctors Explain How Hiking Actually Changes Our Brains”. Pe scurt doctorii spun că:

  • Mersul pe jos în natură – pădure sau munți – te scapă de gânduri negative apăsătoare.
  • Faptul că plimbându-te în natură te rupi de tehnologie, te ajută să fii mai creativ în rezolvarea problemelor.
  • În timpul plimbărilor scapi de stres și de anxietate – probleme pe care mulți încearcă să le rezolve cu ajutorul medicamentelor. Îți crește încrederea în tine iar în organism se eliberează endorfine. Ce sunt, de fapt, endorfinele? Sunt o categorie de substanțe produse de creier, deci neurotransmițători. Rolul pe care li-l încredințează organismul este acela de analgezic, vizând suprimarea durerii de orice fel. Asta explică și de ce POT să merg pe munte cu dureri  cu tot.

Dacă tot s-au făcut studii și medicii susțin cele de mai sus, ce mai aștepți? E muntele prea departe? Mergi la plimbare în pădure. Nu e pădure? Găsește un parc mare în care să te plimbi măcar o oră.

După prima mea tură singură pe munte, am scris dacă ești în depresie, fă-ți un rucsac mai greu decât poți duce și ia-o la urcat pe munte.” Ai să uiți de depresie urgent!

Da, muntele este pentru toți. Cu GRIJĂ și fără grabă. Muntele nu pleacă nicăieri. Cel puțin până la prima alunecare de teren…

Vedere din creastă spre lacul Avrig

lacul Avrig

Urcând pe Ciortea

spre vf. Ciortea

Echiparea la ”pantof cu toc” pe Vf. Ciortea 😆

pe Ciortea

Vf. Șerbota

Serbota

Alge bine încălțările!!!

incăltări

Pentru că oricum e… oficial ”on-line” povestea mea 😆 o găsiți aici.

 

Share and Enjoy

KristaA trecut săptămâna, iar eu n-am scris pe blog povestea minunatei seri folk ”Nu-mi spune… cântă!”

Am scris-o, dar n-am postat-o. În două variante. Fiecare din alt punct de vedere. Dilemă: care variantă să fie prima?

Mai întâi este povestea în sine, ”file de jurnal”, cu tot vârtejul evenimentelor și pățăniilor. A doua variantă este pentru cei ca mine.

Aseară vorbeam pe Facebook cu Andreea, care-mi spunea: ”Scrieți atât de frumos. De prima dată când v-am descoperit, m-ați inspirat foarte mult, să nu renunț. Nu de puține ori îmi mai vine să renunț, voind să fug de tot și de toate, însă îmi aduc aminte de voința pe care o aveți. Sper doar să pot să ajung să nu mai am așteptări și cred că abia atunci voi fi mai liniștită. Cât despre scris… era de mult în mine, doar că îl pusesem în stand-by.” Andreea face parte din grupul celor ”ca mine” și o îndemnam să scrie, să viseze și să creadă în povești.

Am sunat-o și i-am spus de cele două variante și că nu știu pe care s-o postez prima. Mi-a răspuns prompt că ”pentru noi mai întâi! Noi suntem cei care așteptăm cu sufletul la gură să scrii și pentru noi contează mult mai mult decât pentru ceilalți.”

Are dreptate. Pentru ei, vorbele mele au altă valoare ”dacă poate Krista, pot și eu”, ”când rudele sau prietenii îmi spun că exagerez cu mersul pe munte, le dau link-ul blogului tău și îi trimit acolo să citească”. Sunt doar două exemple din ceea ce-mi spun cei ca mine, iar datorită lor nu mă las și continui să fac tot felul de trăznăi, dacă trăznăi se cheamă atunci când te iei la trântă cu soarta. Ei știu că, atunci când scriu despre durerile fizice sau stările psihice și emoționale, toate acestea sunt reale – și ei trăiesc cu ele, la fel ca mine.

Seara folk

Dacă vrei să faci ceva și nu-ți iese, mai încearcă. Așa am făcut și eu cu cântatul la Mediaș. Prima dată – la festivalul de folk – am fost varză, dar despre toate am scris deja.

Atunci, cel mai greu de dus a fost partea psihică și emoțională. Nu mă recunoșteam. Cu greu mi-am stăpânit atunci atacul de panică.

Pentru că sunt o căpoasă și nu-mi place să mă dau bătută, m-am gândit că trebuie să mai încerc o dată. Aveam nevoie de o motivație solidă, iar aceasta s-a ivit destul de repede: o seară caritabilă în beneficiul Crucii Roșii Subfiliala Mediaș. Sunt voluntară la ei și chiar îmi doresc să-i ajut cât pot. Mircea Hodârnău (Asociația Culturală Mediașul Nostru) m-a susținut fără să stea prea mult pe gânduri.

cafeneaÎn cafeneaua L’Amour Caffe fusesem la o seară folk și mi-a plăcut: nici prea mic și nici prea mare, plăcut pentru așa ceva. Spațiul nu îngăduia zgomote puternice, becuri, beculețe sau alte jocuri de lumini. Așa cum fac când plec pe munte, am făcut și acum: m-am întrebat ”care-i cel mai rău lucru care se poate întâmpla?”. Spaima mea de microfon era pe primul loc. Soluție: la o adică în L’amour Caffe puteam foarte bine să cânt fără sonorizare. A fost prima intenție, dar am avut bucuria să-l am lângă mine pe Zoltan Butuc cel care m-a ajutat să trec la împăciuire cu microfonul.

Prezența lui Mihai Giurițan alături de mine a fost un factor important. Vorba Ancăi: ”lasă emoțiile, îl ai pe Mihai lângă tine! Vă cunoașteți de atâția ani, el e spontan și te va susține, indiferent ce ar fi”.

Încet, încet lucrurile s-au aranjat, mulțumesc lui Dumnezeu, am avut lângă mine oameni care m-au susținut. Faptul că am avut și alți prieteni din Făgăraș și din Brașov veniți la Mediaș pentru mine m-a încurajat și mai mult.

Primul moment mai greu al serii: spațiul s-a dovedit a fi prea mic pentru câți au venit. A fost ceva vânzoleală!

În astfel de momente de stres, creierul meu undeva face un click și reușesc să mă detașez cumva și văd mai bine ce este de făcut. Dacă intri în panică, n-ai să rezolvi nimic. Încearcă să evaluezi situația cât mai rapid, la rece și găsește soluții. Până la urmă n-a fost o tragedie, dar nici nu voiam să plece oamenii nemulțumiți. Nu m-am simțit cu nimic vinovată pentru asta, cât timp anunțasem că nu mai sunt locuri, dar s-a mai intrat…

În toate nebuniile pe care le fac, recunosc că cel mai greu pentru mine e când vine vorba să am de lucru cu oameni. Prefer efortul fizic, chiar dureros, de urcat pe munte de una singură, decât să fiu în mijlocul unei mulțimi de oameni. Fiecare vrea ceva și se pune pe sine pe primul loc. E mult prea obositor, mă seacă de energie.

Norocul meu în acea seară, a fost că i-am avut lângă mine pe Mihai și pe Zoltan. Cei doi m-au ajutat enorm în a-mi stăpânii emoțiile, fără prea multe vorbe. Simpla lor prezență, energia ce o aveau, m-a ajutat să fac față provocărilor. După cum am spus, povestea de jurnal a serii va urma.

Dar acum vouă, cei la fel ca mine vă spun: să nu renunțați! Nu renunțați la vise, nu renunțați să trăiți! Faceți-vă curaj și pășiți în față, în fața tuturor și spuneți ce aveți de spus, faceți ce aveți de făcut pentru voi și pentru cei din jur care vă apreciază.

Nimic nu-i imposibil, nimic nu e prea mult. Cât ești doar bolnav sau bătrân și nu ești mort, mai ai un cuvânt de spus și lucruri de făcut pe lumea asta. Fă-le. Spune-le.

Diagnosticul și boala în sine sunt un soi de condamnare la viață, o viață plină cu dureri și nemulțumiri pentru că nu pot sau nu am voie să fac una și alta, așa spune medicul, așa îmi spun cei din jur. Serios? Dar cine trăiește în locul meu? În locul vostru?

Cei de lângă noi ascultă de sfatul medicului și ne opresc uneori să facem ce ne place ”îți faci rău”. Alteori – nu e răutate, ci realitatea crudă – ne opresc să facem ce ne dorim din comoditatea lor, pentru că se simt responsabili pentru noi, dar nu au timp sau chef să fie alături de noi să ne susțină să ne depășim limitele.

Ei nu înțeleg că atunci când tu ca bolnav reușești să depășești limitele, îți crește încrederea în tine. Că te vezi cu alți ochi. Pentru că ai depășit acel ”nu ai voie”, indiferent cât de puțin înseamnă asta și că e remediu contra depresiei.

Am renunțat demult să stau la voia bolii, să fac doar ce vrea ea… ”Hai s-o încerc și pe asta” e un foarte bun motto. Găsește-ți o motivație, o motivație suficient de solidă să nu mai ai cale de întoarcere pe motiv că ”m-am răzgândit”. O pățesc și eu de multe ori: îmi propun să fac ceva, demarez treburile și mă trezesc că… ”parcă-i prea mult, mă cam sperie, nu știu dacă pot…”, dar nici nu pot să dau înapoi.

Până acum doi ani, toți medicii mă sfătuiau să nu fac nici un fel de efort fizic. Acum doi ani, am citit un studiu publicat de Mayo Clinic, în care se spunea că exercițiile fizice sunt, de fapt, foarte indicate în cazul meu. Cocluzia mea: lasă-i pe medici cu sfaturile lor iar tu fă să te simți bine.

E foarte adevărat că, după fiecare năzbâtie pe care o fac, urmează câteva zile de house arrest, cu dureri, cu…toate cele, dar măcar am bucuria și satisfacția că am făcut ceva. Spun că sunt ”dureri constructive” și măcar știu de ce mă doare: pentru că am făcut ce nu aveam voie.

prieteniDacă seara a fost un succes?

Pentru mine, da. Am reușit să trec peste atacul de panică iminent când venea vorba despre microfon. Cu ajutorul prietenilor mei, am depășit momentul. Îndrăzniți să faceți ceva și s-ar putea să aveți supriza ca prietenii să vină să vă susțină.

Când am pus la cale seara folk, habar nu aveam câți mă vor susține. Surprizele s-au ținut lanț și m-am bucurat de ele. Dacă nu puneam la cale evenimentul, nu aveam de unde să știu ce cred despre mine vechii mei prieteni, cu care, de fapt n-am mai vorbit de ani de zile.

Dacă vă amintiți isprava din vara trecută (Uraaaa! am ajuns pe Vf. Moldoveanu!) e mulțumită  vechilor mei prieteni, Adi și Paul. Fără ei nu aș fi reușit.

Îndrăzniți! Îndrăzniți să visați, îndrăzniți să credeți în povești, dar mai ales, îndrăzniți să trăiți!

p.s. Acum vreo două săptămâni am văzut un videoclip interesant. Poate merită să-l vedeți. E mult adevăr în el, până la urmă nu trebuie decât să-ți depășești frica. Frica de orice, frica de durere, frica de ziua de mâine și mai ales frica de moarte. Totul se reduce la un singur cuvânt ”frică”.

Înfruntă-ți frica, vezi dincolo de ea. Să nu-ți fie frică să faci ceva pentru că ”nu o să reușesc”. Nu ai cum să reușești dacă nu încerci. Câtă vreme nu vezi pe ziua de mâine scris ”moarte” îndrăznește să trăiești, îndrăznește să-ți depășești limitele.

Share and Enjoy

povesteDupă cum știți de-acum, am pus la cale o seară folk, în scopuri caritabile – în beneficiul ”CRUCEA ROȘIE” – subfiliala Mediaș.

Am postat afișele pentru seara folk și am fost întrebată ”cine sunt cei doi actori că n-a auzit nimeni de ei?!?” Răspunsul meu: dacă vin la Mediaș, pentru o seară caritabilă, sunt în primul rând oameni cu suflet mare!

Anul trecut pe FB am văzut un anunț ”Crucea Roșie de la Mediaș, caută translator român – englez pentru un curs de prim ajutor”. Mi-am zis că mă descurc și m-am oferit voluntar.

Așa am ajuns să-i cunosc pe cei de la ”Crucea Roșie – subfiliala Mediaș”. Oameni cu suflet, săritori, dornici să dea o mână de ajutor celor la nevoie. Cum să nu mă bucur că am întâlnit astfel de oameni?

Dacă tot i-am cunoscut și m-am hotărât să-i ajut, de Crăciun m-am pus pe făcut turtă dulce pentru copii nevoiași și oameni bătrâni, convisă fiind că vor ajunge unde trebuie. Îmi place să fac prăjituri (e tot un soi de artă, doar că-i… culinară) și să dăruiesc. De ce turtă dulce? Pentru că prin zona asta, mai ales pe la sași de Crăciun, se face turtă dulce. Plăcute aduceri aminte din copilărie… Bradul poate să lipsească (o crenguță acolo, de iz, e suficientă). Dar dacă în casă nu miroase a turtă dulce, parcă nu-i Crăciunul.

Aş vrea să pot să-i ajut mai mult. Nu doar de sărbători. Cei nevoiași n-au nevoie de ajutor doar de sărbători. Probabil că de Paște o să fac și ceva prăjiturele, dar voiam puțin mai mult…

Pentru că medieșenii iubesc muzica folk – în ultima vreme am fost la câteva seri dedicate – m-am gândit că aș putea să fac și eu o seară în scopuri caritabile, evident. Mi-am sucit puțin creierașii, cum să fac și ce să fac? După cum am mai spus, n-am mai cântat de multă vreme, dar vocea tot o am – am probat.

Mircea Hodârnău face parte din puținii medieșeni care mă cunosc de când m-am mutat în urbe, așa că seara cu pricina o fac ”sub” sigla asociației ”Mediașul Nostru”. I-am prezentat proiectul și a fost de acord.

Mă gândeam ”mă duc singură… aș găsi cine să mă prezănteze și la Mediaș, dar să spună despre mine ce? Când eu la Mediaș am stat mai mult în bârlog?”

Mihai GiurițanAm pus mâna pe telefon și l-am sunat pe vechiul meu prieten Mihai Giurițan – actor de profesie, a jucat pe scena teatrului din Brașov, apoi a fost director la Casa de Cultură Făgăraș, dar în primul rând un foarte bun prieten. Ca folkistă mă cunoaște… de când am început să cânt pe scenă. Împreună am colindat și scenele de prin țară, eram prezentă la spectacolele pe care le organiza și mă chema, chiar și după ce m-am îmbolnăvit.

Ce om ar fi mai potrivit decât el, să mă prezinte? Sper că nu o să dea tot din casă 😆 , nu de alte dar eu fiind cea ”trăznită” numai de șotii mă țineam, pe unde ne duceam. Dacă-și amintește, la Caracal, am primit premiu o pană de gâscă…de curcă, dar să nu-i amintiți!

Mihai auzind ce-mi zburătăcește prin minte, s-a gândit că poate să aducă și ajutoare
– Tu Kristule, ce zici dacă vorbesc cu Zoltan Butuc să vină și el?
– Păi zic că-i bine!
– Nu cred că-l cunoști, dar caută-l pe google, hai că vorbesc cu el și vedem ce zice.

Cum să nu mă bucur?
În primul rând m-am bucurat că Mihai – cu care nu am mai vorbit de multă vreme – nu a stat pe gânduri, mi-a spus din prima ”DA” apoi că aduce și… ajutoare… cum să nu te bucuri că ai asemenea prieteni? Probabil că de la Făgăraș, aș fi primit mai multe DA-uri de la vechii mei prieteni, dar e prima mea ”organizare” a unui asemenea eveniment și nu vreau să încurc prea multe ițe.

Recomandat de Mihai, nu mai trebuiau alte referințe despre Zoltan, totuși curiozitatea… și cu google la îndemână am zis să văd și eu. Mare-mi fu mirarea să văd că google pe primele rânduri îmi dă ” Zoltan Octavian Butuc – IMDb is an actor, known for ”Spovedania”. M-am făcut mică în fotoliu. Adică… Mihai nu vine cu mâna goală, vine cu ea… hotărât! (găsiți mai multe informații despre Zoltan pe google, pentru cei interesați).

Apoi m-am dat pe YouTube și l-am ascultat. Pe mine una, m-a uns la suflet ce am auzit – m-am făcut și mai mică în fotoliu.?

Mi-am revenit puțin când am dat peste contul lui de FB și am văzut că mai este numit ”Povestașul Zoltan” iar cum își intitulează serile de show, parcă mi-a mai venit inima la loc:

”Pomana în viu a lui Zoltan Octavian Butuc” – la asta recunosc că am râs zdravăn. Cândva în Qatar, mi-am invitat câțiva prieteni la restaurant pentru ”my funeral dinner” – pe românește la propria-mi pomană, poate apuc să vă povestesc și asta.

Alte titluri sunt cu jocuri de cuvinte: ”CuMINEcare ZBOr”, ”Pentru cei care iubesc limba poezească”, ”Pitroceli Muzicale”. Apoi cum să nu-mi placă și fără să-l cunosc?!?! Dacă ați mai citit blogul meu, vă dați seama de ce îmi place. Plus că felul în care povestește – recită-cântă, mă unge la suflet.

Când am spus că Zoltan vine cu ” Vechi Povești minerești”, am primit priviri oleacă strâmbe că la români când vine vorba de mineri …  încă dă cu virgulă se pare. Dar pe evenimentul creat pe FB am postat un link pentru lămurit treaba.

Mai greu mi-a fost când a venit vorba să fac afișul, cum să mă pun eu, ”cap de afiș” între cei doi? Am îndrăznit până la urmă doar cu gândul că… sunt femeie :roll: . Când i-am întrebat ce vor să scriu pe afiș în dreptul lor, amândoi au spus ”nume, punct”, dar totuși…. am scris ”actor” la cei doi iar la mine am scris Krista Lurtz punct, că nu știam ce mama zmeului să scriu. Am făcut afișul și l-am trimis câtorva persoane să-și dea cu părerea. Părerile au fost bune, doar că din vârful muntelui a coborât cu ecou cu tot, o apostrofare ”adică la tine nu scrii nimic?!?!”. Dacă-i din vârf de munte, apoi musai să ascult, așa se face că stingher și cu fereală, am scris și eu acolo sub numele meu ”artist”. E drept că sunt mai mult artist ”plastic” – pentru că mă joc cu plastilină (FIMO), sau mă relaxez cu arta culinară la bucătărie, dar tot un soi de artist se cheamă că sunt… mă rog, unu mai mic acolo, 50 de kile nu-i mare brânză…

Ce-mi doresc să iasă? Pe lângă faptul că banii ce se vor strânge sunt donați în scopuri caritabile, îmi doresc să iasă o seară de suflet pentru toată lumea. Sau… mă rog, pentru cei dispuși să se simtă bine în prezența noastră și să ne asculte.

Eu personal am să cânt probabil și ceva compoziții proprii, dar mai degrabă am să cânt zdrăngănit melodii folk uitate de lume și de timp (ca pentru o seară de poveste), Zoltan vine cu povestelile și pitrocelile lui, iar Mihai cu prezentarea (Dumnezeu știe ce-o să zică) – el ne cunoaște pe amândoi – și cu poezie. Din combinața asta ceva-ceva, musai să iasă ceva frumos.

Cum am mai spus, este vorba despre un moment caritabil, plin de surprize. Până și ”invitațiile” prin forma lor, sunt o surpriză. Am eu așa un… feeling că vor mai fi și alte surprize. Spun asta pentru că până acum, de când a încolțit în mintea mea ideea, s-au întâmplat destule iar  timp și loc, mai este.

 

folk

Protagoniști: trei oameni – punct

Share and Enjoy

De la Wikipedia, enciclopedia liberă cetire:
Arta este în esență cea mai profundă expresie a creativității umane. Pe cât de dificil de definit, pe atât de dificil de evaluat, având în vedere faptul că fiecare artist își alege singur regulile și parametrii de lucru…” – câtă vreme e vorba să-mi fac singură regulile… e de mine :mrgreen: .

Puțini știu că pentru o vreme, cu mult timp în urmă am făcut ”ucenicie” în ale artei, sculptură pictură. Ca profesori, Delfina Mirescu – sculptură și Vasile Melica – pictură. Aveau atelierele învecinate, în București, în spatele hotelului București. Doi oameni deosebiți de la care am luat nu doar lecții de artă ci și de viață.

”Meseria se fură, nu se învață” zice o vorbă din bătrâni, iar dacă am avut ocazia, am furat că am avut de unde. Mă plimbam de la unul la altul, cu Delfina învățam sculptură în tot ce se putea sculpta: piatră, marmură, lut, os, lemn etc., iar de la Melica învățam să ”mâzgălesc” – după cum zicea Delfina. Îmi plăcea că se respectau reciproc ”ce mai face Delfina, se zmucește la bolovani?” zicea Melica; ”iar te-ai dus la mâzgălitorul ăla de Vasile? Mâzgăliți tot ce prindeți” – zicea Delfina. Erau tare distractivi și-mi erau tare dragi când îi auzeam cum se spurcau unul pe altul, ca doi buni prieteni.

Am învățat/furat multe de la ei și le mulțumesc și în ziua de azi.

În Qatar fiind m-am apucat să pictez pe oale de lut nears, să-mi decorez casa. Și m-am oprit. După 3 expoziții (o să spun altă dată povestea). Diagnosticul medical mi-a pus frână. Ca și cum ai intra într-un copac. La 47 km pe oră. Nu mori, dar nici de condus nu-ți mai arde.

Ochi de fluturMă apucam de pictat și după douăzeci de minute o lăsam baltă. Mă podidea plânsul. Pictam, dar gândul meu zbura la boală, la prognosticul doctorilor și la… ”ce o să mă fac?!?!”. Trebuia să fac ceva care să-mi solicite judecata, să nu am timp să gândesc la caii verzi de pe pereții albaștrii și nici la drobul de sare de pe cuptior. Așa am început să învăț computerul. Îl aveam în casă, dar habar nu la ce-ar putea folosi în afară de scris texte.

Încet, încet am învățat să folosesc programele de grafică & design (mi-am fript ceva neuroni). Tot arta m-a salvat până la urmă. Lucrând la computer trebuia să gândesc ceea ce fac, să învăț. Astfel mintea mea era ocupată și departe de gânduri negre. La Mediaș, prin 2003, am mai pictat o serie de oale și câteva tablouri dar nu cine știe ce.

În urmă cu vreo cinci luni, am primit cadou câteva pachete de pastă ”Fimo”. Știam de câțiva ani că există, că e un soi de plastilină, dar habar nu aveam ce se poate face cu ea. Când am plecat ultima dată la ”terapie la cabana Bârcaciu”, pregătind rucsacul mi-au căzut ochii pe pachetele cu plastelina minunată. ”De ce nu? Nu sunt grele și voi avea o ocupație în serile lungi și liniștite de acolo.”

La Bârcaciu, seara mă așezam cuminte la masă, puneam frontala pe cap și dă-i și freacă plastilină. La început m-au durut zdravăn degetele  😆 de la atâta frământat, dar a trecut. Făceam floricele și învățam cum să o manevrez, fără tutoriale de pe net ci după cum mă ducea pe mine tărtăcuța. Coana Mariana privindu-mă m-a întrebat ”faci mărțișoare?”, iar eu mi-am dat seama că nu-i o idee rea, vine mărțișorul în curând, de ce nu?

MedalionTărtăcuța mea se duce la treburi… migăloase, gen filigran – asta după DEX înseamnă ”Lucrătură artistică de giuvaergerie, asemănătoare ca aspect cu o dantelă, realizată din fire subțiri de aur, de argint etc. sudate între ele”. Apoi io nici că aveam aur ori argint, aveam numa’ o plastilină cu nume pretențios ”pastă polimerică”, dar genul filigran îmi place și în pictură. Probabil sunt un soi de masochistă, îmi place să fac lucruri cât mai întortocheate, mai îmbârligate și mai fine.

Acasă – când mă fac mare îmi cumpăr o cabană sus în vârf de munte – am continuat ”joaca”. Începusem să mă prind că pot face multe cu plastilina minunată. După primele două medalioane mai dichisite, m-am gândit să mă uit și eu pe net să mai învăț una alta. Așa am aflat că cică folosesc o anume ”tehnică” denumită ”broderie”, ”embroidery” în limba englezească. Măi să fie! și eu care credeam că eu am inventat tehnica asta sus la Bârcaciu! Eh, am ratat ocazia să patentez tehnica. 😳

Eu mă chinuiam și întindeam pasta cu făcălețul, iar pe net văd că se folosește mașina de tăieței :roll: . Mda… toată lumea vrea să-și ușureze munca, numai eu nu-s toată lumea și dau la făcăleț în draci.

Acum sincer, iubesc la nebunie supa cu tăieței făcuți în casă, dar prefer să-i fac ”pe stil vechi” adică manual, fără mașină. Am eu un fix cum că tăiețeii făcuți la mașină nu au același gust ca cei făcuți cu mâna: întinsă foaia până citești ziarul prin ea, tăiați finuț. Numa’ ăia sunt buni!

Până una alta, rămân la făcăleț.

Toată lumea caută ”hand made” și se laudă cu ”hand made” – e la modă. Doar că acum am văzut și eu că de multe ori ”hand made” în ceea ce privește pasta Fimo se face cu tot soiul de scule tehnice, sau / și prefabricate.

Minunatele mele scule sunt: făcălețul, creionul, cutter-ul, rigla, acul, scobitorile, hârtie de copt transparentă, un dos de pix sau ce am prin preajmă. Frontala pe post de lămpaș și ochelarii ăia deștepții de citit.

Ce se poate face cu pasta Fimo? Depinde în mâinile cui cade. La fel este și cu acul și ața: poți să brodezi minunății sau o cusătură ”marinărească”.

Pe lângă talente mai am și antitalente – că doar sunt om. Nu pot să fac două lucruri asemănătoare. Sau fac, dar cel mult două. Și nici alea nu vor fi 100% identice. E un chin pentru mine să fac duplicate după munca mea, mai ales când vine vorba de treburi ”bibilite”. Măcar culorile să le schimb, sau ceva să schimb. Pot face și ”produse de serie” dar numai dacă e vorba de lucruri simple.

Ca să vedeți cât de ”dusă” sunt, m-am filmat lucrând la o capodoperă din asta. Este pe ”rapid” pentru că nu cred că sunteți înstare să vedeți cap coadă – vă lasă nervii 😆 . Andra a făcut montajul și iată ce-a ieșit:

Pe FB, am dat pe privat poze cu ceea ce lucrez câtorva prietene, să văd părerile. Concluzia? ”Și eu vreau!” Adică e de bine.

Dacă le vând? Normal că vreau să le vând. Îmi place să fac bijuterii, nu să le port. La fel și cu prăjiturile: îmi place să le fac, dar nu le mănânc.

M-am întrebat apoi ”ok, le vând, dar CE anume vând: plastilină, bijuterii sau artă – hand made 100% și unicate?”. A fost mai greu să-mi răspund, dar aici m-au ajutat foștii mei profesori Delfina și Vasile care-mi spuneau mereu ”tu faci artă, iar asta înseamnă să creezi lucruri pe care alții nu sunt înstare, pentru că nu au talentul tău”.

Concluzie: dacă artă fac… artă o să vând. Dar în ruptul capului n-o să vând făcălețul sau scobitorile 😛 – cu lămpașul putem negocia.

Cam asta a ieșit cu așa minunate scule de lucru:

scule

 p.s. – un prieten a cârcotit ”trebuia să schimbi tricoul cu unul mai… artistic”. Adică pijamaua mea nu-i destul de artistică?!?!?  :mrgreen: Pentru că da, eu folosesc arta în scop terapeutic. Mă trezisem în miez de noapte de dureri și m-am apucat de ”făcălețit” la plastilină pentru că oricum somnul meu era dus pe copcă  😆 . Arta ca și terapie la mine chiar funcționează.

Share and Enjoy

Am citit zilele trecute un articol care m-a uns la suflet.

”Îndrăgostită şi fericită la 87 de ani!”

Așa-i că ați ridicat o sprânceană când ați citit titlul?
Cum să fii îndrăgostit și fericit la 87 de ani? Ești nebună cucoană? La anii ăia abia te târâi! La anii ăia ce mai pricepi din îndrăgosteală?!?! Ce zic copiii, nepoții și strănepoții? Că te-ai prostit, probabil.

Societatea te ”modelează” din copilărie. Eu recunosc că am fost precum catârul la capitolul acesta și în afară de ”regula bunului simț” nu s-au prins de mine multe.

După ce m-am chelit pentru a-mi susține prietena bolnavă de cancer, am mai învățat o lecție de viață: cum te privește lumea când, ca femeie la aproape cincizeci de ani, ai tupeul să te tunzi cheală.

Sincer mă așteptam să primesc un 25% din priviri critice ”uite și la asta” și 75% priviri ”săraca, e bolnavă, probabil are cancer”.

A fost viceversa și chiar mai rău. De când sunt cheală, un zece la sută m-au privit compătimitor, restul m-au privit critic. De ce? Probabil pentru că-mi etalez chelia cu mândrie, lucru pe care un bolnav ”nu ar trebui să-l facă”. O femeie bolnavă de cancer, ar trebui prin expresivitate să ”ceară” compătimiri, să meargă pe stradă opintit, să se îmbrace în culori închise etc, în nici un caz dreaptă și cu fruntea sus.

M-a durut și m-a înfuriat. Mai mult m-a înfuriat decât m-a durut. Nu-i destul că o femeie cheală la vârsta mea, probabil se luptă cu un cancer, trebuie să se lupte și cu privirile societății?

Am blog-ul ăsta amărât pe care m-am decis să-l fac în primul rând pentru a-i încuraja pe cei ca mine – și zău că s-au adunat mulți, chiar dacă sunt invizibili – și pentru că vreau ca cei sănătoși să ne vadă oameni ÎNTREGI și capabili de foarte multe, atunci când avem din partea lor puțin suport moral și psihic.

Am și critici destule, să nu vă imaginați că nu. Dar nu mă așteptam la altceva. Chiar și prietenii mei vechi se împart.

Unii sunt cei care mă susțin cu toată nebuneala mea cu muntele și cu toate câte fac parte din viața mea, iar ceilalți: cei care spun ”zice că-i bolnavă, dar cred că e numai închipuită”.

E drept că stau foarte bine la capitolul ”închipuială”, dar prefer să-mi folosesc energia pentru a-mi închipuii cai albi – fără Feți Frumoși, stele căzătoare – în capul meu, și să visez cât de mult pot la munte, la natură, la dragoste și la tot ce este pozitiv pe lumea asta.

Mai este categoria celor care îmi citesc articolele, se bucură de ele și le apreciază… pe cele pozitive. Când scriu articole în care îmi descriu durerile spun ”iar te plângi ca să te bage lumea în seamă”. Apoi dacă ei așa cred și atâta au priceput… să dea înainte.

”Dacă ești bolnavă, ce cauți pe munte?”
Exact asta caut: să stau departe câteva zile de voi, cei care mă întrebați ce caut.

”Te dai mare”
Ca să mă dau mare, îmi trebuie o scară și câteva kile în plus.

”Te bați cu cărămida în piept”
Apoi Doamne feri! Aia ar durea rău! La osteoporoza mea, ar însemna și ceva coaste rupte pe lângă vânătăi.

Toți avem oameni bolnavi în preajmă. Pe care-i preferați? pe cei care se vaietă toată ziua sau pe cei care sunt pozitivi și încearcă să-și depășească limitele?

Mai trebuie să spun un lucru care n-o să placă multora: un om bolnav care are diverse handicapuri invizibile, pus la ”întrecere” cu unul sănătos… s-ar putea să aveți surprize. Pentru că cel bolnav – care nu are nimic de pierdut mai ales în ochii societății – are altfel de motivații față de cel sănătos. Cel bolnav nu vrea decât să-și dovedească lui însuși că poate. Cel sănătos, vrea să dovedească ”ceva” altora. Diferența mare când vine vorba ”să dai tot” – pentru cei bolnavi, care oricum nu au nimic de pierdut.

Revin la chelie: cum îți permiți ca la aproape 50 de ani să te chelești? Nu mai ești o femeie respectabilă!

Revin la societate: atunci când fără să faci rău nimănui nici cu vorba nici cu fapta, nu ești capabil să te rupi măcar o dată în viață de regulile societății, îți meriți soarta. O să ajungi un om bătrân ranchiunos și fără strălucire în ochi (precum cei din troleul groazei), o ființă pe care toată lumea o va ocoli – pentru că nici cei din tagma asta nu sunt bine primiți de societatea pe care ei înșiși au creat-o.

Am o profundă admirație pentru această femeie care a avut curajul (sau tupeul, cum ar spune societatea) să-și spună povestea:

„Pentru că vreau să se ştie că se poate trăi frumos până la sfârşit. Pentru că nu mai vreau să văd bătrâni plângându-şi de milă. Pentru că nu mai vreau să se uite lumea la noi ca la nişte mumii, ca la nişte făpturi expirate. Pentru că vreau să se ştie că viaţa şi dragostea sunt daruri minunate de la Dumnezeu şi dacă nu ne bucurăm de ele până în ultima zi, înseamnă că suntem doar nişte amărâte de umbre pe pământ”

Atât cât mai pot merge pe munte, am să merg. Am să mă tund cheală de câte ori o să am chef. O să-mi fac poze încălțată în pantofi cu toc pe toate vârfurile de munte pe care ajung. Și mai ales, am să râd cât pot cu gura până la urechi pentru că nici noi, cei bolnavi, nu vrem să ne priviți ca pe niște ”făpturi expirate”.

Ce n-aș da să ajung și eu la vârsta domniei sale iar societatea să se uite cruciș la mine… pentru că mă dau mare, sau pentru că sunt cheală sau pentru că merg pe o motocicletă Harley și am… mult praf pe mine – nu aștept decât să fiu suflată de praf.

Povestea de mai jos, merită să o citiți. Nu acum, pentru că e lungă și merită citită în tihnă. Este o lectură plăcută dar mai ales o lecție de viață. Pe lângă povestea de mai jos, domnia sa a câştigat şase titluri mondiale la marş şi cinci titluri europene. Nu a câştigat aceste titluri în tinereţe, ci la vârsta senectuţii. Până la pensionare n-a făcut nici un fel de sport. Dar vă las să lecturați.

JURNALUL UNEI IUBIRI TÂRZII

IMG_7517 - bPovestea mea poate să pară o ciudăţenie, deşi eu sunt convinsă că e cât se poate de normală pentru orice om inteligent, cu sufletul viu.
“Am o vârstă destul de înaintată şi iubesc ca o adolescentă. Da, pot spune că e prima mea iubire adevărată. Vă miraţi? Vă indignaţi? Vi se pare ridicol? Toate astea sunt doar nişte prejudecăţi puerile. Eu cred că sufletul nu face niciodată riduri. Dacă ai sufletul viu, poţi să iubeşti oricând, la orice vârstă. Pentru mine, viaţa abia acum începe. În fiecare zi, plutesc parcă pe un curcubeu”

Sunt primele rânduri ale unei lungi scrisori primite la redacţia noastră. O poveste uluitoare a unei femei misterioase, care nu-şi dezvăluie vârsta şi nici numele, semnând epistola doar cu două iniţiale: M.T. Şi totuşi, în colţul de jos al ultimei pagini, apar câteva cifre minuscule şi uşor deformate, scrise parcă de o mână tremurândă. Un număr de telefon lăsat acolo, ascuns, pesemne după lungi ezitări, cu teama că un asemenea indiciu i-ar putea dezvălui identitatea.

Am sunat-o şi i-am spus că aş vrea să ne întâlnim, să o cunosc. Că povestea ei este un triumf fabulos, un elogiu minunat al bucuriei şi-al dragostei, o lecţie de voinţă şi optimism. A tăcut mult timp, am crezut că s-a întrerupt convorbirea ori că, pur şi simplu, mi-a închis telefonul. Apoi, brusc, vocea ei a ţâşnit ca un chiot de veselie: “Da, domnule! Haideţi să ne întâlnim. Până la urmă, ce-ar putea să fie rău? O să spuneţi poate că sunt nebună şi cu asta, basta. Eu tot aşa rămân, n-are nimeni cum să-mi ia bucuria pe care o trăiesc”

Iubire, la 87 de ani

Se întunecase de-a binelea. Am ajuns cu cinci minute mai devreme, dar ea deja mă aştepta acolo, în faţa blocului, sub lumina palidă a unui felinar. “Haideţi, că stau aici de o jumătate de oră. N-am mai avut atâta răbdare să vă aştept în casă”. Zâmbeşte solemn şi îmi întinde mâna. Are părul alb ca neaua, dar chipul luminos şi trupul subţire ca de fetişcană. “Haideţi să urcăm. V-am pregătit un ceai şi o plăcintă cu vişine. Abia am scos-o din cuptor”. Se mişcă sprinten şi vorbeşte cu o anume voioşie, rostind apăsat fiecare cuvânt. “M-a sunat mai devreme o prietenă, i-am povestit că aştept pe cineva de la «Formula AS», că vreau să dau un interviu”. Intrăm în lift, apasă butonul pentru etajul şapte şi-apoi mă priveşte pe furiş, parcă puţin stânjenită.
“Vai de mine! Sunt tare emoţionată, să ştiţi. Nici nu ştiu dacă e bine ce fac. Şi prietena mea mi-a zis: «Ce faci, dragă? Cum să faci publică o asemenea poveste? Vrei să râdă toată lumea de tine?». Parcă m-a dat puţin înapoi, aproape că mă răzgândisem după ce-am vorbit cu ea, chiar voiam să vă sun, să nu mai veniţi. Dar ştiţi, am zis totuşi că «Formula AS» e o revistă serioasă şi nu-şi permite să trateze o asemenea poveste în bătaie de joc”.
Încerc să o liniştesc, aprobând-o.
“Ştiţi, în America sau în orice altă ţară civilizată, o poveste ca a mea ar fi ceva absolut normal, aproape banal. Dar la noi, cu-atâta mârlănie şi atâtea prejudecăţi primitive…”.
O întrerup, atingându-i uşor braţul. “Nu vă faceţi griji, cititorii noştri sunt oameni speciali. Mulţi dintre ei sunt poate mai profunzi decât noi. Mârlanii de care vă temeţi citesc alte reviste”.

Vorbele mele îi înseninează şi mai mult chipul. Zâmbeşte timid, urmărind cu privirea cifrele care se aprind la fiecare etaj. O observ mai atent, încercând să-i evaluez vârsta. 65? Poate 70? Mai mult de-atât, imposibil.
Surâsul ei permanent, deloc ipocrit sau forţat, ţinuta ei suplă şi demnă, atitudinea mereu însufleţită, agerimea privirii, iuţeala cu care se mişcă, fervoarea şi limpezimea vorbirii, toate astea par să-i şteargă pe veci de pe chip orice urmă de bătrâneţe. Prezenţa ei tonică pare în stare să umple şi să învie orice spaţiu, să alunge din jurul ei orice supărare ori apatie.

Intrăm în apartament şi mă invită să stăm în bucătărie. “E mult mai comod”, îmi zice. “Aici am pregătit ibricul cu ceai şi platoul cu plăcinte. Şi avem şi lumina mai bună”. O bucătărie modestă, o masă, un dulap alb, un aragaz vechi cu cuptor, o chiuvetă din fontă, un frigider puţin ruginit pe la colţuri şi multe ghivece cu flori. Toate aranjate frumos, într-o curăţenie exemplară. Îmi toarnă ceai într-o ceaşcă şi-apoi îmi pune în faţă o farfurie cu câteva prăjituri. “Să ştiţi că sunt expertă la plăcinte. Toată lumea îmi zice asta. Îmi place mult să fac prăjituri, mai ales pen-tru alţii. De câte ori ştiu că am musafiri, pun imediat ceva la cuptor”. Scoate din dulap un caiet şi-apoi se aşază pe scaun, fixându-mă brusc cu privirea. “Domnule, am aici, pe caietul ăsta, toată povestea mea. Am scris-o în nopţile mele de insomnii. E un fel de jurnal, dacă vreţi. Cel mai bine ar fi să vă citesc din el. Dar întâi de toate, trebuie să vă spun câte ceva despre mine”.

Se opreşte puţin, trage aer în piept, deschide larg ochii şi-mi zice aproape şoptit: “Sunt multicampioană mondială şi europeană la atletism, proba de maraton, cinci şi zece kilometri, pentru seniori. O să vă arăt mai târziu toate medaliile, diplomele, fotografiile şi toate articolele din presa internaţională. De când mă ştiu, duc o viaţă sportivă şi fără asta n-aş putea să trăiesc. Nu lipsesc de la niciun campionat mondial, de la nicio olimpiadă. Niciodată, în ultimii ani, n-am venit acasă fără o medalie de aur sau de argint. Chiar şi în toamna asta va trebui să ajung la Olimpiada pentru seniori din Brazilia. Pentru toate performanţele mele, mă antrenez permanent. Ies zilnic într-un parc din apropiere şi alerg cel puţin cinci kilometri. O zi dacă nu fac asta, mă simt de parcă-s bolnavă. În rest, citesc mult, ascult muzică bună, merg săptămânal la concerte, mă întâlnesc cu prietenele, îmi place să fac daruri, să înveselesc lumea, într-un cuvânt, să trăiesc. A, şi ar mai fi ceva. Am venerabila vârstă de 87 de ani..”

Îmi vede ochii mari, uluiţi, şi se opreşte puţin, schiţând un zâmbet larg, cordial.
“Ce, nu vă vine să credeţi? Şi sunt perfect sănătoasă, nu iau niciun medicament, toţi me-dicii îmi spun că am un organism ca la 50 de ani. Şi peste toate astea, de cinci ani, sunt în-drăgostită lulea. Să zică lumea ce-o vrea, eu abia acum pot să spun că trăiesc adevărata iubire. Cam asta ar fi, pe scurt, despre mine”. Se opreşte brusc şi mă priveşte zâmbind.

Eu rămân mut şi năuc, parcă lovit cu leuca. 87 de ani! De unde atâta putere, vioiciune şi poftă de viaţă la o asemenea vârstă? Ce forţe supranaturale pot crea un asemenea fenomen? Ce secrete magice ascunde această misterioasă doamnă, mereu tonică şi mereu jovială, ca o zi vioaie de primăvară? O privesc insistent şi încă nu-mi vine să cred. “87 de ani?”, mormăi eu buimac şi sfios.

elena-pagu“Multicampioană mondială la atletism? Îndrăgostită lulea?” Ea deschide larg ochii şi izbucneşte într-un hohot de râs. “Vai, ce să spun! Dar ce-i aşa extraordinar în asta, domnule?

Toată lumea s-a obişnuit să vadă într-un om de 80 de ani, un biet bătrân muribund care abia îşi mai târâie picioarele. Mă mai întâlnesc prin parc, când alerg, şi cu mitocani d-ăştia, care strigă după mine: «Fugi tare, mamaie, că-i moartea în spatele tău». Păi cum să alerge prin parc o femeie de 87 de ani? Păi, ea trebuie să stea acasă, la cratiţă, ori la televizor, ori cu nepoţii. Sau, pur şi simplu, să zacă la pat şi să aştepte sfârşitul. Cam aşa suntem noi văzuţi. Nu-i deloc aşa, domnule. Omul trebuie să se bucure de viaţă până la capăt. Dumnezeu ne-a lăsat nişte daruri pe lume şi noi trebuie să ne bucurăm de ele până în ultima zi. Că-i tare bine să fii în viaţă! Şi unul dintre darurile astea, poate cel mai de preţ, este dragostea. Să nu te bucuri de un asemenea dar, ăsta e adevăratul păcat”. Rămâne nemişcată, cu privirea gravă, puţin încruntată. Apoi, brusc, zâmbeşte din nou şi se apleacă spre mine: “De ce nu gustaţi din plăcintă?”.

Vecinul din autocar

“Am avut două mariaje. Primul s-a sfârşit brusc şi dureros prin moartea soţului meu. Aveam 45 de ani şi am zis că n-o să mă mai mărit niciodată. Cinci ani am trăit singură cuc şi n-a fost rău deloc. Aveam o viaţă extrem de activă, eram «asistentă de ocrotire» şi toată ziua alergam din casă în casă, îngrijind copiii bolnavi. Pe vremea aia nu făceam încă sport de performanţă, însă activitatea mea profesională însemna foarte multă mişcare. Şi-atunci eram la fel de veselă, pe unde mergeam îmi făceam numai prieteni. Foarte mulţi părinţi mă chemau special pe mine atunci când mai aveau o problemă cu copilul. Îmi ziceau că prezenţa mea le dă putere şi optimism. Iar pentru mine, asta era cea mai mare bucurie. După cinci ani de văduvie, am cunoscut un domn cu vreo opt ani mai în vârstă decât mine. Fusese în tinereţe atlet de performanţă, iar acum era printre şefii unei organizaţii sportive. Eu n-am văzut la el nimic special, însă el s-a îndrăgostit nebuneşte de mine.

Un an de zile s-a ţinut scai de mine, cerându-mă de nevastă. Până la urmă am cedat. De-aia cred şi acum că al doilea mariaj al meu nu a fost o alegere, ci o renunţare. Nu l-am iubit. Doar l-am respectat şi i-am apreciat calităţile. Când am ieşit la pensie, am căzut într-o depresie cumplită. Cum să stau eu ca o babă în casă, după o viaţă atât de activă? Atunci, soţul meu mi-a zis: «Aleargă!».

Aşa am început să fac sport de performanţă şi pentru asta îi sunt recunoscătoare toată viaţa soţului meu. După 30 de ani de căsnicie, adică acum şase ani, s-a prăpădit şi el, după o boală care l-a chinuit foarte tare. Am rămas iar singură şi fără nici cea mai vagă dorinţă de a o lua vreodată de la capăt cu un nou mariaj. Un an de zile mi-am purtat cuviincioasă doliul, continuând totuşi să alerg, să mă an-trenez, să particip la competiţii şi să câştig noi medalii. Apoi, în toamna anului 2008, am fost invitată la un eveniment sportiv în Austria. Nu era o competiţie, ci doar un fel de maraton demonstrativ la care participau şi foarte mulţi voluntari amatori din toată Europa. Pe 19 septembrie, la ora cinci dimineaţa, m-am îmbarcat, alături de alţi pasageri, într-un autocar ultramodern şi am pornit în călătoria care urma să-mi schimbe viaţa. Aşa a început povestea..”.

Ridică ochii spre mine şi lasă caietul pe masă, zâmbind timid şi spunându-mi în şoaptă: “Dacă vă plictisesc, să-mi spuneţi. N-am deloc talent literar, dar m-am străduit… Oricum, o să vă citesc doar câteva fragmente”.

O încredinţez sincer că e un privilegiu unic pentru mine să fiu confidentul ei şi să ascult o asemenea fascinantă poveste. Ea îmi întinde mâna şi îmi strânge palma voiniceşte, ţintuindu-mă cu privirea. “De-acum, veţi fi complicele meu”.

Deschide din nou caietul, îşi drege puţin glasul şi continuă să citească, rostind cuvintele tare şi răspicat, cu o dicţie impecabilă. “În autocar, forfotă mare. Pasagerii încă somnoroşi îşi căutau buimaci locurile, îşi aşezau bagajele şi bâiguiau primele cuvinte între ei. Eu mă aşezasem deja pe scaunul meu, undeva, mai în spate, pe locul de la fereastră. Deodată, lângă mine, aud un glas sobru, elegant, cu inflexiuni de bariton. «Permiteţi, distinsă doamnă?» Un domn înalt, cu mustaţă, îmi cerea permisiunea să se aşeze lângă mine. Acolo era locul lui. «Bineînţeles, vă rog!», îi răspund puţin încurcată. Pune o geantă de piele deasupra şi se aşază calm lângă mine. Eu îl tot cercetez cu coada ochiului, fără să înţeleg prea bine de ce. Faţă de toţi ceilalţi pasageri, avea ceva special. Era îmbrăcat impecabil, într-o cămaşă albă, imaculată, şi-o lavalieră albastră la gât. Avea o privire pătrunzătoare şi o ţinută care impunea de la prima vedere. După câteva ocheade însă, m-am lipit cu capul de geam şi-am aţipit.

M-am trezit după aproape două ore, eram deja pe lângă Sinaia, se vedeau munţii. Domnul de lângă mine citea. Thomas Mann, «Muntele vrăjit». Purta pe nas nişte ochelari eleganţi, cu rame subţiri. La un moment dat, i-a sunat telefonul. A răspuns calm, spunând ceva despre nişte schiţe şi proiecte. Vorbea amabil, dar autoritar, dând interlocutorului său anumite indicaţii, ca şi cum i s-ar fi adresat unui subaltern. În autocar era linişte, nu se-auzea decât zumzăitul motorului. Ceilalţi pasageri dormeau ori se uitau amorţiţi pe fereastră. Am scos şi eu din geantă o carte, ceva despre viaţa lui Mozart, şi am început să citesc. După câteva rânduri însă, am simţit privirea bărbatului uşor întoarsă spre mine. Am ridicat şi eu ochii spre el. Mi-a zâmbit amabil, luându-şi ochelarii de pe nas şi întinzând mâna spre mine. «Îmi cer scuze, doamnă, că nu m-am prezentat până acum». Am făcut cunoştinţă, apoi mi-a spus că i-a atras atenţia cartea mea despre Mozart. «Da», i-am zis. «Doar mergem şi la Salzburg şi vizităm casa lui. Am zis că trebuie să aflu cât mai mult despre el».

A urmat un adevărat recital. Aproape două ore mi-a vorbit despre Mozart. Mi-a mărturisit că e un meloman înfocat, că nu ratează niciun concert important. Erau primele afini-tăţi, primele semne ale unei prietenii ori măcar ale unei companii mai mult decât agreabile. A venit ora prânzului. Am făcut o primă escală, am mâncat la un restaurant şi, la întoarcere, l-am servit din bagajul meu cu plăcinte cu mere. Mi-a spus că n-a mâncat niciodată prăjituri atât de gustoase, însă nu ştiam dacă a spus-o sincer sau numai din politeţe. A scos apoi din geantă o cutie, oferindu-mi şi el nişte fructe confiate.

Conversaţia s-a încins, am schimbat primele informaţii personale. Eu i-am spus cine sunt, el mi-a spus că are o firmă în domeniul arhitecturii şi că, în paralel, e profesor la o universitate din Bucureşti. Eu i-am spus că sunt multicampioană mondială, el mi-a spus că e doar un sportiv amator, că aleargă şi el zilnic, face gimnastică, ţine tot felul de diete şi încearcă să trăiască cât mai sănătos. L-am întrebat apoi câţi ani are. «61, doamnă». Am simţit că se năruie cerul pe mine. Eu aveam atunci 82. Adică, 21 de ani diferenţă. (Aveam să aflu mai târziu că mama lui era cu trei luni mai mică decât mine.) De data asta însă, politeţea lui m-a salvat. Nu m-a întrebat nimic despre vârstă. Discuţiile noastre au continuat pe toată durata călătoriei. Erau tot mai vii, la fel de vii ca şi emoţiile mele.

Prezenţa acestui domn îmi făcea bine. Avea un fel de a fi care mă încărca cu o bucurie enormă. Mă simţeam mai frumoasă, mai deşteaptă, mai luminoasă. Până atunci, nu simţisem aşa ceva niciodată. Mai târziu, atmosfera din autocar s-a încins. S-au spus glume, s-au cântat tot felul de melodii. Am prins şi eu curaj şi am cântat ceva din Maramureş. «Niculai îi moroşan, are moară şi cazan». Toată lumea m-a aplaudat, iar după ce m-am aşezat pe scaun, el s-a întors spre mine şi mi-a spus cu o tandreţe năucitoare în glas: «Sunteţi minunată! N-am întâlnit niciodată o doamnă atât de fermecătoare». Din momentul acela, am început să plutesc”.

Lasă caietul jos şi trage adânc aer în piept. Bea o gură de ceai şi mă întreabă din nou dacă nu cumva m-am plictisit. “A fost un vis, domnule”, îmi zice cu un aer puţin melancolic. “O săptămână de vis. Nu mi-am putut imagina niciodată că pot trăi pentru prima oară asemenea sentimente la 82 de ani”.

Un pahar de şampanie

Iese din bucătărie şi se întoarce repede cu o fotografie în mână. “El este”
Un domn puţin grizonat, dar proaspăt la chip, bine legat, cu o mustaţă puţin arcuită la margini şi ochii vii, iscoditori, îmbrăcat lejer, dar decent şi cu gust. Stă pe o bancă cu privirea ţintă spre obiectiv, zâmbind tandru, dar cumpătat.

“Eram într-un parc din Viena, în penultima zi a excursiei. I-am făcut-o chiar eu, după ce i-am spus ce vârstă am. Trebuia să i-o spun. A fost de-a dreptul şocat, mi-a spus că nu mi-ar fi dat mai mult de 65. De-atunci, n-am simţit nici o schimbare în atitudinea lui. Chiar dacă pe mine m-a chinuit cumplit complexul ăsta legat de diferenţa de vârstă, el niciodată nu m-a făcut să mă simt bătrână. Dimpotrivă, m-a tratat şi m-a răsfăţat la fel de delicat, ca pe o prinţesă”

Pune fotografia între filele caietului şi se aşază pe scaun. “Sper că nu vă închipuiţi cine ştie ce lucruri indecente… Ar fi caraghios, ba chiar grotesc. La vârsta asta, dragostea se manifestă cu totul altfel, aşteptările sunt total diferite, chiar dacă emoţiile şi fluturii din stomac sunt aceiaşi. Oricum, atunci, în Austria, n-a fost decât aşa, o tatonare, o încercare timidă, dar emoţionantă de a ne descoperi unul pe celălalt. Ce să vă zic, era fermecător. Niciun gest ori cuvânt de-al lui nu era fără noimă, iar cu mine se purta minunat. Putea să se termine totul aici. O excursie de şapte zile şi o prietenie puţin siropoasă, care mi-a trezit, acum, aproape de sfârşitul vieţii, o nostalgie dulce-amăruie. Şi chiar aşa s-a şi încheiat. Dar mai bine să vă citesc”

Deschide din nou caietul, îl răsfoieşte, caută cu înfrigurare o pagină anume. Apoi se opreşte brusc, pune degetul în dreptul unei date din calendar şi începe să citească cu aceeaşi dicţie impecabilă: “26 septembrie, 2008. Era deja noapte şi ne-am despărţit într-o parcare din Bucureşti, la scara autocarului. Mi-a strâns uşor mâna şi mi-a zis: «Doamnă, a fost o onoare şi o încântare uriaşă să vă cunosc». Eram deja tristă, dar n-am vrut să vadă asta. M-am silit să zâmbesc şi i-am răspuns că şi pentru mine a fost la fel. Ne-am strâns mâna, am întors spatele şi am simţit că-mi explodează ochii în plâns. Mi-am muşcat tare buzele şi m-am întors aşa, pe jumătate, spre el, spunându-i cu glasul înecat: «Cine ştie, poate ne mai vedem…». A zâmbit şi a tăcut. O tăcere mortală, ca un cuţit care mi-a străpuns inima.

Au urmat câteva zile chinuitoare. Mă învârteam prin casă fără noimă, nu mai ştiam ce-i cu mine, nu mai puteam să adorm, nu mai ieşeam să alerg, nu mâncam… Până într-o zi, când m-am înfuriat foarte tare şi am zis: «Doamne, ce-i cu mine? Dacă o ţin tot aşa o să mor». Mi-am pus imediat echipamentul şi am ieşit să alerg. Nu mai eram deloc în formă. După două ture simţeam că mă prăbuşesc. A urmat apoi o adevărată tortură. Zile la rând m-am luptat cu mine din răsputeri, am mers la biserică, m-am forţat să mănânc, să citesc, să ascult din nou muzică. Eram disperată, trebuia numaidecât să mă întremez, să-mi vin iar în fire. Cu chiu, cu vai, am reuşit să uit şi să fiu din nou eu. Într-o dimineaţă însă, după aproape o lună de la excursia din Austria, primesc un telefon. O voce de bărbat îmi spune: «Bună dimineaţa, doamnă!». Era vocea aceea caldă şi sobră…

Am căzut pe fotoliu parcă lovită de fulger. «Am scos nişte fotografii din Austria şi mă gândeam să ne întâlnim cumva pentru a vi le da.» Nu-mi amintesc prea clar, dar cred că i-am răspuns imediat că da, că se poate oriunde şi oricând. Toată lupta aia a mea, tot exerciţiul ăla cumplit de voinţă, totul s-a năruit într-o clipă. Ne-am fixat întâlnirea undeva, în oraş. M-am gătit ca o mireasă, am probat toate rochiile, fustele, bluzele… Am ales ceva lejer, dar şi elegant. Până la locul întâlnirii parcă am zburat. Totul mi se părea minunat, chiar şi ploaia mocănească de-afară ori băltoacele pe care le-am traversat până la staţia de tramvai. El era neschimbat. La fel de elegant, galant şi impunător. Am intrat într-un bistro, am văzut fotografiile şi ne-am amuzat copios. La despărţire, m-a invitat în weekend la un concert. Simfonia a noua, de Beethoven, şi un recital de pian. Pluteam, eram în al nouălea cer.

Zilele următoare au fost poate cele mai frumoase din viaţa mea. Aşteptarea următoarei întâlniri îmi dădea aripi şi fiori, ca la 20 de ani. Cântam toată ziua şi alergam ca o felină. Speranţa şi emoţia aşteptării… Două daruri minunate pe care mi le-a dat Dumnezeu tocmai atunci, la 82 de ani. Sâmbătă, după concert, ne-am plimbat pe Kiseleff. I-am povestit despre mine, despre căsniciile mele. M-a ascultat atent şi cu emoţie, apoi a tăcut. Nicio vorbă despre trecutul lui”

Face o pauză şi ridică ochii spre mine. “Abia mai târziu, după un an şi ceva, mi-a mărturisit că în urmă cu 15 ani avusese o decepţie oribilă şi că de atunci a refuzat categoric orice relaţie”
Mă întreabă dacă îmi place plăcinta şi îmi promite că o să-mi dea şi câteva la pachet. E deja ora 12 noaptea, dar nu văd pe chipul ei nicio urmă de oboseală. Dimpotrivă, amintirile astea o stârnesc tot mai tare şi verva ei creşte la fiecare pagină citită.

“Deci, unde rămăsesem… A, da, la plimbarea de pe Kiseleff… Aşadar, nicio vorbă despre trecutul lui. E un om introvertit, misterios atât cât să stârnească interesul şi să fie interesant. A doua zi, duminică, l-am invitat la mine să luăm prânzul. A venit cu un buchet uriaş de trandafiri şi o pâine preparată cu măsline. După masă, l-am servit cu ceai verde şi savarine şi am ascultat Concertul pentru vioară şi violoncel al lui Brahms. Mi-a povestit despre afacerea lui şi despre materia pe care o predă la universitate. A fost prima dată când ne-am tutuit. La despărţire, mi-a spus că va trebui să plece pentru două săptămâni din Bucureşti. Nu l-am întrebat unde şi de ce, deşi eram ca pe jar să ştiu. Mă gândeam că poate are pe cineva… Eram pentru prima dată geloasă. De-atunci, întâlnirile noastre s-au tot repetat. La mine, la el, în oraş, la concerte, la teatru… După un an şi ceva, de ziua lui, m-a invitat undeva, la ţară, unde avea o casă de vacanţă. Am făcut împreună cumpărături, am pregătit bagajele, iar eu am preparat un tort minunat de fructe. Acolo, am petrecut o noapte de vis. În faţa şemineului aprins, doar noi doi, cu «Nocturnele» lui Chopin în surdină. Nici Prometeu n-a fost aşa fericit de focul furat.

De-atâta emoţie şi fericire, aproape că am vorbit numai eu. Spuneam vrute şi nevrute, nimic nu mă putea opri. La un moment dat, l-am întrebat dacă nu-l obosesc. S-a uitat în ochii mei şi mi-a zis că sunt minunată. Mă simţeam ca o adolescentă topită de dragoste. De-atunci, în fiecare an, mergem de ziua lui acolo. De ziua mea, petrecem la mine, doar noi doi. Ne răsfăţăm cu o sticlă de şampanie şi vorbim despre orice. La vârsta noastră, dragostea se reduce doar la cuvinte. Cuvinte care pot da fiori, mai mult decât orice atingere sau mângâiere. Astăzi am 87 de ani şi trăiesc cea mai frumoasă poveste de dragoste. Nu vrem să ne căsătorim, nici să trăim împreună. Vrem să avem răgazul nostru de singurătate şi dor, pentru a ţine dragostea aprinsă până în ultima zi”

Închide caietul şi râde vădit stânjenită, de parcă s-ar fi ruşinat brusc de toată destăinuirea ei. “Să ştiţi că nu-i uşor pentru mine momentul ăsta. Mă simt de parcă m-aş fi dezbrăcat în văzul lumii”

Se ridică şi pune caietul la locul lui, în sertarul bufetului. Simt o oarecare iritare în glasul ei şi încep să mă simt şi eu puţin vinovat pentru indiscreţia cu care am ascultat-o.

“Şi totuşi, pentru ce aţi făcut-o?”, o întreb. “De ce aţi decis să faceţi publică o poveste atât de intimă?”

Se aşază din nou pe scaun şi-mi zice pe un ton ridicat, aproape răstit: “Pentru că vreau să se ştie că se poate trăi frumos până la sfârşit. Pentru că nu mai vreau să văd bătrâni plângându-şi de milă. Pentru că nu mai vreau să se uite lumea la noi ca la nişte mumii, ca la nişte făpturi expirate. Pentru că vreau să se ştie că viaţa şi dragostea sunt daruri minunate de la Dumnezeu şi dacă nu ne bucurăm de ele până în ultima zi, înseamnă că suntem doar nişte amărâte de umbre pe pământ”.

Epilog
La plecare, îmi arată toată colecţia ei de diplome, medalii şi articole din ziare. Sunt multe, foarte multe, nu ar ajunge o noapte întreagă să-mi povestească despre fiecare în parte. Printre ele, văd o fotografie mare, apărută într-un ziar scris în limba germană. “Da, asta e din Germania, când am câştigat pentru a doua oară titlul de campion mondial”
O văd acolo pe ea, urcată pe podium, cu medalia la piept şi braţele ridicate, cu zâmbetul ei suveran şi senin, plutind deasupra lumii de-atâta fericire. De atunci, de câte ori mă gândesc la ea, îmi apare brusc în minte imaginea asta. A unei doamne Campioană mondială la probele de voinţă şi fericire.

Sursa: Formula AS

Doamna din poveste este cât se poate de reală. Elena Pagu este numele domniei sale. Mai jos câteva link-uri către alte articole care o prezintă:

Alergare în pas de marş la 88 de ani
„Îmi doresc să mor pe podium şi să-mi cânte imnul!”

Elena Pagu: “Aleargă aşa cum îţi faci rugăciunea!”
Şi-a creat un nou mod de viaţă, unul sănătos, pe care îl adoră. Şi vrea să-l promoveze, “pentru că noi chiar demonstrăm ceva: se poate trăi şi la această vîrstă fără medicamente, fără să te îmbolnăveşti, fără să depinzi de alţii.”

“Inima nu face riduri”

”Audio: Dincolo de sport, doamna Elena Pagu are o filozofie interesantă de viaţă, pe care vă invităm să o aflaţi în documentarul următor.”

Din tot sufletul îi urez doamnei multă să nătate și cât mai multă fericire!

Share and Enjoy

IMG_0995

Ultimele luni din 2015 – pentru mine tare învolburate. De Revelion a mai dat peste mine și un plâns bolnav… Plângeam ca bleaga din orice. Plus o serie de minunate dureri. Mă trezeam noaptea plângând torturată, în zona umerilor. Gheare care smulg carnea de pe oase – cam așa sunt aceste dureri pentru mine.

Rabd cu stoicism, dar mă înfurie rău. Fiind adepta zicalei ”cui pe cui se scoate”, m-am gândit că pentru chinul de umeri/omoplați, cel mai bun tratament ar fi un rucsac greu în spate cu o cură de munte.

Meteo dădea cu avertizări de ger. Prietenii mă sfătuiau să nu plec, să stau să treacă valul de ger – asta pentru că iar plecam singură. N-am mai vrut să amân. Trece gerul, vine căldura, zăpada e grea… Mereu există ”ceva” pentru care nu pleci.

M-am hotărât să plec duminică, 24 ianuarie spre Bârcaciu. Știam că la cabană sunt turiști care vor coborî, deci nu eram singură pe potecă. De-mi rupeam ceva, mă găseau repede. La gerul care era, dacă mă găseau țapănă, nu apucam să mă stric și păstram aceeași expresie a feței până la dezgheț.

Făcut rucsac, ”rupt ușa”, plecat spre Sibiu. Până la gară, cu rucsacul în spate, am realizat greșeala clasică: am băgat în rucsac cât a încăput. Ajunsă la Sibiu, la nepoata mea Alexandra, am ”revizuit” bagajul la sânge. Ali și Sebi m-au dus la Poiana Neamțului. De acolo – poteca… după pumnul cuvenit de medicamente anti durere. Zăpada înghețată, poteca numai bună. Singura problemă era cu pauzele – nu puteam să stau jos. După jumătate de oră de mers, am scos sticla de apă. Când am văzut gheața din sticlă, am realizat că pauzele nu sunt indicate :mrgreen: .

O zi superbăLa ora 11 am pornit de la Poiana Neamțului iar la cabană am ajuns la ora 2:30, mers constant, cu încurajări de rigoare (din cele cu ”…zgura”), cu au și cu vai, dar întreagă întreguță. Mi-a fost foarte greu, recunosc, dar și satisfacția a fost pe măsură. La cabană nu aveam decât să mă odihnesc și să mă bucur de compania cabanierilor, coana Mariana și nea Petre –oameni minunați, dragi mie.

Munte, zăpadă, aer, liniște, căței, oameni frumoși… Pachet complet. Pentru dureri, m-am îndopat bine cu pastile.

Ziua mă plimbam prin jurul cabanei, mă jucam cu cățeii și dădeam zăpada din jurul cabanei, doar ca să fac mișcare. N-am mai văzut demult atâta zăpadă curată, neatinsă. Seara mă jucam cu pasta Fimo – terapie prin artă, apoi mă băgam în pat și citeam. De data asta l-am luat cu mine pe Osho. Nu mi-a părut rău. Îmi place cum le zice dumnealui.

Trebuia să cobor miercuri, dar planul de acasă… nu s-a potrivit cu încălzirea vremii. Se mai așternuse un strat de zăpadă, care s-a transformat în zăpadă grea. Să mergi prin așa o zăpadă, înseamnă un efort imens, efort pe care eram incapabilă să-l fac. Știam că sâmbătă urmau să urce turiști, asta însemnând că vor deschide ei poteca. Așa se face că am rămas până duminica următoare.

Am încercat câteva plimbări în preajma cabanei, dar prin zăpada mare și grea n-am ajuns prea departe. Dar era suficient să fiu acolo să-mi încarc bateriile.

Mămăligă cu brânză :-)La Bârcaciu se mănâncă bine! Coana Mariana gătește foarte bine, iar porțiile sunt generoase și consistente. Nici foarte scump nu este. Așa se face că m-am îngrășat 2 kg și ceva cât am stat acolo – asta poate și pentru că nu făceam efort, n-aveam pe unde să umblu brambura.

Într-o dimineață am ieșit din cabană. Ninsese. Am luat lopata de zăpadă și m-am apucat de curățat zăpada în jurul cabanei. Le-am povestit cabanierilor cum tatăl meu – șugubăț din fire – iarna pe când curăța zăpada prin curte, dacă treceam pe lâgă el, ”sută în sută” îmi arunca în cap o lopată de zăpadă. Nu rata niciodată nici ocazia, nici ținta 😆 .

Curățând zăpada am ajuns în spatele cabanei la spălătorul adăpostit de o copertină. În momentul în care am ajuns sub copertină, m-am trezit cu o avalanșă de zăpadă în cap! Nedumerită, am crezut mai întâi că nea Petre m-a ”bulgărit”, mai apoi am rezlizat că de fapt alunecase zăpada de pe copertină. Am râs zdravăn și m-am gândit ”nici de data asta nu m-ai ratat, tata!” Scuturându-mă de zăpadă, am alunecat și-am mai tras și o trântă – carevasăzică mi-a mai pus și piedică :roll: .

Cu așa multă zăpadă în jur, nu m-am putut abține să nu fac un om de zăpadă. Mi-am zis că toate femeile își doresc un bărbat care să se topească după ele. Nu, nu mai aștept, mai bine îl fac cu mânuța mea.
Ăsta este premiul :-)Sâmbătă – vreme superbă, în ciuda celor de la meteo: anunțau lapoviță și minuni. Așteptam să urce turiștii, doar, doar vreo doi băieți vânjoși s-or avânta la plimbări în sus, să-mi facă și mie poteca. Pentru că vânjoșii nu se arătau, m-am făcut eu vânjoasă și am plecat să mă plimb. Zăpada se ”așezase” între timp și se mergea ceva mai ușor. Am reușit să urc ”aleea prezidențială”, am ieșit din brazi, dar ceva mai sus nu se mai vedeau semne de potecă sau marcaje. După ce am intrat de vreo trei ori cu cracul până sus în zăpadă și m-am chinuit să mă tot scot, am obosit. M-am gândit că sunt fraieră că nu știu pe unde să mai urc puțin, dar… o fraieră vie, e mai bună decât o fraieră moartă (zic și eu), așa că am făcut cuminte cale întoarsă la cabană.

Apăruseră turiștii, iar trei erau la masă afară. Nea Petre m-a întrebat ceva și îi răspundeam, dar din colț am auzit chicote de râs pe când îmi dădeam jos căciula să-mi aerisesc chelia.
– Mă bucur că nu sunt singurul cu freză turbată, zise unul dintre băieți.
– A, de mine râdeați mai devreme?
– Nu râdeam în sensul rău, știți să nu înțelegeți…
– Am înțeles, nu-i bai.
Erau sibieni și am vorbit să mă ducă și pe mine la Sibiu, duminică, dacă aveau un loc. Aveau loc, problemă rezolvată.

O urmă cu... colțari Urcaseră două grupuri de turiști. Unii rămâneau la Bârcaciu, ceilalți plecau spre Negoiu. Eu nu prea avem chef să stau locului și am mai făcut o încercare de plimbare, de data asta pe cruce galbenă – Mihai îmi spusese că e potecă făcută, că sunt urme. Nu erau nici urme, nici potecă. Cel puțin nu urme de om, doar căteva urme de căprioare și de urs, înșiruite frumos pe potecă. Am mers până la indicatorul de la intersecție dar acolo, pentru că iar intram în zăpadă până peste genunchi și obosisem, m-am întors cuminte. Aș mai fi mers ceva, dar se făcea târziu și la cât de greu înaintam mi-ar fi luat prea mult timp să ies până unde se vedea Negoiul. Nu aveam de gând să mă prindă noaptea.

Pe drum m-am întâlnit cu cei care urcau spre Negoiu iar vânjosul care mergea în fruntea grupului m-a întrebat
– Până unde ați mers?
– Doar până la primul indicator. De acolo n-am mai mers, că nu sunt urme.
– Cum să nu mai fie urme?
– Uite așa bine.
– Adică noi până aici am venit pe poteca făcută de dumneavoastră?
– Se pare că da… ioi ce vânjoasă m-am simțit! Am deschis eu, poteca pentru alții 😆
– Dar de ce sunteți așa de obosită, e greu mai încolo? M-a întrebat o mândrețe de căprioară din grup, pe când treceam pe lângă ea.
– Apoi domnișoară, mergi tu în fruntea grupului dar nu călca pe urmele mele, mergi prin zăpadă necălcată. Când ai să obosești, nu te obosi să mă suni. Doar strigă-mă, că sigur n-am să fiu prea departe.
– Eeee nu… nu mă duc să fiu prima.
Așa mă gândeam și eu…

La cabană cald, frumos, bine. Oameni frumoși, povești și hohote de râs.

Dumincă dimineața m-am trezit și mi-am făcut bagajul în tihnă, înainte să se trezească lumea și să înceapă vânzoleala. În felul acesta speram să nu-mi uit ceva acolo, după cum îmi este obiceiul. Am așteptat să se pregătească și ceilalți apoi am luat-o la vale împreună.

Am greșit așteptând să cobor cu grupul pentru că a trebuit cobor în ritmul lor… și am făcut-o într-o oră jumate :mrgreen: . După ce am ajuns acasă am ”plătit” greșeala cu o frumusețe de febră musculară. Mergeam prin casă ca un robot și durea rău.

Din poiana Neamțului am plecat spre Sibiu, împreună cu Dan Vs. Ciprian și prietena (sau soția) lui, Alina Grecu. Pe drum, am hotărât să mergem împreună să mâncăm o ciorbă de burtă.
– Știți, la localul unde mergem să mâncăm, chelnerii mă cunosc. Toți mă tachinează pentru freza mea nebună și-mi spun că ar trebui să intru și eu ”în rândul lumii”. Pot să le spun că sunteți mama mea? zise Dan.
Dacă-i de râs, atunci de râs să fie! Prin urmare am fost de acord.

Adoptată pe post de mamăAm ajuns la local obosiți și flămânzi. În ținută de munte și fără căciulă pe cap, toată lumea se uita la mine ca la urs. Chelnerul a venit și a luat comanda iar eu am comandat pe lângă ciorbă și o votcă, după care m-am dus la baie. Când am ieșit din baie, îl aud pe Dan strigând de lângă bar
– Mama, o votcă mică, sau una mare?
– Una mică, măi copile.
Deja le spusese că eu sunt mama lui și toți chelnerii mă priveau veseli: ”așa mamă, așa fiu”.
– Putem să vă spunem de acum ”mama Krista”?
– Puteți dară, nu sunteți singurii. Am un singur copil al meu, restul… nenumărați. Iaca așa am fost – încă o dată – adoptată pe post de mamă.

A fost prima mea tură de munte iarna, singură. A fost o provocare și spun drept că am avut mari emoții, dar asta numai până când am ieșit pe ușă. Când am luat rucsacul în spate și am început să urc, m-am liniștit și mă încurajam singură ”hai că poți”. Când am început să obosesc îmi spuneam ”TREBUIE să poți, nu ai de ales!”. M-am felicitat pentru că la Sibiu am avut inspirația să-mi ușurez rucsacul, cele 9 kg rămase, au fost grele dar nu insuportabile.

Oricum, a meritat efortul. Mi-am încărcat bateriile. Pentru că de data asta n-am făcut ture de creastă și alte minuni de umblături, când am ajuns acasă n-am ajuns ”frântă”. Am ajuns cu bateriile încărcate și mai grea cu două kilograme 😳

Terapie intensivă: munte, aer curat, liniște, creație… Bârcaciu se numește.

”Nu trebuie să mergi unde te duce calea, mergi pe unde nu este cale și lasă urme.”
Ralph Waldo Emerson

IMG_1120

Share and Enjoy

crypt

Povestiri din criptă
(sau din troleu?)

Azi cu troleul, cu Paul, din Vitrometan spre centru.
Mare înghesuială, lume multă în stație. În locul troleului a venit un autobuz ciudat, acel model vechi, parcă din altă lume, din alte timpuri. Am avut senzația ciudată că ceva nu se leagă, că… Cu toate astea am urcat și chiar mi-am găsit loc.

La stația următoare autobuzul era plin, foarte aglomerat. Scaunul pe care ședeam era în față, orientat spre spatele autobuzului. Aveam în fața ochilor tot ”peisajul”. M-a șocat puțin ceea ce vedeam: două culori, negru și gri – toți erau îmbrăcați astfel. M-am făcut mică în scaun. Apoi m-au întors pe dos privirile lor: parcă toți aveau ochii umbriți de nu știu ce fenomen. Priviri grele și seci, nu încercănate. Fără viață, fără grai. Mă priveau de parcă eram vinovată. Iar eu… Doar că aveam căciuliță cu roz, geacă roșie și rucsăcelul în spate… Să fie o vină atât de mare?

crypt1M-am făcut și mai mică în scaun. Paul m-a văzut, mi-a simțit starea și a spus ”totul e gri sau negru, urâtă senzație”. Îmi spunea ceea ce simțeam și eu. Nu-mi venea să cred că și el a văzut la fel. Straniu!

În ultima vreme sunt cam vraiște atât psihico-sufletește cât și fizic. Majoritatea din autobuz – mai în vârstă decât mine. În jurul meu, înghesuindu-mă, doamne cu căciuli de blană și cu ruj perfect pe buze, atitudine sobră, doamne serioase… nu ca mine. Cu priviri la fel de seci și gri. Mă priveau cu acea expresie ”ești mult mai tânără, ai putea să cedezi locul”.

Șoldul meu drept țeapăn și umărul stâng cam tot în aceeași condiție, nu mă îndemnau deloc să-mi ridic cei aproape cincizeci de ani în picioare. Și nici să mă apuc să mă laud cu durerile mele, chiar dacă par mai tânără și ”în putere”.

Pricolici (fantoma mea) era cu mine și de pe umăr mă îndemna să fac o nefăcută, adică să-mi dau căciula jos, să-mi vadă toți chelia pictată. Să-i văd reacționând într-un fel!

Îmi imaginam că dacă-mi dau căciula jos, îmi vor spune ”Ok, ai o scuză suficient de bună să nu cedezi locul, ești nebună, te credem pe cuvânt”.

După ce am coborât din autobuz și i-am spus lui Paul că-mi venea să-mi dau căciula jos, am râs împreună. Apoi mi-a spus că s-a uitat la mine și m-a văzut cum mă fac din ce în ce mai mică și cum mă ghemuiam în colțul scaunului de parcă voiam să devin invizibilă.

Urâtă experiență. Parcă am trăit un episod dintr-un film cu zombilici care-ți ridică părul pe ceafă. Mai vezi oameni triști și abătuți pe stradă și pe unde mergi. Dar un troleibuz întreg?!?!?

Cunosc tot feluri de ”priviri” și expresii. Dar un troleibuz întreg fără viață!?!?!? În gri și negru?!?!?

Ce-i mult e mult… chiar și pentru mine.
Vreau pe planeta aia cu copii și cu câini….

crypt2

Căciulița roz

Și… chelia mea pictată 😆

Share and Enjoy

billionphotos-1624162

(povești din culise )

Articol dedicat prietenilor mei ”autoimuni” care m-au susținut din umbră și m-au încurajat. Datorită lor, nu am abandonat.

Dacă stai mereu cu frica în sân, să rămâi veșnic cu capul în nisip, atunci n-ai de ales decât să trăiești feng – shui, și la modă ”în depresie”, doar ca să te simți în rând cu lumea.

N-o să-ți iasă? Și ce dacă? Nu e rușine nici să renunți pe ultima sută, important este că ai încercat, că ai ieșit din casă pentru ceva. Când faci un lucru care te sperie, e și mai mult. Să ai curaj să-ți privești în față înfrângerile, așa cum îți privești realizările, toate fac parte din viață.

esecVineri la ”proba de sunet” emoțiile erau călare pe mine: ”oare ce vor crede ceilalți concurenți când mă vor vedea?”. Am avut parte de tot felul de priviri, o gamă foarte largă, dar m-am distrat pe seama lor.
Printre concurenți așezată pe un scaun, cu chitara în brațe, o doamnă apropiată de vârsta mea, se juca cu acordurile. O vedeam tremurând, îmi transmitea starea ei emoțională. M-am dus la ea, am făcut cunoștință, am schimbat câteva vorbe și am încercat s-o încurajez ”hai că nu e chiar așa de greu!”. Nu știu pe cine încercam să încurajez mai mult, pe dumneaei sau pe mine?

Înainte spectacolului eram ca un leu în cușcă. Am făcut kilometri pe holul sălii de spectacol. Realizam că am trecut cu mult pragul emoțiilor ”normale”. Eram în mijlocul unui taifun.

”Ce Dumnezeu se întâmplă cu mine? Nu m-am simțit așa în viața mea.”
”Procesorul” meu lent era deja suprasolicitat de toate câte se întâmplau în jurul meu.

Știam că sunt a șasea pe listă, așa că patrulând număram 1,2, 3, 4… în acel moment m-am gândit să abandonez. Durerea din coloană începea să fie aproape de insuportabil. Îmi făceam curaj să merg să spun organizatorilor că renunț, cu toate părerile de rău. Concurentul nr. 4 începuse să cânte a doua melodie, iar când mă gândeam să renunț… Mircea Hodârnău a venit la mine: ”hai repede că tu urmezi!”. Adică… n-am numărat bine? Adică… ? Adică n-am mai avut drept la replică, m-am montat și am plecat spre scenă.

Mai târziu am aflat că doamna pe care o cunoscusem la proba de sunet a abandonat.

palerA doua zi am întâlnit-o și am stat de vorbă cu ea. Surpriza a fost să aflu că și dânsa este o autoimună de-a mea. Când mi-a povestit că din cauza emoțiilor i-a amorțit mâna stângă, am înțeles perfect de ce a renunțat și am înțeles: nici eu n-am fost departe. Dacă ea nu abandona, probabil abandonam eu. N-am mai avut timp.

Cum să-i înțepenească mâna din cauza emoțiilor? Uite așa. Emoțiile unui om sănătos sunt simple. La un bolnav incurabil, emoțiile se transformă în… piese de domino.

O boală incurabilă & autoimună, nu prea există fără dureri. Nu există bolnav care să-și poată controla viața, pentru că toată viața este plină de neprevăzut. Nu știi niciodată ce o să te doară, când o să te doară, cât de tare o să te doară. Trăiești într-o permanentă derivă.

Disfuncția cognitivă
Unele dintre simptomele cele mai comune, dar bine ascunse, în cazul bolilor autoimune sunt schimbările în ceea ce privește cogniția și emoțiile. Pentru mulți, efectele emoționale și cognitive ale bolii reprezintă cele mai mari provocări, pentru că aceste modificări afectează propria imagine a individului. Imaginea de sine.

Cel mai frustrant legat de disfuncțiile cognitive este faptul că sunt direct legate de socializare. N-ai cum să te simți prost când ești singur în casă și nu-ți amintești unde ai pus cheile sau nu-ți aduci aminte la ce te gândeai cu cinci minute în urmă. Abia când ieși din casă, socializezi și porți o conversație, abia atunci realizezi că riscul să te faci de baftă e mare.

Empatia
Dacă ești cât de cât empatic, boala îți amplifică empatia. Un bolnav știe ce înseamnă suferința și începe să ”simtă” trăirile celorlalți. Empatia de un anumit nivel te transformă într-o adevărată sugativă care absoarbe toate emoțiile celor din jur.

Cele de mai sus cresc stresul și emoțiile persoanei în cauză. După cum am spus și în articolul trecut ”Emoțiile duc la stres, stresul îmi provoacă oboseală fizică, oboseala fizică duce la dureri…”

Acestea sunt motivele pentru care doamna a abandonat. Da, îi amorțise mâna stângă din cauza emoțiilor mult prea intense. Mi-a părut foarte rău pentru ea, dar am înțeles-o când mi-a spus ”sănătatea mea este pe primul loc. De cântat, merg acasă și cânt cu ai mei în spectacole, dar la festivaluri nu mai merg”.

Se pare că Mediașul a avut în concurs anul ăsta două autoimune. Iar noi cei bolnavi, nu vânăm premii. Noi nu facem decât să ne măsurăm puterile față de noi înșine. Noi ne aruncăm singuri mănușa pentru ca mai apoi să avem ce ridica. Apoi facem cât ne țin puterile. Sau… emoțiile.

Eu am felicitat-o pe această doamnă pentru curajul de care a dat dovadă și numai pentru drumul lung pe care l-a făcut să ajungă la Mediaș. Mai știu o mulțime de autoimuni care citind acest articol vor fi de aceeași părere cu mine, că doamna în cauză merită toate pălăriile ridicate, chiar dacă a renunțat la urcatul pe scenă.

Îi felicit pe organizatorii acestui festival pentru lucrurile minunate pe care le fac promovând acest gen de muzică. Nu în ultimul rând, le mulțumesc pentru toate încurajările pe care le-am primit din partea lor. Toți până la unul sunteți oameni minunați. Empatica din mine spune ”m-ați copleșit cu atât de multă căldură sufletească”.

Nu în ultimul rând, felicitări tuturor participanților!

medias

Share and Enjoy

chitaraMediașul organizează în fiecare an festivalul-concurs de muzică folk ”Mediaș Cetate Seculară”, festival cu o lungă istorie și tradiție.

Anul trecut am vrut să mă înscriu la concurs, dar eram în cârje. Anul ăsta am avut o mică reținere datorită cheliei, dar mi-a trecut repede și m-am înscris. N-am mai cântat de foarte multă vreme așa că am avut emoții mari cu înscrierea, dar mi-am zis
– Hai că trece iute. Te duci acolo, cânți cum știi mai bine, te dai jos de pe scenă și gataaaa.

Asta pentru că din cauza condiției mele de om mai puțin sănătos (adică bolnav) emoțiile de orice fel le resimt foarte puternic. O să fac față, nu vă gândiți că o să mă apuce plânsul de emoții, doar că pe mine emoțiile mă obosesc fizic și-mi provoacă dureri fizice. Și-au găsit ele un loc unde se acumulează, undeva în coloană la punct fix precum parașutiștii la aterizare. La fel și stresul care vine și el în galop odată cu emoțiile. Cu ăsta mă descurc mai greu, e mai greu de dresat.

Emoțiile duc la stres, stresul îmi provoacă oboseală fizică, oboseala fizică duce la dureri, durerile duc la nesomn, nesomnul duce la stres, stresul duce la emoții, emoțiile duc la oboseală fizică… și gata cercul vicios.

De obicei în viață am avut parte de evenimente care s-au derulat nenormal. Adică o întâmplare simplă pentru alții la mine se complică – de ce simplu când se poate complicat?

La înscrierea în concurs puteam să scriu că sunt din Făgăraș, dar pixul meu a scris Mediaș, căci aici locuiesc de mulți ani. După preselecție m-am trezit cu televiziunea locală, cu ziarul on line, cu interviu… întâi n-am știut ce se întâmplă până când mi s-a spus că ”Mediașul n-a mai avut de mulți ani reprezentant la festival”. Aha. Și-am apărut eu care voiam doar să mă duc pe scenă să cânt și gata, ca să mă trezesc ”pe sticlă”.

Cum să n-am emoții acum?

La interviu m-am cam bâlbâit eu pe acolo, dar m-am scos cu râsul care-mi ascundea emoțiile. La un moment dat am spus că la pasiunea pentru muzică ”poate că a contat și faptul că suntem sași”.

Ce au sașii cu cântatul meu?

studio2Teoretic sunt săsoaică doar pe jumătate – după tată – dar practic sunt săsoaică plină, am crescut între sași. Pentru sași, muzica este parte din viață. La mine în sat, dacă nu erai afon, cântai și erai îndemnat să o faci, erai susținut să înveți să cânți la un instrument muzical. Unul dintre băieții mai mari din sat care a studiat muzica și mai avea și talent pedagogic îi învăța pe cei mici să cânte la diverse instrumente.

Comunitatea săsească avea un stil aparte de a cultiva și a dezvolta talentele copiilor, la fel ca și ungurii. Cultura muzicală, piesele de teatru care se puneau în scenă la țară cu trupe de amatori, dragostea față de frumos, toate astea erau parte din viață pe lângă munca grea la câmp sau a serviciului.

M-am simțit și mă simt norocoasă că am copilărit și am trăit într-o astfel de comunitate. Acolo am început eu cu cântatul.

Perioada comunistă, bună, rea, cum a fost ea, prin ”Cântarea României” deschidea scenele multor copii talentați. Chiar dacă de multe ori cântai slave și măriri pentru Ceaușești, astea treceau repede, pe lângă cele comuniste existau și momente de muzică frumoasă.

Cenaclul Excelsior din Făgăraș a fost o altă treaptă muzicală pentru mine, cu spectacole și seri frumoase. Clubul Combinatului Chimic Făgăraș, Cercul Militar Făgăraș, Casa de Cultură din Făgăraș, toate își deschideau scenele pentru noi, folkiștii. Oameni frumoși cu suflet mare.

”De ce v-ați înscris acum?” am fost întrebată în interviu.

Ce să răspund? Că… așa mi-a ieșit? De ce NU acum? Pentru muzică și artă nu există timp nepotrivit și niciodată nu e prea târziu să-ți folosești talentul pe care îl ai și să te bucuri de el. Pentru mine să cânt a fost mereu o bucurie și cum n-am mai cântat de mult, îmi este dor să o fac.

Până la urmă e păcat să trăiești și să nu faci ceea ce îți place, viața e prea scurtă.

După cum am spus mai sus, emoțiile îmi joacă feste. Vreo cinci iepuri vin în urma mea după frunzele de morcovi. Vechii mei prieteni de la Făgăraș știu că eu niciodată n-am urcat pe scenă pentru premiu. N-am s-o fac nici acum. Asta mi-ar mai lipsi, să stau cu stresul ”vreau premiul” peste emoțiile pe care le am. Sper că medieșenii nu se vor supăra prea tare pe mine pentru asta.

Ce-o să fac?
O să cânt. Așa cum am făcut-o mereu, cu suflet.

Premiile ar face bine să le ia cei tineri înscriși în concurs, iar asta să-i motiveze să ducă acest gen de muzică mai departe și să cânte pe scenă și atunci când vor ajunge la vârsta mea de acum. Eu merg să cânt dar și să ascult voci deosebite cântând muzica dragă mie.

Le urez succes tuturor și am să mă bucur să fiu alături de ei.

p.s. Ileana a comentat pe FB ”doar la Caracal ai cântat o melodie care ai învățat-o pe drum”. Așa-i, a fost lung drumul 😆 . De data asta, ca să-mi asigur o gamă de emoții cât mai vastă :roll: , am ales să cânt o melodie care avea doar o strofă 😥 . Noroc cu Meda care s-a transformat în muză și s-a rezolvat problema. 😉 .

Minunatul interviu – îl puteți vedea pe YouTube.

dragon1

Share and Enjoy