Ikstar

Ghid de supraviețuire

parang

Abia întoarsă din tura din Retezat – fără vârfuri mărețe dar plină de satisfacții, nu aveam în plan încă o tură de munte. Nu așa de curând. Când Alina mi-a zis ”bine că te duci pe munte tot fără mine! Acum că am un weekend prelungit, cu mine cine merge?”

rucsacNe-am mobilizat: cu cine, unde, când? Mașina ei fiind pe butuci, l-a contactat pe Ovidiu să vadă dacă el e dispus. Ovidiu, un alt împătimit al muntelui, a acceptat imediat. L-am lăsat pe el să aleagă locația, pentru mine, munte să fie. Parâng? Parâng să fie! Am chemat-o și pe Andra cu noi, eram patru. Nici unul dintre noi nu mai fusese în Parâng, așa că se prevedea o adevărată aventură.

Alina – din cauza staturii ei mignone, am considerat-o întotdeauna ca fiind o ființă plăpândă și puțin cam… nejutorată, biata de ea. Andra – pe ea am inițiat-o în mersul pe munte anul trecut, ea e boboaca. Fiind vorba de tură cu cortul și dormit la lacul Gâlcescu la o altitudine de 1925 m, două nopți, era clar că rucsacii vor fi grei.

Rucsacii fetelor i-am făcut la mine. Cum eu de obicei mă gândesc întâi la ceilalți, m-am gândit la ele mai întâi să le protejez, să nu cumva să fie rucsacii prea grei. Iar eu mă simt tare vitează și-mi zic că am să pot… De fapt pe mine mă protejam: nu voiam să aud reclamații legate de greutatea rucsacilor.

IMG_6542Am stabilit că mergem pe ruta mai ușoară: pe Transalpina până la intersecția șoselei cu poteca, (dinspre Rânca) cu mașina, apoi de acolo, încetuț cu treabă bună, până la lacul Gâlcescu, unde vom stabili tabăra.

Pe Alina o ”educasem” de acasă cum stă treaba cu mersul meu pe munte: merg încet și când doare, mă vaiet sau înjur. Pe drum, l-am pus în temă și pe Ovidiu ”dacă mă auzi că zic au sau vai, să nu mă băgați în seamă. E normal.” Au prins repede cum stă treaba așa că n-a fost cazul să le mai explic și a doua oară. Până la urmă, după cum le-am spus și lor ”gândiți-vă că fac ture pe munte de una singură, așa că știu să-mi port de grijă.”

Vremea era superbă. Companionii mei, la fel. După cum bine zice vorba ”a tunat și a fulgerat…”. Eram toți patru pe aceeași lungime de undă, în ceea ce privește umorul. Prin urmare toată tura am avut parte și de terapie prin râs.

Am lăsat mașina și cu rucsacii grei în cârcă am luat-o la păpucit. Parângul era nou pentru toți. Traseul până la Hornul Lacurilor, nu e greu. August, sf. Mărie, lume multă. Adevărat bulevard. Oameni de toate vârstele.

IMG_3442După cum am spus mai sus, pe Alina o vedeam plăpândă tare, aparent neajutorată așa că am avut grijă la greutatea rucsacului ei. Am luat-o în freză original. Când ne-am pus pe mers, ia-o pe Alina de unde nu-i! Băga fata noastră o viteză de numa’! Faină surpriză, doar că mă gândeam că puteam să-i fac rucsacul ceva mai greu, că prea era zglobie! Pentru că era tot în fața noastră de abia o mai vedeam, am botezat-o ”Pokemon”. Cam așa umblam noi după ea, cum umblă mulți în ziua de azi, după pokemoni din ăia virtuali. Făcea ce făcea și dispărea din raza vizuală. Nu era traseu cu dificultate așa că nu era nici o problemă. Voiam ca toată lumea să se simtă bine, nu să simt că eu, îi țin pe loc la pas de melc.

Mergeam cuminți și, după cum bine șade munțomanilor care știu regulile ”de circulație” pe munte, făceam loc celor care mergeau mai repede decât noi – adică tuturor. Pe mine toată lumea mă ajunge din urmă și mă depășește, dar e ok, nu-s la concurs cu nimeni.

La un moment dat dând binețe unui tinerel la vreo 60 de ani ce venea din sens invers, acesta s-a oprit în dreptul meu și mândru nevoie mare, a ținut să-mi spună din senin
– Ce zic ăștia traseu de 4-5 ore? Eu la-m făcut în două!!!”

M-am uitat la el, am văzut că avea un rucsăcel de tură în spate, m-am uitat în jurul meu la traseul care era  ”bulevard” și m-am întrebat dacă așteaptă să-mi dau jos rucsacul și să scot din el o diplomă sau o medalie. Apoi, mintea mea poznașă, a plămădit alt gând: ce fain ar fi să-mi dau jos rucsacul și să-l pun lui în spatele voinicului împăunat și să-l bat pe umăr zicând ”No, apoi dacă tot ești așa de vânjos și sprinten, ia mai bagă tu o tură! Du-mi rucsacul ăsta la lac și ai timp să ajungi și acasă până deseară”. Oare ce ar fi zis, mă întreb acum.

Cred că am eu magnet la specimene din astea ”împăunate”. Poate că scrie pe fruntea mea ”în fața mea, oricine se poate da mare pentru că oricine e mai mare ca mine”. Nu știu, cert este că am parte de asemenea faze de multe ori pe munte.

IMG_3451Poate că același lucru stă scris și pe ceafa mea, pentru că la un moment dat, aud o voce spunând ”mă întreb ăștia unde vor dormi la noapte, la cât de încet merg?!?!”. L-am auzit, i-am făcut loc să mă depășească, i-am dat pace și binețe. Acum îmi pare rău că nu i-am făcut o poză. O figură de dandi, cu gesturi de Fuego, foarte afectat dumnealui a spus ”de șapte ani fac traseul ăsta!”. No bine, și?!?!? Zi-mi că-l faci de două ori pe zi, 7 zile din 7 și poate îți fac și ție o diplomă – m-am gândit. Formele lui destul de rotunjoare și faptul că nu avea nici măcar rucsac de tură în spate, mi-au spus ceva. Faptul că rucsacul de tură îl căra ”căpreoara” din spatele lui, mi-a spus mai multe, mai ales despre comentariile lui împăunate.

Ovidiu a fost cel care a început jocul cu munții ”măi, să știți că înainte de Parâng, trebuie să trecem peste Moldoveanu” sau ceva la genul, iar eu l-am contrazis ”acum, mergem spre Negoiu, apoi vine Parângul, iar Moldoveanu e în partea stângă!”. Toate discuțiile astea în contradictoriu, le purtam toți patru, pe cel mai serios ton posibil. Prin urmare cei care treceau pe lângă noi se întrebau ”ăștia sunt proști, sau se prefac?”. Echipați bine, eram. Asta ne dădea oarece greutate în ochii lor, dar discuțiile noastre îi debusola total. Mai ales atunci când din senin, dădeam bună ziua celor cu care ne intersectam și întrebam epuizați și serioși ”nu vă supărați, mai e mult până pe Moldoveanu?”.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

În râs în glumă, am ajuns la Hornul Lacurilor. Coborârea pe horn, a fost grea pentru mine cu rucsacul greu în spate. Ca de obicei, cuvântul de ordine era ”GRIJĂ!”. Adică acolo unde calci, acolo trebuie să-ți rămână piciorul, nu să te duci la vale cu grohotișul de pe horn, având centrul de greutate în cap.

Am ajuns la lac, am instalat corturile și program de voie, de relaxare. E tare fain când nu ești tu acela care se ocupă de mâncare. Ovidiu și-a luat în serios rolul de de bucătar șef. Așa se face că trei muieri, așteptau ca un bărbat să le hrănească. Nu a fost frumos din partea noastră, dar părea că lui Ovidiu îi făcea plăcere să ne vadă cu blidele întinse precum cerșetorii spre el, așteptând să ne hrănească. Mulțumim Ovidiu! Supa la plic nu a fost nicicând mai bună!!! Iar ”anestezicul” de la Alina, m-a ajutat să opresc motorașele.

IMG_3486

Până seara, în jurul lacului era o adevărată tabără de corturi. Mi-am făcut și o prietenă nouă, pe nume Ileana, o drăguță! După cum știți, iubesc animalele și copiii. De data asta, copiii au fost superbi. Din păcate animalele nu.

Printre ”cortorari”, un cuplu cu cortul și un câine. O cățelușă din grupa terrierilor, cu un comportament agresiv, sărind la picioarele celor ce treceau pe lângă ea. Plimbăndu-mă împreună cu Alina pe lângă lac, am intrat și eu în aria cățelușei, astfel că m-am trezit cu ea, trecând pe lângă mine agresivă cu intenția de a mă mușca de picioare. Iubesc foarte mult câinii așa că nu am nici o treabă cu cățelușa. Dar am ceva cu stăpânii ei.

Scuza stăpânilor a fost că au castrat cățelușa de curând și prin urmare este stresată. Acesta era motivul pentru care erau acolo, să destreseze cățeaua. Serios? Într-o tabără de corturi? Pe teren necunoscut cu o mulțime de oameni necunoscuți? Nu câinele era cel vinovat ci stăpânii. Nici măcar a doua zi, dacă tot au văzut comportamentul agresiv al patrupedului față de toți ceilalți, nu au catadicsit să-și mute cortul mai departe de toți ceilalți. Îmi pare rău munțomani crescători de câini, dar nu așa se face. În primul rând vă bateți joc de animal, apoi de toți cei din jur. Oricum, la cât de jumulit era părul pe câine mă cam îndoiesc de dragostea ce i-o purtau.

IMG_3605Peste noapte a fost cam frig afară. Acas, în timp ce pregăteam rucsacii, am văzut pe Facebook o poză de la cabana Bârcaciu care avea comentariul ”de dimineață, 7 grade”. Au! Woops… am zis că ar fi bine să pun ceva haine mai groase, chiar și să fie în plus. Dimineața, pe corturi era gheață. Ne-a fost cam frig peste noapte, dar nu insuportabil. Asta pentru că hainele cărate special pentru asta, erau în rucsac și nu pe noi. Seara fusese cald și nu ne-am gândit să ne blindăm.

Duminică am plecat spre vârful Parângul Mare. Am ales să urcăm în creastă pe Hornul Lacurilor, pe care coborâsem cu o zi înainte. Ca orice horn, mai bine îl urci decât să-l cobori – cel puțin pentru mine. Nu aveam altceva de făcut decât să ajungem pe vârf și să ne întoarcem cuminți și întregi la cort. Cine spune că-i un traseu ușor, minte. Cu grație.

IMG_3626A fost o zi însorită, dar am avut noroc cu vântul din creastă și nu ne-am copt – mai ales eu. Era chiar rece acolo sus. La un moment dat mâinile mele erau înghețate. M-am bucurat că pe traseu au mai fost câțiva care au mers încetișor, prin urmare nu am fost singura pe ”viteză lentă”. Am ajuns în vârf, am făcut poze. Eu mi-am făcut pozele cu toace, acele poze vehement contestate de unii (care nu au citit ”Povestea pantofilor cu toc”), dar foarte motivante pentru alții, apoi am făcut cale întoarsă spre lacul Gâlcescu. Coborârea din creastă, am făcut-o prin șaua……. mult mai lesne de coborât prin ea.

Ovidiu o luase înainte astfel că spre fericirea noastră ne aștepta cu supa la plic numai bună de băgat la stomac. Peste noapte, hainele care le pusesem eu ”în plus” s-au dovedit a fi foarte bune. M-am trezit și pentru că nu-mi era frig am avut curajul să ies din cort să privesc cerul. O minunăție! Era senin lacrimă, iar stelele se dădeau în spectacol. Am stat afară cu ochii la cer, încărcându-mă de liniștea muntelui, până mi-a amorțit gâtul și m-a luat frigul. M-am strecurat înapoi în cort înfrigurată. Alina și Andra erau foarte bune să-mi țină de urât, în nici un caz de cald.

IMG_6725Luni – drumul spre casă. Credeam că aventura s-a sfârșit. Habar nu aveam ce avea să urmeze.

Am hotărât împreună să ne despărțim. Ovidiu să urce încă o dată hornul cu mai puțină greutate în rucsac și să meargă să recupereze mașina. Noi fetele, să luăm restul de bagaje și să coborâm pe traseul marcat cu cruce roșie, spre Obârșia Lotrului. Urma să ne întâlnim ”la șosea”.

De data asta, când am împachetat bagajele, nu le-am mai scutit pe fete. Le-am pus greutate în rucsac, fără să mă gândesc că sunt mici și plăpânde ”no, luați de aici, cărați și voi un rucsac adevărat!”. A doua oară, n-o mai mușc. Mergeam oricum la vale.

Drumul până jos, a fost un calvar. Marcajul, ori șters de vechime, ori total aiurea. Poteca printre jnepeni, neîngrijită astfel că tot ce era jneapăn se agăța de rucsac. Coboram tot cu frâne și pasul piticului printre jnepeni. Ne gândeam la Ovidiu care fiind mai înalt, dacă ar fi coborât pe acolo, lua toți jenepenii în cap.

Marcajul fiind prost, am repetat de foarte multe ori figura cu ”întoarcete la ultimul marcaj” sau ”voi stați pe loc, merg eu înainte să văd dacă asta e poteca”. Urâtă treabă!

IMG_3726O potecă neîngrijită de ani de zile, o înțeleg. N-am putut și nu pot să înțeleg lucrul făcut de mântuială, aproape în batjocură. Erau și câteva marcaje noi nouțe, semn de remarcare. Majoritatea făcute pentru cei care urcau. Ne-ar fi fost de mare ajutor un ochi la ceafă, când nu mai vedeam marcaj în față dar răsucindu-ne, vedeam marcajul în spatele nostru, pentru cei ce urcau. Măcar așa ne dădeam seama că suntem pe drumul cel bun, într-o mare de jnepeni.

După fiecare pas mă opinteam să scap de jnepenii care agățau rucsacul XL, așa că spatele și umerii mei începuseră să urle de durere. Mă ajutau psihic doar sudalmele pe care le puteam trage cu sete. Cu opinteli și cu sudalme, am ieșit dintre jnepeni, sperând ca prin pădure să fie mai lesne. Vise maică, vise! La fel de prost marcajul, la fel de inexistentă poteca.

Iaca și râul ….. Mai întâi l-am admirat într-o pauză binemeritată, dar când ne-am apropiat de el, cucu marcaj. Vreo 15 minute am căutat marcajul. Întrun târziu, am zărit o umbră de marcaj pe partea cealaltă a râului. Bai mare! Râul trebuia trecut, dar cum? Pe unde?

Anul ăsta fiind bogat în precipitații, debitul râului era pe măsură. Săritul de pe un bolovan pe altul era exclus – prea mari distanțele. Două improvizații amestecate de bușteni care se roteau, crengi și bolovani, nu prezentau siguranță, cel puțin nu cu rucsac greu în spate. Oboseala acumulată se juca cu echilibrul nostru. Cel mai sigur și mai cuminte era să trecem râul prin apă.

Jos bocancii! Agață-i de gât și dă pe treabă!

Numai la gândul că va trebui să trec prin apa rece mi-a înghețat sângele în vene. Deja anticipam durerile pe care urma să le îndur și mă lua cu plâns.

Prima a trecut Pokemon – Alina și ne-a avertizat că sunt curenți puternici. O priveam și înghețam și mai tare. Apoi a trecut Andra și m-a avertizat de bolovanii alunecoși. Trăgeam aer adânc în piept și înghițeam în sec, străduindu-mă să-mi controlez atacul de panică ce-mi dădea târcoale, la gândul a ceea ce urmează.

IMG_3747 IMG_3754

Mi-am luat inima în dinți și am intrat în apa rece ca gheața. Instantaneu prietenul meu Raynaud a început să urle în mine. Vasoconstricția pusese stăpânire pe picioarele mele așa că să trec în viteză, era exclus. Nu-mi mai simțeam picioarele, simțeam doar cum alunec pe pietre. Trebuia să-mi controlez durerile pentru a putea trece fără să cad cu rucsac cu tot în apă.

IMG_6751A fost cumplit. Am urlat și am plâns de durere, dar l-am trecut cu bine. Pe lângă soarele care-mi usca și dezgheța picioarele, o gură din anestezicul Alinei mi-a ajutat la recuperarea circulației periferice.

După ce am trecut râul, a început drumul forestier, ușor de mers pe el. Nu am mers prea mult până când l-am văzut pe Ovidiu venind în întâmpinarea noastră. Să-i deie Dumnezeu sănătate că a făcut asta căci vederea lui ne-a umplut de energie. Bietul de el, a trebuit să suporte trei gaițe care se apucaseră să-i povestească despre coșmarul avut pe minunatul traseu. Îi mulțumesc și că mi-a luat rucsacul din cârcă și l-a dus el până la mașina care nu era prea departe.

Chiar dacă stabiliserăm să ne întâlnim la asfalt, s-a încumetat și a venit înaintea noastră cu mașina până unde s-a putut. Ne-a scutit astfel de încă vreo oră bună de efort.

A fost o tură frumoasă, cu oameni frumoși. Peripețiile apărute în turele de munte, au întotdeauna frumusețea lor. Dacă toate ar merge ca pe roate, nu ar fi nimic care să-ți amintească de ”tura aceea”.

IMG_3627

Pentru mine, fiecare tură pe munte este o aventură din start, adică de când încep să planific tura. În fiecare tură învăț câte ceva: îmi învăț limitele și învăț cum să le depășesc. Chiar și după 18 ani de boală, încă învăț să trăiesc cu ea, îi învăț hibele și cum să le depășesc. Pentru mine muntele este atât terapie fizică cât și psihică.

Mulțumesc tuturor celor care se încumetă să facă o tură pe munte cu mine. Știu că nu sunt ușor de răbdat, și mai ales de privit. Am trăit și am simțit durerea neputinței. Știu ce înseamnă să stai lângă un om care are dureri și tu ești neputincios, nu poți să faci nimic. Știu cât de mult vă prefaceți că ”nu-mi pasă”. Vă mulțumesc că-mi sunteți alături și mă susțineți. Asta înseamnă pentru mine ”îmi pasă”, faptul că mă răbdați și-mi ascultați ruga ”nu mă băgați în seamă”.

“Nu muntele îl cucerim, ci pe noi înșine.” Edmund Hillary

 Vârfurile pe care am reușit până acum să-mi fac poze cu toace 😛

Parângul Mare

IMG_6687

Negoiu – și povestea lui

Vf. Negoiu

Moldoveanu și Viștea Mare – și povestea lor

Moldoveanu

IMG_9550

PARALIMPIC

Share and Enjoy

autoimune

Autoimunele pe munte: Bârcaciu – Ciortea – Negoiu

perfuziiDe acum știți de cura mea hipercalorică și de cea cu perfuzii. Eram tare picată atât fizic cât și psihic. La a doua perfuzie, gândul meu era la Negoiu și la Retezat. Așa am ajuns să fac poza alăturată. Habar nu aveam că astrele se vor alinia și dorința îmi va fi îndeplinită.

Să știți că nu sunt singura bolnavă autoimun care umblă brambura pe munți. Mai cunosc câteva la fel de curajoase ca mine, ba chiar mai curajoase. Dacă nu v-ați prins încă de faptul că blogul meu este motivațional pentru cei bolnavi, nu-i bai, aveți vreme.

Pe Iulia am cunoscut-o acum 2 ani, pe FB, pe un grup de bolnavi autoimuni. Muntele e pasiune comună așa că de multe ori am cochetat cu ideea de a face o tură împreună. După multă vreme am reușit în sfârșit să ne sincronizăm și într-o zi de marți să pornim la drum în grup de patru: Iulia, Șandor, Zita și eu.

Planul: Bârcaciu – tabăra de bază. Ciortea și dorința mea de a urca pe Negoiu. Pentru că pe toate site-urile meteo prognoza era dezastruoasă pe vineri, sâmbătă, duminică – perioadă în care eu plănuisem Negoiu –  furtuni, frig, ba chiar și lapoviță, mi-am zis că de marți până vineri, prognoza are timp să se schimbe iar intemperiile anunțate să-și bage mințile în cap, că eu tare mult îmi doream să fac tura. Nici că m-am stresat, am lăsat totul în voia Domnului.

VasculitaCei care cunoașteți traseul spre cabana Bârcaciu, știți probabil bradul cela marcat cu cruce roșie, cum urci a treia serpentină pe stânga, după ce pășești peste rădăcinile altor brazi și te împiedici de două ori. Eh, acolo, exact în locul ăla, stătea la pândă vasculita și mă aștepta să-mi bubuie picioarele.

Din cauza rucsacului greu n-am putut fanda destul de iute, și m-a prins, dar nu prea rău.

Din urmă ne-a ajuns un cuplu, doi tinerei
– Ăsta e traseu de două ore jumate, zise flăcăul înainte să dea binețe. Se vedea cu ochiul liber că vrea să-și impresioneze ”căpreoara” ce-l urma cuminte.
– Poftiți, luați-o înainte, noi mergem mai încet.

Intrând în vorbă, voinicul pus pe impresionat, ne-a spus că planul lui era să doarmă peste noapte la lacul Avrig, apoi să o ia pe creastă până pe Moldoveanu. Când am spus că sâmbătă eu vreau Negoiu, m-a privit de sus, critic și probabil gândea ”cucoană, ești nebună” dar a spus vehement:
– Sâmbătă?! Toate site-urile meteo anunță vreme rea, puteți să renunțați, nu aveți nici o șansă!
– Am să renunț la idee sâmbătă dimineața, i-am răspuns.

Oază de liniște la BârcaciuAm ajuns la Bârcaciu, am instalat cortul, iar restul zilei ne-am odihnit. Miercuri am pornit spre Ciortea. Prietenii mei erau pentru prima data în Munții Făgăraș. Exclamațiile lor de uimire și de bucurie, ochii lor mari, să nu cumva să piardă din vedere vreo frumusețe de peisaj, toate la un loc îmi spuneau că sunt niște oameni fericiți. Eu eram la fel de fericită. Nu conta la ce cotă sunt, conta că sunt pe munte! În pădure! Departe de oameni, de stres, de toate. Conta faptul că respir aer curat, că ascult păsările cântând și vântul bătând. Eu chiar și cu păsările vorbesc. Le dau binețe, le mulțumesc pentru companie.

Pe traseu, durerile își spuneau cuvântul ca de obicei. Dacă la oraș mă abțin să zic un ”au” sau un ”vai”, pe munte nu mă abțin, e singurul loc unde îmi dau voie să fac asta și o fac. În fine, însoțitorii mei au aflat cum stă treaba, am lămurit faptul că eu sunt cu au, cu vai și scrâșnit din dinți.

IMG_2929Vremea era superbă! Ne-am putut bucura ochii cu frumusețea locurilor. Mers agale, pauze de poze, pauze de odihnă și mâncat ciocolată. Nefiind în cea mai bună formă – nu că aș fi eu vreodată în formă bună – mă protejam cât puteam, să-mi mai păstrez din forțe pentru Negoiu. Totuși n-am scăpat fără oarece vătămare. Era foarte cald, dar bătea vântul. Am mers în pantalon scurt și maiou. Am mușcat-o zdravăn, m-am pârlit rău și m-am transformat în rac.

ciorteaDacă tot am urcat pe Ciortea, mi-am luat și pantofii cu toc, chiar dacă am făcut și anul trecut poze încălțată cu ei acolo (nu eram sigură că voi ajunge cu ei pe Negoiu 😛 ) . Nu mi-a părut rău că m-am ales cu o poză faină, mulțumesc Șandor!

Pe când coboram de pe Ciortea, ne-am întâlnit iarăși cu flăcăul care mă sfătuia să renunț la Negoiu. Era tare  posomorât. Ceva nu îi ieșise. Ori că lacul Avrig a fost prea rece, ori că mândra de lângă el, ori că Moldoveanul era prea departe. A bălmăjit ceva acolo cum că au renunțat, apoi privindu-mă cu superioritate a spus
– Sper că ați renunțat la Negoiu.
– O să renunț la Vârful Negoiu sâmbătă dimineața, când o să fiu la cabana Negoiu.
A pufăit dezaprobator în urma mea, parcă zicând ”muiere nebună”.

La ultimul popas coborând la Bârcaciu pe traseu cruce galbenă, mi-am pierdut ochelarii. IAR!?! Anul trecut ochelarii mei s-au dus pe valea Șerbotei :roll: . Când fac pauză pe traseu, îi dau jos din două motive: să-mi șterg transpirația sau lacrimile.

IMG_2849Am ajuns cu bine la cabană, iar a doua zi urma să luăm o pauză.  Două autoimune pe munte, făceau ceea ce trebuie: o zi traseu, o zi pauză. M-am dus doar să-mi recuperez ochelarii și spre norocul meu (3oo de lei) i-am și găsit. Învățătură de minte: data viitoare, să-mi pun șnur la ochelari, că e mai ieftin. Restul zilei am stat în cabană, citind, pentru că era foarte cald, iar căldura nu e prietena mea.

Recapitulare: marți am urcat la Bârcaciu, miercuri am urcat pe Ciortea, joi am avut pauză. Pe vineri aveam programat mersul la cabana Negoiu, dormit acolo peste noapte, iar sâmbătă dimineața să urcăm pe Negoiu.

Din cauza prăjelii de peste zi, am dormit ca pe sponci. M-am trezit la 03:30 cu zgomote de tunete și fulgere. Ploua cât putea. Era fain și cald în cort așa că m-am gândit că până după masa, când eu voiam să plec spre cabana Negoiu, e timp destul ca vremea să se așeze, să se răzgândească. M-am întors pe cealaltă parte și am băgat somn de voie.

Pe la ora 11 încă ploua și nici nu era vreun semn de îmbunătățire a vremii. Iulia și prietenii ei au renunțat la Negoiu. Numai eu nu voiam să renunț. ”Am să renunț sâmbătă dimineața, dacă e de renunțat, din cabana Negoiu” spuneam și am așteptat o mică fereastră între furtuni, ca să plec.

Un lucru era clar: nu aveam să ajung la cabana Negoiu uscată. Prin urmare m-am pregătit pentru drum cu ”echipament de sacrificiu”. Vegetația de pe traseul dintre cabane era ud astfel încât dacă nu mă uda ploaia, mă udau buruienile. În rucsac aveam echipament pentru cabană și pentru urcarea de a doua zi. Inclusiv bocanci. De câteva ori am luat rucsacul în spate să plec dar până ajungeam la ușă începea iar furtuna. Până la urmă am avut un noroc chior – asta am aflat-o mai târziu. Se oprise ploaia și am plecat. Foarte puțin m-a plouat pe traseu.

Da, știu, poți folosi bățul de trekking să scuturi apa de pe buruieni, dar aș fi făcut febră musculară. Avantajul a fost că după douăzeci de minute n-am mai fost nevoită să ocolesc pârâiașele sau bălțile, în bocancii mei, apa ieșea și intra, la fiecare pas.

Pe drum, în fața mea la vreo cinci metri și-a luat zborul brusc o găinușă de munte. M-a speriat, pentru că eu mergeam în liniște cu gândurile mele. Nu-mi venise bine herțul la loc, că următoarea găinușă și-a luat zborul exact în fața mea. De surpriză, am căzut în fund. Prin urmare nu mai eram doar udă, eram și mânjită de noroi. Noroc că jepii mi-au atenuat căderea. Am râs bine ”bravo Kristo, au ajuns să te doboare paserile ceriului!”, apoi mi-am adus aminte că am fluierița din dotare la îndemână. În continuarea drumului din când în când fluieram să spariu păsările năbădăioase. Am văzut vreo cinci în ziua aceea.

Cabana NegoiuDupă ce am intrat în cabana Negoiu, s-au slobozit iar cerurile. Așa cum anticipasem, eram udă leoarcă, adunasem bine apa de pe vegetație. M-am schimbat urgent de hainele ude, apoi un ceai cu rom, două aspirine și o ciorbă fierbinte m-au încălzit. Cei care au venit după mine erau uzi zdravăn, mai uzi ca mine. Asta m-a făcut să mă simt mai bine, fără răutate. Pe terasa cabanei era plin de haine ude din care apa curgea șiroaie. A doua zi am aflat că la puțină vreme după ce am plecat de la Bârcaciu s-a pornit furtuna și a uitat să se mai oprească. Probabil aceeași furtună care s-a pornit la Negoiu, după ce am ajuns eu. Se pare că am tras furtuna după mine. 😆

Furtuna a ținut toată noaptea. M-am trezit de câteva ori și ascultând la prăpădul de afară, mă gândeam ”Asta este. Dacă plouă, renunț. Dar, poate se oprește”.

Speranțele mele nu au fost deșarte. De dimineață era liniște. Spre bucuria mea, nu mai ploua, era doar parțial înnorat M-am echipat și am luat-o la urcat. Singur pe munte? Cine zice? Nu vara, nu în Făgărași. Toți cei aflați la cabană se bucurau că nu mai plouă și că se poate urca pe Negoiu. Vremea era cum nu se putea mai bună pentru mine, răcoros. Norii veneau și plecau mânați de vânt.

Cuminte și cu grijă, am trecut cele 9 podețe de pe ”Drumul Zmeilor” – nu m-am simțit deloc zmeoaică, oricât aș fi vrut. Frumusețea muntelui, e mereu alta. Un traseu, chiar dacă îl faci de mai multe ori, are o altă frumusețe, de fiecare dată. Când faci pentru prima dată un traseu, nu prea ai timp să admiri peisajul, te concentrezi mai mult pe marcaj. Oricâte pauze faci pentru poze, tot nu e destul. Nu apuci să simți locul. Doar îl vezi.

Piatra PrânzuluiBătea un vânt rece și tăios, astfel încât pauzele mele, trebuiau să fie cât mai scurte, doar obișnuitele mele pauze de ”depanare”. La Piatra Prânzului, chelnerii erau plecați, probabil alungați de ploaie așa că n-am prânzit nimic. M-am mulțumit cu două bucățele de ciocolată.

De la Piatra Prânzului, a început distracția cu bolovanii. Mi-ar fi plăcut să stau mai mult printre ei și să admir lespezile mari de piatră cu forme care de care mai ciudate, să simt locul, să-i ascult poveștile și să mă bucur de el. Dar vântul rece m-a făcut să-mi zic ”data viitoare”.

Mi s-au cam… înmuiat picioarele când am văzut cât am de urcat printre bolovani. Am renunțat la bețele de trekking – astea pe mine mă încurcă printre bolovani. Prefer să mă cațăr și să merg în patru labe, astfel mă simt mai stăpână pe mine, mai în siguranță. Cu cât sunt mai aproape de pământ, cu atât șansele să mă dezechilibrez și să cad sunt mai mici :mrgreen: . Până la urmă, nu contează cum, ci contează să ajung în vârf întreagă. La vale, la fel.

Oricum, nu mă uitam în sus. Prefer să mă uit pe unde calc, asta și pentru că dacă mă uit în sus și văd…cââât mai am de urcat, cât mai am de tras de mine…mă apucă plânsul. Până la urmă, nu-i atât de greu pe cât pare.

Dacă bate vântul când urci în creastă, ai face bine ca în momentul în care te expui vântului să stai cât mai aproape de pământ. O pală de vânt zdravănă, te poate trânti la pământ, indiferent cât ești de mare. În Șaua Cleopatrei vântul bătea cu putere, astfel că n-am putut să stau nici acolo cât aș fi vrut, să privesc în jur; ”data viitoare” mi-am zis din nou.

Am trăit apoi bucuria de a ajunge în vârf. Cum să nu mă bucur? Îndrăznisem să visez la Negoiu, în perfuzii fiind și nu știu dacă trecuseră de atunci două săptămâni. La Piatra Prânzului, am avut un moment în care m-am gândit că nu o să reușesc – după ce am văzut grohotișul de bolovani care mă aștepta iar eu mă simțeam deja stoarsă. În momentele astea, fizicul și psihicul încep conversația

Fizicul: Nu mai pot, gata, ajunge!
Psihicul: Hai, încă puțin! Nu renunța acum!
Fizicul: Nu mai pot, o las pe data viitoare.
Psihicul: Hai încă puțin! Ai timp să renunți, dar nu renunța acum. Mai e puțin, nu te uita în sus, mergi încet, trage aer în piept, ai grijă unde calci.
Fizicul: Dar doare.
Psihicul: Hai că-ți face bine. Când coborâm, ai timp să te refaci, să te odihnești. Vârful muntelui, e bucuria mea!

Vf. NegoiuCam așa este. Când reușesc să ajung în vârf, psihicul meu renaște. Trag adânc aerul rece în piept și mă simt învingătoare, pentru că încă o dată mi-am învins durerile.
I-am mulțumit lui Dumnezeu pentru că mi-a dat putere să fac asta și pentru că a rânduit vremea. Muntelui i-am mulțumit că m-a răbdat să-l urc. După o scurtă pauză, tacticos mi-am scos din rucsac pantofii cu toc și am rugat pe cineva să-mi facă poza de rigoare. Ăsta era premiul meu, l-am meritat cu vârf și îndesat.

Care e mai greu, de urcat, Moldoveanu sau Negoiu? am fost întrebată.

Negoiu, este răspunsul meu, chiar dacă este al doilea ca mărime. Ca să ajung pe Moldoveanu, am urcat mai întâi pe Viștea Mare. Nici acolo nu este ușor, dar mie mai greu mi s-a părut Negoiu.

E rău pe munte, pentru că tot ce ai urcat, trebuie să și cobori 🙁 , iar coborârea de obicei este mai grea decât urcarea. Dacă ai în dotare genunchiere, sunt mult mai bune dacă le folosești, decât dacă uiți să le pui și le cari în rucsac. De data asta, le-am pus 😛 . Apoi am luat-o la vale pe și printre bolovani.

IMG_3049depanare

De foarte multă vreme nu am mai văzut capre negre pe munte. De data asta am avut parte de ele, un alt ”premiu” pentru ele. Luasem o pauză și priveam în jur, bucurându-mă de tot ce vedeam. Aruncând o privire spre creastă, spre bucuria mea, le-am zărit!

Capre negre

Am ajuns cu bine la cabana Negoiu unde am rămas peste noapte. Eram prea obosită să mă încumet să merg la Bârcaciu în aceeași zi. Vremea se stricase iarăși, dar nu mai conta, urcasem Negoiu! A doua zi, am repetat figura cu udatul până la Bârcaciu – a meritat cu vârf și îndesat udătura mea.

gambaDe obicei după o tură de munte, când mă potolesc, miozita își face de cap și umflă mușchii mei mușchiuloși. Așa se face că vreme de două trei zile, am o gambăăăă… de invidiat!!! păcat că se desumflă 🙁 , că altfel dă tare bine pe toace 😈 .

Prietenii mei, coborâseră deja. Când am plecat spre Negoiu le-am spus să-și facă programul fără mine – asta și pentru că semnalul la telefon era foarte slab. Oricum eu n-aș fi fost aptă să cobor cu ei, în acea zi. Cu toate că a plouat, am mai petrecut două zile superbe la Bârcaciu, în compania cabanierilor, zile în care m-am odihnit. Odihnită fiind, coborârea de la Bârcaciu la Poiana Neamțului mi-a fost destul de ușoară.

Cocluzie: când îți faci perfuzii, ai grijă ce îți dorești. S-ar putea să ți se întâmple 😆 .

”Puterea mea se află exclusiv în tenacitatea mea.” – Louis Pasteur

P.S. – Provocarea mea este să urc pe toate cele 14 vârfuri montane de peste 2500m, și să-mi fac pe ele poza încălțată în pantofi cu toc. Până acum, sunt trei, în ordinea în care le-am făcut:

Vf. Viștea Mare

Vistea Mare

Moldoveanu – aici este povestea celor două vârfuri

Moldoveanu

Vf. Negoiu

Vf. Negoiu

Pozele mele cu toace, sunt dedicate bolnavilor autoimuni, membri A.P.A.A. – Asociaţia Pacienţilor cu Afecţiuni Autoimune

PARALIMPIC

Share and Enjoy

IMG_3386

Autoimun pe munte: ”Muntele e o provocare?”

Pentru mine nu. Îl iubesc. Mă provoacă doar pe mine. Provocându-mă în felul acesta nu fac decât să mă păstrez pe linia de plutire, să-mi țin bolile sub control. Pare o nebunie pentru mulți, dar este o nebunie care mă ajută.

”De când ai început să mergi iar pe munte, te-ai schimbat în bine”, mi-a spus medicul Dan Rusu, care m-a văzut și în perioade în care boala își face de cap.

Puseele bolilor mele se declanșează fără programare, fără preaviz. După cum am spus și în alte articole, trebuie să analizez tot ce simt, să-mi dau seama care din boli scoate colții și cu ce pot contracara. Ce să scot la luptă: buzduganul, sabia, pușca? Cum iarna și primăvara trecută au fost ciudate rău, iar bolile m-au ținut din puseu în puseu, am trecut la artileria grea și am scos direct tunul.

După ce am realizat că sunt în plin puseu de miozită, am trecut pe un regim hipercaloric. Pentru asta am comandat produse de la Herba Life – pudră proteică și shake, din cele folosite de către sportivi pentru body building, și am băgat în mine alimente cu conținut proteic mare.

Valul de căldură, apărut brusc, m-a transformat în leșinătură. Am contracarat leșinul cu o serie de zece perfuzii.

Oricât de mult îmi ajut organismul să lupte – cu pastile, perfuzii, hrană etc. – nu este suficient dacă nu hrănesc cu ceva și psihicul. Psihicului trebuie să-i găsesc mereu o provocare. Aceasta este muntele. Deci am început iar să urc…

Când tendinita mi-a pus piciorul stâng în ghips, chinuindu-mă jumătate de an, mi-am zis că dacă îmi recuperez piciorul, vreau să urc pe Moldoveanu, să-mi fac poze în pantofi cu toc. În plin puseu de miozită – asta doare rău! – și în perfuzii, mi-am zis: ”Dacă mă pun pe picioare și de data asta, vreau să urc toate cele 14 vârfuri montane de peste 2500m, să-mi fac poze pe ele, încălțată cu pantofii cu toc”.

E provocarea mea, pentru mine. E de bine, pentru că asta o să mă țină ocupată cel puțin doi ani. Asta în primul rând pentru că eu urc la asemenea înălțimi doar vara și, în al doilea rând, nu de fiecare dată îmi iese ceea ce mi-am propus. De exemplu, vara asta am fost în Retezat și visam să urc pe Peleaga. Nu am reușit. Eram prea epuizată. După două zile de traseu greu, cu rucsac mare în cârcă, epuizată de efort și din cauza căldurii, am privit Peleaga de la distanță. I-am spus că o să-i fac o vizită altă dată. 😉

Căldura mă afectează rău. Asta am simțit-o de mulți ani. Nu doar mă epuizează, ci îmi declanșează puseele bolii. Frigul, la fel. Doar că iarna, dacă e frig, te îmbraci mai gros și poți controla mai bine temperatura corporală. Vara ce să dai jos? Două straturi de epidermă?

Până de curând, m-am gândit la ”căldură” doar ca factor extern. Canicula, fie vorba între noi, îi afectează și pe cei sănătoși. Dacă e foarte cald afară și mie îmi este rău, îi întreb pe cei sănătoși cum se simt. Dacă ei se simt rău, atunci eu sunt ”în grafic”.

Înainte de Retezat, am dat peste un videoclip care prezenta o domnișoară bolnavă de Scleroză Multiplă care, sfidând boala, face atletism de performanță. Și este campioană – Kayla Montgomery. În videoclip spunea că puseul de SM, cu durerile aferente, se declanșau din cauza căldurii. Nu am avut atunci timp să dau la sapă pe net să mă lămuresc cum stă treaba cu căldura, dar m-am gândit la asta în cele două zile de tură în Retezat. Am avut parte atât de efort fizic susținut, cât și de căldură care să mă afecteze. Prin urmare, m-am apucat de făcut puzzle: Ce doare? De ce doare? Cât de cald îmi este? Cât de obosită sunt? Tot timpul am încercat să îmi analizez stările și să înțeleg mai bine ce se întâmplă cu organismul meu.

M-am obișnuit ca, atunci când fac o tură pe munte, lungă și serioasă, adică o zi de mers, durerile să fie mai mari. Oboseala se acumulează și încep să-mi pierd coordonarea mersului, simțul picioarelor, echilibrul, energia, iar vederea mea suferă, tulburând tot ce e în jurul meu. Atunci mă concentrez la fiecare pas: unde calc, cum calc. Acolo unde calc, acolo să rămână piciorul. Sunt atât de concentrată la pașii pe care-i fac, încât reușesc să estompez durerile, să mă detașez de orice altceva din jurul meu. Intru pe ”pilot automat” – nu mai contează nimic altceva decât să ajung la destinație, vie și nevătămată. Nu vreau pauză de nici un fel, nu vreau nimic care să mă scoată din ”transă” și din ritm, sunt ca un robot cu doar două comenzi: ”mers” și ”siguranță”.

Cei care au depus măcar o dată în viață un efort fizic ”peste puteri”, adică împins peste limite, știu despre ce vorbesc. E, cam așa merg eu pe munte.

Când ajung la destinație în siguranță și am voie să ies din transă și să mă relaxez, se etalează durerile. De obicei, caut un loc ferit de ochii lumii, în care să mă prăbușesc. Nu sunt o companie prea plăcută în acele momente – ăsta e unul din motivele pentru care m-am hotărât să merg singură pe munte. După ce-mi iau doza de calmante și de odihnă, îmi revin.

Toată ”analiza” mea din vârful muntelui a rămas cam în coadă de pește. Ceva nu-mi era clar: căldură, căldură, dar în videoclip nu era vorba doar de căldura soarelui. Temperatura corporală?!? Aia, dacă urcă la 37°C, se numește febră, aș simți dacă aș avea febră… Ceva rămânea în ceață.

Ajunsă acasă, am sărit pe google să lămuresc problema. Nu de alta, dar nu mă consider atât de puternică psihic, încât să-mi blochez singură anumite funcții sau/și simțuri. Nu practic yoga sau voodoo, nici autocontrolul minții, nici unicat nu sunt în ceea ce privește bolile mele, prin urmare trebuia să găsesc ceva care să lămurească toată povestea.

De acum, știam cam ce caut, astfel că am găsit destul de repede răspuns la întrebările mele. Se numește Sindromul Uhthoff. ”Da-mi-aș palme! Un nume mai de Doamne ajută n-ați găsit?!” – a fost prima mea reacție. Serios acum, nu-i destul că sunt prietenă cu Raynaud și Sjogren? Acum mai vine și Uhthoff ăsta cu doi de hașși și doi de fî? 😯

În tot cazul, Uhthoff ăsta face oarece lumină și îmi explică și mie ceea ce nu înțelegeam. Pe scurt:

  • Sindromul Uhthoff se referă la o înrăutăţire a simptomelor neurologice în scleroza multiplă sau în alte condiţii medicale neurologice, demielinizante.
  • William Uhthoff (1853-1927) – este cel care a descris pentru prima dată (în 1890) acest fenomen ca fiind o înrăutăţire a vederii pacienţilor care sufereau de nevrită optică atunci când făceau exerciţii fizice. Nevrita optică este cel mai frecvent simptom clinic de prezentare al SM (25% din cazuri), mai ales la pacienţii tineri. Ea reprezintă inflamarea nervului optic cu demielinizarea acestuia, având drept consecinţă scăderea acuităţii vizuale la ochiul respectiv (mai rar bilateral). (sursa).

Bun! Am aflat cine-i Uhthoff. Alți studioși, care au luat la puricat fenomenul, au ajuns la concluzia că, atunci când corpul se supraîncălzeşte, impulsurile nervoase printr-un neuron afectat  sunt fie blocate, fie încetinite foarte mult.

”Supraîncălzire”, în cazul de față, înseamnă o creștere mică a temperaturii corpului 0,25 – 0,5°C, care declanșează exacerbarea (accentuarea) simptomelor:

  • Slăbiciunea fizică – se resimte puternic în mâini și în picioare;
  • Viziunea dublă sau încețoșată – fenomenul Uhthoff;
  • Dureri și sensibilitate la nivelul mușchilor, tendoanelor și articulațiilor – fibromialgia și miozita.
  • Problemele de concentrare, gândire, memorie – disfucțiile cognitive care vin la pachet cu bolile autoimune – sunt și ele accentuate de creșterea temperaturii.

Weird-Cool---Dog-in-Ice-jpgÎnrăutăţirea stării de sănătate sub influenţa căldurii nu înseamnă apariţia unor noi leziuni şi nici faptul că SM progresează mai rapid. Ceea ce se poate face este o răcire a temperaturii corpului. Atunci când temperatura revine la valori normale, semnele şi simptomele pot să dispară – de aceea aceste semne se mai numesc ”pseudo-exacerbări” (pseudo = fals, (aparent) asemănător). Adică… nu mă stric de tot, doar mi se pare. 😆

Concluzie: termostatul meu intern s-a dus pe copcă. De garanție n-are rost să vorbim, iar de reparat, nici pomeneală.

O creștere a temperaturii corporale cu 0,25-0,5°C, se produce și în timpul exercițiilor fizice, nu doar atunci când este foarte cald afară. Chiar dacă aceste pseudo – exacerbări sunt temporare, ele sunt suficient de severe, încât să restricționeze activitățile bolnavului – te cam dau grămadă – mai ales în timpul verii.

Întrebare: mersul pe munte intră în categoria ”exerciții fizice”?

Acum că am lămurit cum stă treaba cu căldura, întrebarea este: să mă potolesc? Adică să nu mai fac efort fizic pentru că doare tare? Adică…să nu mai merg pe munte? Exclus.

Poate că, pe lângă pantofii cu toc, ar trebui de acum să-mi car o umbreluță și un evantai, să stau la umbră tot timpul și să mă… vântur.

Nu am cum să nu mai merg pe munte, când tocmai m-am provocat să urc cele 14 vârfuri de peste 2500m din România, iar până acum am urcat doar patru: Moldoveanu, Viștea Mare, Negoiu și Parângul Mare. Mai sunt zece! Dacă am zâs, am zâs! Mă bucur că m-am provocat la asta, înainte să aflu treaba cu căldura și exacerbările pe care mi le provoacă. Pot spune că am fost cu un pas înaintea bolii. Dacă un bolnav vă spune că, psihic, e împăcat cu boala, să nu-l credeți. E cea mai mare minciună! Nu ai când și cum să te împaci cu ea, eventual ajungi la o înțelegere: acum îți faci tu de cap, apoi îmi dai și mie voie, în rest e o luptă continuă, atât fizic, cât și psihic.

Prietena mea, Iulia, cu care am făcut tura pe Ciortea vara asta, m-a văzut pentru prima dată cum merg pe munte, cu dureri.

– Krista, mă sperii!, mi-a spus, vizibil îngrijorată.

– Iulia, îmi citești blogul de foarte multă vreme. Acolo scriu turele de munte și-mi descriu stările și durerile. Ce-ți închipuiai? Că fabulez? Asta e realitatea mea, ăsta este mersul meu pe munte. Dar aleg să merg!

Mai târziu, mi-a spus: ”Te cunosc real doar de două zile, dar pot să spun că tu sfidezi. Sfidezi boala și sfidezi durerea. Te doare, dar mergi mai departe, până la capăt.” Recunosc că niciodată nu am văzut așa lucrurile, dar îi dau perfectă dreptate. Sfidez boala, durerile și căldura. Îmi sfidez propria condiție, aceea de om bolnav. Și fac ceea ce iubesc să fac, să merg pe munte. În nici un caz nu sfidez muntele. Muntele – mi-l fac aliat. Cu ajutorul lui Dumnezeu sper să reușesc să duc la capăt provocarea celor 14 vârfuri. E cu bătaie lungă, pe termen lung. Dar muntele nu pleacă nicăieri. Pe fiecare vârf am să-mi fac poze cu pantofii cu toc. E premiul meu. Premiul nu este faptul că am reușit să ajung în vârf, ci este premiul pe care singură mi-l acord pentru că, încă o dată, am dat cu boala de pământ, premiul este pentru psihicul meu.

IMG_3299Sunt dese postările pe net cu ”am cucerit vârful…”. ”Ai cucerit o coacăză”, dau eu replica în gând. Muntele nu-l cucerești, muntele te rabdă să-l urci. Ești o amărâtă de goangă pe lângă și pe el. Pe munte nu mă duc să-l cuceresc, mă duc să-l iubesc și să-l admir, mă duc să mă încarc cu energia și cu liniștea lui, departe de oameni, pe cât posibil.

Căldura? Pffff… clar mă afectează! Dar n-am să-i dau voie să-mi stea în cale! Mai am zece vârfuri! Mă ajută și ”vântul de creastă” – parcă-mi bate-n aripi, când ajung acolo sus! Pentru mine, e o binecuvântare Dumnezeiască să simt evantaiul naturii răcorindu-mă! Din păcate, răcorirea cu apă rece… la mine nu se poate. Nu suport apa rece, îmi provoacă dureri mari – am încercat-o. Dar pot, atunci când ajung la destinație – să mă tăvălesc în iarba răcoroasă, pentru a reduce temperatura corporală – în felul acesta răcirea nu se face brusc. Dacă mai e și-o balegă de urs prin zonă… pot să trag cu încredere un loz. De la chioșcul din colț, imediat după stânca din dreapta. :mrgreen:

Atunci când îți dorești cu adevărat ceva, oricât de multe piedici îți pune boala, soluții pentru a trece peste ele se găsesc. Mă uitam pe net după aparate de aer condiționat la purtător. Sunt desutle, dar mi-ar trebui și un generator. Apoi mi-ar mai trebui și doi măgari să le care 😆 . Prin urmare până la una alta, rămân la iarba udă.

Povestea Kaylei este impresionantă. E povestea ei, a mea și a multor altora care vor să își depășească condiția de ”om bolnav”. Nu pentru un premiu anume, nu pentru lauri și ovații.

”Pentru că mă face fericită, mă face să mă simt normală și întreagă. Este dificil să trăiești cu o boală prin care tot corpul tău se luptă împotriva lui însuși. Așadar când alerg, simt că mă lupt cu asta, că mă aflu în siguranță față de mine.” – Pentru asta merg și eu pe munte.

„Cultivă-ţi voința. Dacă ești în stare să urci, nimic nu-ți va fi cu neputință.” — Roger Martin du Gard

Surese:

How Temperature Affects People With Multiple Sclerosis

Thermoregulation in multiple sclerosis

Share and Enjoy

DSC_0674

Când fizicul zice una, iar psihicul altceva, n-ai decât să folosești imaginația, încercând să descoperi buba.

Hangman_StlyeTreaba asta cu boalele autoimune stă cam așa: într-o bună zi, organismul meu s-a hotărât să se sinucidă. Mai întâi, a căutat o lamă de tăiat venele. Am fost mai rapidă și am tocit lama. Apoi a încercat spânzurătoarea. Am dat să tai funia, dar lama era tocită. Tot ce am putut face a fost să-i fur săpunul. Pentru că funia nu alunecă, e ca un spânzurat… în stand-by. Nu-i mort, dar pentru că nu primește suficient oxigen, pică pe rând tot câte un ”sistem”. Funia uscată îmi lasă timp să repar sau să petecesc din mers, ceea ce se strică.

Bolile autoimune sunt alternanţe de perioade: repaus și apoi dezmăţ, când scot colții. Dacă te-ai pricopsit cu o boală autoimună, ai 90% șanse să ai… mai multe. Umblă în gașcă.

Așa se face că, atunci când intru într-o criză, trebuie să judec, să analizez, să urmăresc simptomele, pentru a-mi da seama care din ele scoate colții? Nu-i ușor, pentru că au multe simptome comune, așa că mă transform într-un soi de detectiv, urmărind și analizând fiecare durere și fiecare stare de rău.

Pentru că, de fel, am o obsesie ”trebuie să existe o logică”, îmi imaginez că stau lângă o grămadă mare de piese de puzzle amestecate – șase seturi. Ca să reconstruiești cele 6 seturi, ai nevoie de logică. Dacă ai și imaginație, aceasta e de mare ajutor.

Primăvara asta a fost foarte grea pentru mine. M-am trezit în plin puseu de… ghici?!?!! Dureri peste dureri, mai multe decât de obicei, mai dureroase, mai acute, mai enervante. Cum să nu te enervezi când te doare non stop? Nici să dormi o noapte cap coadă nu poți, apoi să fii ziua în stare de funcționare? Cum necum, trebuie să te mobilizezi.

Ultima tură la Bârcaciu a fost un chin. Nu mi-am dat seama cât e de urâtă situația. Doar prea târziu. Eram la jumatea traseului spre cabană. La cabană m-am odihnit, totul a fost superb, dar drumul – chiar și l-a coborâre – a fost cumplit. Mă încurajez singură spunându-mi că  toleranța la durere trebuie menținută. Răbdând durere.

workshops+puzzle+piecesAjunsă acasă mi-am dat seama că e bai și că e cazul să mă apuc de piesele de puzzle. Durerile de articulații din umeri, nu-s chiar… de articulații. E ceva ciudat la ele. Când urcam spre Bârcaciu, chiar dacă am avut un rucsac mai ușor decât de obicei, durerile au fost mult mai urâte. Nu aveau nimic în comun cu povara unui rucsac, fie el şi foarte greu. Plus că începuseră de ceva vreme, prin casă, fără să fac prea mare efort.

După cum i-am spus coanei Mariana, când am ajuns: ”Mă simt ca o marionetă ale cărei sfori sunt foarte slabe. Sunt pe cale să mă împrăștii”.

Durerile nu au justificare clară, mai ales că sunt în plină ”campanie” de terapie Bowen. Terapie care m-a ajutat foarte mult la anumite dureri de articulații: glezna cu tendinită, genunchiul care mi-a fost aproape țeapăn, coloana.

Altfel de dureri? DA! Ca să nu sufăr de plictiseală cumva. Mi-am pus rotițele în funcțiune și m-am apucat de puzzle. De două zile m-am oprit la miozita mea dragă. Care-i… poli-miozită. Ce hram poartă? Pe scurt:

”Miozita este definită ca inflamație a mușchilor. Simptome: slăbiciunea mușchilor proximali mari – este principala manifestare a bolii. Inițial sunt afectați mușchii șoldurilor, coapselor și umerilor, deși cel mai grav sunt deteriorați mușchii umărului și cei din zona pelvină. Slăbiciunea poate îngreuna ridicarea obiectelor grele, urcarea scărilor sau chiar ridicarea brațului pentru pieptănarea părului. Slăbiciunea poate progresa până în punctul în care bolnavului îi este dificil să se ridice de pe scaun, din pat, să iasă din cadă. Dacă sunt implicați și mușchii paravertebrali, ridicarea capului din poziția întins a corpului se va face cu greutate. Atrofia musculară – masa musculară se poate diminua întrucat bolnavii nu-și solicită mușchii”. Așa zice sfatul medicului.ro.

Bun, am (re)găsit principalul vinovat. Ne-am cunoscut în 1998, suntem de ceva vreme împreună.  Mișcarea și efortul fizic (mersul pe munte), mă mai ţin la distanță de atrofia musculară, dar de ce s-a trezit acum să se bage în seamă? Ce a declanșat perioada de criză?

42c624f0c8ad87b08e98b95243c3fa1dÎn primul rând, stresul. Punctul meu slab este coloana vertebrală, undeva mai jos de omoplați, în caz de stres maxim, simt că parcă cineva îmi înfige un cuțit. Şi-l lasă acolo. E dureros, dar dacă scap repede de el, efectele sunt mici. Dacă stă mai mult, e cam jale. Așa s-a întâmplat și de data asta, factor de stres fiind seara mea de muzică folk (emoțiile). În dimineața zilei cu pricina am simțit lovitura de cuțit. Mai degrabă de sloi de gheață. Cu greu am scăpat de acea durere, cu ajutorul terapiei Bowen. Cam 2-3 săptămâni, deci nu mă mir de efectele dezastruoase declanșate.

Totuși, perioade de stres și de sloi în coloană am mai avut, fără asemenea consecințe. Ce a fost acum în plus? Vremea. Primăvara asta ciudată i-a dat peste cap până și pe cei sănătoși cu diferențele mari de temperatură și presiune atmosferică, de dimineața până seara, de la o zi la alta. Frigul – de care eu sufăr și când e cald – nu se mai termină.

Când fizicul zice una, psihicul zice alta. Psihicul meu zice ”a venit primăvara!”, iar fizicul meu morcovit îi răspunde ”s-o crezi tu!”. Simt că mă stafidesc, mă fac tot mai…puțină. Prin urmare, ca să-mi salvez pseudo şi micro masa musculară, am trecut de câteva zile pe regim hipercaloric. Lucrul poate părea ușor, dar nu-i! Rafturile magazinelor abundă de produse ”slim” sau ”low”, ”conținut redus…”, ”lapte – 0,1 % grăsime”. (Mereu m-am întrebat de ce ar vrea cineva să bea lapte din ăsta? Că-i alb? 😕 )

Niciodată n-am stat să mă uit pe eticheta produselor după calorii sau grăsimi, nu am avut probleme cu îngrășatul. O fac acum. Şi citesc etichetele căutând produse cu conținut MARE. N-am nici o șansă să mă îngraș, trebuie doar să contracarez puseul miozitei, iar pentru asta mă folosesc de tot ce pot.

IMG_1542Atrofia musculară – masa musculară se poate diminua întrucât bolnavii nu-și solicită mușchii” – cu asta e mai greu, dar nu imposibil, e doar foarte dureros. Având dureri, nu-ți mai vine să faci mișcare, e mai ușor și mai comod să stai cuminte. ”Sunt bolnav, mă doare.” Oricât ar durea, nu renunț la mișcare. Atrofia musculară duce la imobilizare: pat sau cărucior cu rotile – lucruri la care refuz să mă gândesc.

Fiecare tură pe munte înseamnă bucurie și durere. Pentru mine bucuria este mai mare decât durerea. Traiul cu bolile încă îl învăț, mereu apare ceva nou, mereu trebuie să am un plan flexibil, pentru neprevăzut. Pentru mine viața e o aventură chiar și în casă, d-apoi pe munte de una singură.

Fizicul spune ”Nu mai pot”. Psihicul spune ”S-o crezi tu!” 😆

”O cădere de la etajul trei e la fel ca una de la etajul o sută.”– dar măcar am ajuns la etajul o sută!

Share and Enjoy

IMG_6735(după ce postez asta, o să bag capul între umeri și o să aștept scatoalce și ”castane” să cadă asupra mea, de la cei… viteji. Așa cum am primit după articolul ”Și eu fac enduro!” )

Muntele e pentru toți – atâta timp cât îl respecți, cunoști regulile, mergi doar unde poți și ai echipamentul adecvat.

Iubesc muntele, pădurea și tot ce înseamnă natură de când mă știu. Pe munte am urcat cu încăpățânare, în ciuda doctorilor care mereu mi-au spus că nu am voie să fac efort.

De mică am fost bolnăvicioasă. De dureri de cap, de a căror cauză nici un doctor nu avea habar, am suferit de la doi ani. Pe la 13 – 14 ani, doctorii m-au băgat în maiou de ghips, pentru durerile de spate și de mijloc. Noroc că era iarnă și îmi ținea de cald. Eram scutită de sport și practică agricolă. Nu aveam voie să fac mai nimic din tot ce înseamnă efort fizic. Nici la sapă nu mă luau ai mei. Mă simțeam mereu dată la o parte, cumva izolată de toți ceilalți.

Dar nu mă lăsam. Când plecau toți de acasă crăpam lemne pentru foc sau îmi găseam ceva muncă fizică, pe ascuns. Iubesc să fac muncă și efort fizic.

Așa și cu muntele. La Victoria stăteam la cămin și mergeam acasă tot la două săptămâni. Prin urmare o sâmbătă eram acasă și una pe munte, fără știrea părinților. Era ușor. Pe atunci nu existau telefoane și alte minuni, să afle lumea pe unde umblu. De-ar fi aflat ai mei că eu car rucsac în spate prin munți… dragii de ei.

M-am cățărat pe munți și m-am târât prin peșteri. Apoi am ajuns în Qatar unde nu erau nici munți și nici păduri. Durerile și stările mele de rău s-au accentuat, dar eram obișnuită ca veșnic să mă doară ceva. Nu durerile m-au dus la medic, dar nu mai aveam energie să urc un etaj în casă. Asta m-a înfuriat. Cum adică? Eu care am urcat munți, să nu pot urca un etaj?!?! Simțeam că mă scurg urcând scările. O sfârșeală sâcâitoare, secătuială de energie. Așa am ajuns la doctori și m-am pricopsit cu diagnosticul îmbârligat.

O vreme mi-a fost tare rău, eram numai piele și os, abia mă târam, abia mâncam. Am suferit de dor de munte mai mult decât orice. Muntele era pentru mine doar vis și amintiri. Îmi doream foarte mult să urc pe munte dar prea multă vreme am auzit ”Nu ești în stare!”.

În 2013 am reușit să ajung în creasta Făgărașilor, în Fereastra Mare a Sâmbetei și viața mea s-a schimbat. Nu sunt cuvinte să descriu bucuria simțită atunci. Mai mult decât bucuroasă, m-am simțit Învingătoare.

Să fie clar: Învingătoare asupra bolii – muntele nu îl învingi, el te rabdă să-l urci 😉 .

Acela a fost începutul. A urmat Retezatul, Munții Rodnei etc. Mi-am recăpătat încrederea în mine, mi-am dovedit că în ciuda durerilor, pot să urc pe munte.

Pe 1 iulie 2014 am pornit pentru prima dată singură pe munte. La Bârcaciu. Iar de atunci… am tot mers. Sunt conștientă că încalc o lege sfântă a muntelui care spune ”niciodată să nu pleci singur pe munte”. Dacă n-aș merge singură, nu aș mai merge deloc – iar asta e exclus!

Mai multe persoane/prieteni, mi-au spus: ”Aș vrea să fac și eu asta, dar nu pot”. Ce nu poți? Nu poți ține pasul cu cei ”viteji” care fac ture de munte în viteză? Nici eu, dar ăsta nu-i motiv să nu merg.

Muntele e pentru toți. Atât pentru voinici cât și pentru leșinături ca mine. Nu pot să urc azi și să cobor mâine. E prea mult și prea dureros, de aceea merg cu timp. Timpul dat de marcaj, e acolo să ai habar în câte ore ar ajunge la destinație cei mai mulți, dar nu e obligatoriu. Eu îmi fac timpul meu și merg așa cum pot. Mă asigur doar că am suficient timp să nu mă prindă noaptea pe drum, să pierd poteca și marcajul. Trebuie să iau în calcul și faptul că s-ar putea să am o criză de dureri, care să mă țină pe loc o vreme. Acasă nu mă îndop cu calmante, dar pe munte o fac. Preventiv.

Dragostea de munte mă ajută enorm să fac față bolii. Nu știu dacă am sau nu dreptate, din punct de vedere ”științific” (nu le prea am cu științele) dar am realizat că efortul pe care îl fac urcând, mă ajută să consum energia ”obosită” din mine. Obosesc și mă descarc de energia bolnavă, ”de oraș”, dar când ajung la destinație precum o baterie stoarsă, mă încarc cu energie proaspătă. E terapia care mie îmi face bine: împrospătarea energiei.

O prietenă, și ea bolnavă, îmi spunea ”îmi e dor să merg pe munte, dar mai întâi trebuie să-mi găsesc liniștea”. Păi dacă îți place muntele, de ce nu-ți cauți liniștea mergând pe munte? Crezi că găsești un loc mai bun?

Un loc foarte drag mie este Cabana Bârcaciu din Munții Făgăraș. Am fost întrebată dacă e greu de ajuns acolo. Nu, nu este greu. Depinde ce înseamnă ”greu” pentru fiecare în parte. Traseul este prin pădure și nu are părți dificile gen cățărări sau alte minuni. E vorba totuși de efort, în definitiv urci pe munte, nu te plimbi prin parc. Dacă pe indicatorul de la intrarea pe potecă scrie două ore jumătate, nu înseamnă că trebuie să ajung în acest timp. Pe timp de vară poți să faci cinci ore sau câte vrei, important este să ai grijă să ajungi întreg la cabană. Dacă pleci dimineața, ai timp să tragi și un pui de somn la mijlocul traseului dacă ai obosit prea tare.

Trebuie să ai minim de echipament: bocanci sau o gheată care să-ți țină bine glezna, musai apă, trusa de prim ajutor, mâncare, haină de ploaie, haine de schimb, ciocolată și aspirină. Rucsacul să nu îl faci prea greu ”după trei ore de mers cu rucsacul în spate, 500 g în plus sunt grele” – foarte adevărat.

La modă este să trăiești cât mai ”sănătos” și mai ”bio” și să ocrotim natura. La Bârcaciu ești în mijlocul naturii. Fără poluare. Natural și sănătos. Cum nu sunt prietenă cu apa rece (sindromul Raynaud mă limitează), am tot timpul la mine șervețele umede. Utile când vine vorba despre igienă.

Barcaciu - platouVara, dacă mergi la Bârcaciu pentru câteva zile, ai ocazia să faci ture în zonă, să urci câteva vârfuri:  Vf. Scara –  2.308 m, Vf. Ciortea – 2.427 m, Vf. Șerbota – 2.331 m, să mergi la Lacul Avrig. Doar să stai la cabană și să te plimbi ușurel prin pădure este o terapie. De munte.

Când te pricopsești cu o boală de…viață lungă, trebuie să-ți găsești singur calea prin care să o suporți. În timp, ajungi un adevărat campion la făcut slalom printre dureri, oboseli, emoții. Dacă doar șezi, cugeți la boală și bocești toată ziua, te transformi într-o acritură ocolită de lume.

”Tonul face muzica” – zice o vorbă veche, așa că transformă-te în dirijor și dă ”tonul” la atmosfera pe care o vrei în jurul tău. Râzi și fă-i și pe ceilalți să râdă, bucură-te de viață așa cum e ea și fă-i și pe ceilalți să se bucure.

Dacă ești iubitor de munte, dar din varii motive mergi mai încet, nu te da bătut. Nu da voie nimănui să-ți spună ”tu nu ești în stare!” sau ”tu ești bolnav, nu faci față”. Să știți că cei care vă spun asta o fac și din egoism, nu doar din grija care ne-o poartă. N-au curajul să îți spună în față  ”Mergi prea încet, n-am chef să stau după tine. Am chef să trag o fugă până în vârf și să mă întorc acasă, nu să stau după problemele tale, să mă mai încarc și cu grija ta.” Asta e realitatea, dureroasă ori ba.

La articolul ”Și eu fac enduro… dar în stilul meu” am avut comentarii vehemente. Mai mult, au fost deranjați că am folosit cuvântul ”enduro” – cuvânt cu care se mândresc voinicii care urcă muntele pe motociclete. Se consideră specie aparte, bag seama, sunt ”enduriști”. Oricum, eu fac mai mult enduro decât ei.

Probabil că se vor găsi și acum destui să cârcotească. ”Auzi, tu, muntele e pentru toți?!” Da, e pentru toți.

KristaNu faceți ca mine. Nu plecați pe munte singuri, mai ales dacă nu aveți habar de ce înseamnă mersul pe munte. Nu este o plimbare în parc. Dacă o faceți totuși, documentați-vă de zece ori.  Gândiți foarte bine la ceea ce faceți.

Cum la munte caut liniștea, merg în timpul săptămânii. La cabană sunt puțini turiști. Urc duminica – strategic de altfel, eu urc singură dar cei care au fost la cabană coboară. În felul acesta nu sunt chiar singură pe potecă, dacă Doamne ferește se întâmplă ceva sunt găsită repede (nu apuc să fac gaze).

Când plec de acasă anunț prietenii și cabanierii. Dacă urc spre Bârcaciu, le spun să mă caute dacă nu am ajuns în șase ore. Șase ore este mult, dar îmi iau o marjă de siguranță și nu își face nimeni griji. Nu mă abat de la traseul marcat, iar când plec de la cabană să fac ture de creastă, anunț din când în când prin sms că sunt ok. În restul timpului telefonul este închis, pentru a nu se descărca bateria.

Acum câteva zile am găsit un articole pe net ”Doctors Explain How Hiking Actually Changes Our Brains”. Pe scurt doctorii spun că:

  • Mersul pe jos în natură – pădure sau munți – te scapă de gânduri negative apăsătoare.
  • Faptul că plimbându-te în natură te rupi de tehnologie, te ajută să fii mai creativ în rezolvarea problemelor.
  • În timpul plimbărilor scapi de stres și de anxietate – probleme pe care mulți încearcă să le rezolve cu ajutorul medicamentelor. Îți crește încrederea în tine iar în organism se eliberează endorfine. Ce sunt, de fapt, endorfinele? Sunt o categorie de substanțe produse de creier, deci neurotransmițători. Rolul pe care li-l încredințează organismul este acela de analgezic, vizând suprimarea durerii de orice fel. Asta explică și de ce POT să merg pe munte cu dureri  cu tot.

Dacă tot s-au făcut studii și medicii susțin cele de mai sus, ce mai aștepți? E muntele prea departe? Mergi la plimbare în pădure. Nu e pădure? Găsește un parc mare în care să te plimbi măcar o oră.

După prima mea tură singură pe munte, am scris dacă ești în depresie, fă-ți un rucsac mai greu decât poți duce și ia-o la urcat pe munte.” Ai să uiți de depresie urgent!

Da, muntele este pentru toți. Cu GRIJĂ și fără grabă. Muntele nu pleacă nicăieri. Cel puțin până la prima alunecare de teren…

Vedere din creastă spre lacul Avrig

lacul Avrig

Urcând pe Ciortea

spre vf. Ciortea

Echiparea la ”pantof cu toc” pe Vf. Ciortea 😆

pe Ciortea

Vf. Șerbota

Serbota

Alge bine încălțările!!!

incăltări

Pentru că oricum e… oficial ”on-line” povestea mea 😆 o găsiți aici.

 

Share and Enjoy

KristaA trecut săptămâna, iar eu n-am scris pe blog povestea minunatei seri folk ”Nu-mi spune… cântă!”

Am scris-o, dar n-am postat-o. În două variante. Fiecare din alt punct de vedere. Dilemă: care variantă să fie prima?

Mai întâi este povestea în sine, ”file de jurnal”, cu tot vârtejul evenimentelor și pățăniilor. A doua variantă este pentru cei ca mine.

Aseară vorbeam pe Facebook cu Andreea, care-mi spunea: ”Scrieți atât de frumos. De prima dată când v-am descoperit, m-ați inspirat foarte mult, să nu renunț. Nu de puține ori îmi mai vine să renunț, voind să fug de tot și de toate, însă îmi aduc aminte de voința pe care o aveți. Sper doar să pot să ajung să nu mai am așteptări și cred că abia atunci voi fi mai liniștită. Cât despre scris… era de mult în mine, doar că îl pusesem în stand-by.” Andreea face parte din grupul celor ”ca mine” și o îndemnam să scrie, să viseze și să creadă în povești.

Am sunat-o și i-am spus de cele două variante și că nu știu pe care s-o postez prima. Mi-a răspuns prompt că ”pentru noi mai întâi! Noi suntem cei care așteptăm cu sufletul la gură să scrii și pentru noi contează mult mai mult decât pentru ceilalți.”

Are dreptate. Pentru ei, vorbele mele au altă valoare ”dacă poate Krista, pot și eu”, ”când rudele sau prietenii îmi spun că exagerez cu mersul pe munte, le dau link-ul blogului tău și îi trimit acolo să citească”. Sunt doar două exemple din ceea ce-mi spun cei ca mine, iar datorită lor nu mă las și continui să fac tot felul de trăznăi, dacă trăznăi se cheamă atunci când te iei la trântă cu soarta. Ei știu că, atunci când scriu despre durerile fizice sau stările psihice și emoționale, toate acestea sunt reale – și ei trăiesc cu ele, la fel ca mine.

Seara folk

Dacă vrei să faci ceva și nu-ți iese, mai încearcă. Așa am făcut și eu cu cântatul la Mediaș. Prima dată – la festivalul de folk – am fost varză, dar despre toate am scris deja.

Atunci, cel mai greu de dus a fost partea psihică și emoțională. Nu mă recunoșteam. Cu greu mi-am stăpânit atunci atacul de panică.

Pentru că sunt o căpoasă și nu-mi place să mă dau bătută, m-am gândit că trebuie să mai încerc o dată. Aveam nevoie de o motivație solidă, iar aceasta s-a ivit destul de repede: o seară caritabilă în beneficiul Crucii Roșii Subfiliala Mediaș. Sunt voluntară la ei și chiar îmi doresc să-i ajut cât pot. Mircea Hodârnău (Asociația Culturală Mediașul Nostru) m-a susținut fără să stea prea mult pe gânduri.

cafeneaÎn cafeneaua L’Amour Caffe fusesem la o seară folk și mi-a plăcut: nici prea mic și nici prea mare, plăcut pentru așa ceva. Spațiul nu îngăduia zgomote puternice, becuri, beculețe sau alte jocuri de lumini. Așa cum fac când plec pe munte, am făcut și acum: m-am întrebat ”care-i cel mai rău lucru care se poate întâmpla?”. Spaima mea de microfon era pe primul loc. Soluție: la o adică în L’amour Caffe puteam foarte bine să cânt fără sonorizare. A fost prima intenție, dar am avut bucuria să-l am lângă mine pe Zoltan Butuc cel care m-a ajutat să trec la împăciuire cu microfonul.

Prezența lui Mihai Giurițan alături de mine a fost un factor important. Vorba Ancăi: ”lasă emoțiile, îl ai pe Mihai lângă tine! Vă cunoașteți de atâția ani, el e spontan și te va susține, indiferent ce ar fi”.

Încet, încet lucrurile s-au aranjat, mulțumesc lui Dumnezeu, am avut lângă mine oameni care m-au susținut. Faptul că am avut și alți prieteni din Făgăraș și din Brașov veniți la Mediaș pentru mine m-a încurajat și mai mult.

Primul moment mai greu al serii: spațiul s-a dovedit a fi prea mic pentru câți au venit. A fost ceva vânzoleală!

În astfel de momente de stres, creierul meu undeva face un click și reușesc să mă detașez cumva și văd mai bine ce este de făcut. Dacă intri în panică, n-ai să rezolvi nimic. Încearcă să evaluezi situația cât mai rapid, la rece și găsește soluții. Până la urmă n-a fost o tragedie, dar nici nu voiam să plece oamenii nemulțumiți. Nu m-am simțit cu nimic vinovată pentru asta, cât timp anunțasem că nu mai sunt locuri, dar s-a mai intrat…

În toate nebuniile pe care le fac, recunosc că cel mai greu pentru mine e când vine vorba să am de lucru cu oameni. Prefer efortul fizic, chiar dureros, de urcat pe munte de una singură, decât să fiu în mijlocul unei mulțimi de oameni. Fiecare vrea ceva și se pune pe sine pe primul loc. E mult prea obositor, mă seacă de energie.

Norocul meu în acea seară, a fost că i-am avut lângă mine pe Mihai și pe Zoltan. Cei doi m-au ajutat enorm în a-mi stăpânii emoțiile, fără prea multe vorbe. Simpla lor prezență, energia ce o aveau, m-a ajutat să fac față provocărilor. După cum am spus, povestea de jurnal a serii va urma.

Dar acum vouă, cei la fel ca mine vă spun: să nu renunțați! Nu renunțați la vise, nu renunțați să trăiți! Faceți-vă curaj și pășiți în față, în fața tuturor și spuneți ce aveți de spus, faceți ce aveți de făcut pentru voi și pentru cei din jur care vă apreciază.

Nimic nu-i imposibil, nimic nu e prea mult. Cât ești doar bolnav sau bătrân și nu ești mort, mai ai un cuvânt de spus și lucruri de făcut pe lumea asta. Fă-le. Spune-le.

Diagnosticul și boala în sine sunt un soi de condamnare la viață, o viață plină cu dureri și nemulțumiri pentru că nu pot sau nu am voie să fac una și alta, așa spune medicul, așa îmi spun cei din jur. Serios? Dar cine trăiește în locul meu? În locul vostru?

Cei de lângă noi ascultă de sfatul medicului și ne opresc uneori să facem ce ne place ”îți faci rău”. Alteori – nu e răutate, ci realitatea crudă – ne opresc să facem ce ne dorim din comoditatea lor, pentru că se simt responsabili pentru noi, dar nu au timp sau chef să fie alături de noi să ne susțină să ne depășim limitele.

Ei nu înțeleg că atunci când tu ca bolnav reușești să depășești limitele, îți crește încrederea în tine. Că te vezi cu alți ochi. Pentru că ai depășit acel ”nu ai voie”, indiferent cât de puțin înseamnă asta și că e remediu contra depresiei.

Am renunțat demult să stau la voia bolii, să fac doar ce vrea ea… ”Hai s-o încerc și pe asta” e un foarte bun motto. Găsește-ți o motivație, o motivație suficient de solidă să nu mai ai cale de întoarcere pe motiv că ”m-am răzgândit”. O pățesc și eu de multe ori: îmi propun să fac ceva, demarez treburile și mă trezesc că… ”parcă-i prea mult, mă cam sperie, nu știu dacă pot…”, dar nici nu pot să dau înapoi.

Până acum doi ani, toți medicii mă sfătuiau să nu fac nici un fel de efort fizic. Acum doi ani, am citit un studiu publicat de Mayo Clinic, în care se spunea că exercițiile fizice sunt, de fapt, foarte indicate în cazul meu. Cocluzia mea: lasă-i pe medici cu sfaturile lor iar tu fă să te simți bine.

E foarte adevărat că, după fiecare năzbâtie pe care o fac, urmează câteva zile de house arrest, cu dureri, cu…toate cele, dar măcar am bucuria și satisfacția că am făcut ceva. Spun că sunt ”dureri constructive” și măcar știu de ce mă doare: pentru că am făcut ce nu aveam voie.

prieteniDacă seara a fost un succes?

Pentru mine, da. Am reușit să trec peste atacul de panică iminent când venea vorba despre microfon. Cu ajutorul prietenilor mei, am depășit momentul. Îndrăzniți să faceți ceva și s-ar putea să aveți supriza ca prietenii să vină să vă susțină.

Când am pus la cale seara folk, habar nu aveam câți mă vor susține. Surprizele s-au ținut lanț și m-am bucurat de ele. Dacă nu puneam la cale evenimentul, nu aveam de unde să știu ce cred despre mine vechii mei prieteni, cu care, de fapt n-am mai vorbit de ani de zile.

Dacă vă amintiți isprava din vara trecută (Uraaaa! am ajuns pe Vf. Moldoveanu!) e mulțumită  vechilor mei prieteni, Adi și Paul. Fără ei nu aș fi reușit.

Îndrăzniți! Îndrăzniți să visați, îndrăzniți să credeți în povești, dar mai ales, îndrăzniți să trăiți!

p.s. Acum vreo două săptămâni am văzut un videoclip interesant. Poate merită să-l vedeți. E mult adevăr în el, până la urmă nu trebuie decât să-ți depășești frica. Frica de orice, frica de durere, frica de ziua de mâine și mai ales frica de moarte. Totul se reduce la un singur cuvânt ”frică”.

Înfruntă-ți frica, vezi dincolo de ea. Să nu-ți fie frică să faci ceva pentru că ”nu o să reușesc”. Nu ai cum să reușești dacă nu încerci. Câtă vreme nu vezi pe ziua de mâine scris ”moarte” îndrăznește să trăiești, îndrăznește să-ți depășești limitele.

Share and Enjoy

povesteDupă cum știți de-acum, am pus la cale o seară folk, în scopuri caritabile – în beneficiul ”CRUCEA ROȘIE” – subfiliala Mediaș.

Am postat afișele pentru seara folk și am fost întrebată ”cine sunt cei doi actori că n-a auzit nimeni de ei?!?” Răspunsul meu: dacă vin la Mediaș, pentru o seară caritabilă, sunt în primul rând oameni cu suflet mare!

Anul trecut pe FB am văzut un anunț ”Crucea Roșie de la Mediaș, caută translator român – englez pentru un curs de prim ajutor”. Mi-am zis că mă descurc și m-am oferit voluntar.

Așa am ajuns să-i cunosc pe cei de la ”Crucea Roșie – subfiliala Mediaș”. Oameni cu suflet, săritori, dornici să dea o mână de ajutor celor la nevoie. Cum să nu mă bucur că am întâlnit astfel de oameni?

Dacă tot i-am cunoscut și m-am hotărât să-i ajut, de Crăciun m-am pus pe făcut turtă dulce pentru copii nevoiași și oameni bătrâni, convisă fiind că vor ajunge unde trebuie. Îmi place să fac prăjituri (e tot un soi de artă, doar că-i… culinară) și să dăruiesc. De ce turtă dulce? Pentru că prin zona asta, mai ales pe la sași de Crăciun, se face turtă dulce. Plăcute aduceri aminte din copilărie… Bradul poate să lipsească (o crenguță acolo, de iz, e suficientă). Dar dacă în casă nu miroase a turtă dulce, parcă nu-i Crăciunul.

Aş vrea să pot să-i ajut mai mult. Nu doar de sărbători. Cei nevoiași n-au nevoie de ajutor doar de sărbători. Probabil că de Paște o să fac și ceva prăjiturele, dar voiam puțin mai mult…

Pentru că medieșenii iubesc muzica folk – în ultima vreme am fost la câteva seri dedicate – m-am gândit că aș putea să fac și eu o seară în scopuri caritabile, evident. Mi-am sucit puțin creierașii, cum să fac și ce să fac? După cum am mai spus, n-am mai cântat de multă vreme, dar vocea tot o am – am probat.

Mircea Hodârnău face parte din puținii medieșeni care mă cunosc de când m-am mutat în urbe, așa că seara cu pricina o fac ”sub” sigla asociației ”Mediașul Nostru”. I-am prezentat proiectul și a fost de acord.

Mă gândeam ”mă duc singură… aș găsi cine să mă prezănteze și la Mediaș, dar să spună despre mine ce? Când eu la Mediaș am stat mai mult în bârlog?”

Mihai GiurițanAm pus mâna pe telefon și l-am sunat pe vechiul meu prieten Mihai Giurițan – actor de profesie, a jucat pe scena teatrului din Brașov, apoi a fost director la Casa de Cultură Făgăraș, dar în primul rând un foarte bun prieten. Ca folkistă mă cunoaște… de când am început să cânt pe scenă. Împreună am colindat și scenele de prin țară, eram prezentă la spectacolele pe care le organiza și mă chema, chiar și după ce m-am îmbolnăvit.

Ce om ar fi mai potrivit decât el, să mă prezinte? Sper că nu o să dea tot din casă 😆 , nu de alte dar eu fiind cea ”trăznită” numai de șotii mă țineam, pe unde ne duceam. Dacă-și amintește, la Caracal, am primit premiu o pană de gâscă…de curcă, dar să nu-i amintiți!

Mihai auzind ce-mi zburătăcește prin minte, s-a gândit că poate să aducă și ajutoare
– Tu Kristule, ce zici dacă vorbesc cu Zoltan Butuc să vină și el?
– Păi zic că-i bine!
– Nu cred că-l cunoști, dar caută-l pe google, hai că vorbesc cu el și vedem ce zice.

Cum să nu mă bucur?
În primul rând m-am bucurat că Mihai – cu care nu am mai vorbit de multă vreme – nu a stat pe gânduri, mi-a spus din prima ”DA” apoi că aduce și… ajutoare… cum să nu te bucuri că ai asemenea prieteni? Probabil că de la Făgăraș, aș fi primit mai multe DA-uri de la vechii mei prieteni, dar e prima mea ”organizare” a unui asemenea eveniment și nu vreau să încurc prea multe ițe.

Recomandat de Mihai, nu mai trebuiau alte referințe despre Zoltan, totuși curiozitatea… și cu google la îndemână am zis să văd și eu. Mare-mi fu mirarea să văd că google pe primele rânduri îmi dă ” Zoltan Octavian Butuc – IMDb is an actor, known for ”Spovedania”. M-am făcut mică în fotoliu. Adică… Mihai nu vine cu mâna goală, vine cu ea… hotărât! (găsiți mai multe informații despre Zoltan pe google, pentru cei interesați).

Apoi m-am dat pe YouTube și l-am ascultat. Pe mine una, m-a uns la suflet ce am auzit – m-am făcut și mai mică în fotoliu.?

Mi-am revenit puțin când am dat peste contul lui de FB și am văzut că mai este numit ”Povestașul Zoltan” iar cum își intitulează serile de show, parcă mi-a mai venit inima la loc:

”Pomana în viu a lui Zoltan Octavian Butuc” – la asta recunosc că am râs zdravăn. Cândva în Qatar, mi-am invitat câțiva prieteni la restaurant pentru ”my funeral dinner” – pe românește la propria-mi pomană, poate apuc să vă povestesc și asta.

Alte titluri sunt cu jocuri de cuvinte: ”CuMINEcare ZBOr”, ”Pentru cei care iubesc limba poezească”, ”Pitroceli Muzicale”. Apoi cum să nu-mi placă și fără să-l cunosc?!?! Dacă ați mai citit blogul meu, vă dați seama de ce îmi place. Plus că felul în care povestește – recită-cântă, mă unge la suflet.

Când am spus că Zoltan vine cu ” Vechi Povești minerești”, am primit priviri oleacă strâmbe că la români când vine vorba de mineri …  încă dă cu virgulă se pare. Dar pe evenimentul creat pe FB am postat un link pentru lămurit treaba.

Mai greu mi-a fost când a venit vorba să fac afișul, cum să mă pun eu, ”cap de afiș” între cei doi? Am îndrăznit până la urmă doar cu gândul că… sunt femeie :roll: . Când i-am întrebat ce vor să scriu pe afiș în dreptul lor, amândoi au spus ”nume, punct”, dar totuși…. am scris ”actor” la cei doi iar la mine am scris Krista Lurtz punct, că nu știam ce mama zmeului să scriu. Am făcut afișul și l-am trimis câtorva persoane să-și dea cu părerea. Părerile au fost bune, doar că din vârful muntelui a coborât cu ecou cu tot, o apostrofare ”adică la tine nu scrii nimic?!?!”. Dacă-i din vârf de munte, apoi musai să ascult, așa se face că stingher și cu fereală, am scris și eu acolo sub numele meu ”artist”. E drept că sunt mai mult artist ”plastic” – pentru că mă joc cu plastilină (FIMO), sau mă relaxez cu arta culinară la bucătărie, dar tot un soi de artist se cheamă că sunt… mă rog, unu mai mic acolo, 50 de kile nu-i mare brânză…

Ce-mi doresc să iasă? Pe lângă faptul că banii ce se vor strânge sunt donați în scopuri caritabile, îmi doresc să iasă o seară de suflet pentru toată lumea. Sau… mă rog, pentru cei dispuși să se simtă bine în prezența noastră și să ne asculte.

Eu personal am să cânt probabil și ceva compoziții proprii, dar mai degrabă am să cânt zdrăngănit melodii folk uitate de lume și de timp (ca pentru o seară de poveste), Zoltan vine cu povestelile și pitrocelile lui, iar Mihai cu prezentarea (Dumnezeu știe ce-o să zică) – el ne cunoaște pe amândoi – și cu poezie. Din combinața asta ceva-ceva, musai să iasă ceva frumos.

Cum am mai spus, este vorba despre un moment caritabil, plin de surprize. Până și ”invitațiile” prin forma lor, sunt o surpriză. Am eu așa un… feeling că vor mai fi și alte surprize. Spun asta pentru că până acum, de când a încolțit în mintea mea ideea, s-au întâmplat destule iar  timp și loc, mai este.

 

folk

Protagoniști: trei oameni – punct

Share and Enjoy

De la Wikipedia, enciclopedia liberă cetire:
Arta este în esență cea mai profundă expresie a creativității umane. Pe cât de dificil de definit, pe atât de dificil de evaluat, având în vedere faptul că fiecare artist își alege singur regulile și parametrii de lucru…” – câtă vreme e vorba să-mi fac singură regulile… e de mine :mrgreen: .

Puțini știu că pentru o vreme, cu mult timp în urmă am făcut ”ucenicie” în ale artei, sculptură pictură. Ca profesori, Delfina Mirescu – sculptură și Vasile Melica – pictură. Aveau atelierele învecinate, în București, în spatele hotelului București. Doi oameni deosebiți de la care am luat nu doar lecții de artă ci și de viață.

”Meseria se fură, nu se învață” zice o vorbă din bătrâni, iar dacă am avut ocazia, am furat că am avut de unde. Mă plimbam de la unul la altul, cu Delfina învățam sculptură în tot ce se putea sculpta: piatră, marmură, lut, os, lemn etc., iar de la Melica învățam să ”mâzgălesc” – după cum zicea Delfina. Îmi plăcea că se respectau reciproc ”ce mai face Delfina, se zmucește la bolovani?” zicea Melica; ”iar te-ai dus la mâzgălitorul ăla de Vasile? Mâzgăliți tot ce prindeți” – zicea Delfina. Erau tare distractivi și-mi erau tare dragi când îi auzeam cum se spurcau unul pe altul, ca doi buni prieteni.

Am învățat/furat multe de la ei și le mulțumesc și în ziua de azi.

În Qatar fiind m-am apucat să pictez pe oale de lut nears, să-mi decorez casa. Și m-am oprit. După 3 expoziții (o să spun altă dată povestea). Diagnosticul medical mi-a pus frână. Ca și cum ai intra într-un copac. La 47 km pe oră. Nu mori, dar nici de condus nu-ți mai arde.

Ochi de fluturMă apucam de pictat și după douăzeci de minute o lăsam baltă. Mă podidea plânsul. Pictam, dar gândul meu zbura la boală, la prognosticul doctorilor și la… ”ce o să mă fac?!?!”. Trebuia să fac ceva care să-mi solicite judecata, să nu am timp să gândesc la caii verzi de pe pereții albaștrii și nici la drobul de sare de pe cuptior. Așa am început să învăț computerul. Îl aveam în casă, dar habar nu la ce-ar putea folosi în afară de scris texte.

Încet, încet am învățat să folosesc programele de grafică & design (mi-am fript ceva neuroni). Tot arta m-a salvat până la urmă. Lucrând la computer trebuia să gândesc ceea ce fac, să învăț. Astfel mintea mea era ocupată și departe de gânduri negre. La Mediaș, prin 2003, am mai pictat o serie de oale și câteva tablouri dar nu cine știe ce.

În urmă cu vreo cinci luni, am primit cadou câteva pachete de pastă ”Fimo”. Știam de câțiva ani că există, că e un soi de plastilină, dar habar nu aveam ce se poate face cu ea. Când am plecat ultima dată la ”terapie la cabana Bârcaciu”, pregătind rucsacul mi-au căzut ochii pe pachetele cu plastelina minunată. ”De ce nu? Nu sunt grele și voi avea o ocupație în serile lungi și liniștite de acolo.”

La Bârcaciu, seara mă așezam cuminte la masă, puneam frontala pe cap și dă-i și freacă plastilină. La început m-au durut zdravăn degetele  😆 de la atâta frământat, dar a trecut. Făceam floricele și învățam cum să o manevrez, fără tutoriale de pe net ci după cum mă ducea pe mine tărtăcuța. Coana Mariana privindu-mă m-a întrebat ”faci mărțișoare?”, iar eu mi-am dat seama că nu-i o idee rea, vine mărțișorul în curând, de ce nu?

MedalionTărtăcuța mea se duce la treburi… migăloase, gen filigran – asta după DEX înseamnă ”Lucrătură artistică de giuvaergerie, asemănătoare ca aspect cu o dantelă, realizată din fire subțiri de aur, de argint etc. sudate între ele”. Apoi io nici că aveam aur ori argint, aveam numa’ o plastilină cu nume pretențios ”pastă polimerică”, dar genul filigran îmi place și în pictură. Probabil sunt un soi de masochistă, îmi place să fac lucruri cât mai întortocheate, mai îmbârligate și mai fine.

Acasă – când mă fac mare îmi cumpăr o cabană sus în vârf de munte – am continuat ”joaca”. Începusem să mă prind că pot face multe cu plastilina minunată. După primele două medalioane mai dichisite, m-am gândit să mă uit și eu pe net să mai învăț una alta. Așa am aflat că cică folosesc o anume ”tehnică” denumită ”broderie”, ”embroidery” în limba englezească. Măi să fie! și eu care credeam că eu am inventat tehnica asta sus la Bârcaciu! Eh, am ratat ocazia să patentez tehnica. 😳

Eu mă chinuiam și întindeam pasta cu făcălețul, iar pe net văd că se folosește mașina de tăieței :roll: . Mda… toată lumea vrea să-și ușureze munca, numai eu nu-s toată lumea și dau la făcăleț în draci.

Acum sincer, iubesc la nebunie supa cu tăieței făcuți în casă, dar prefer să-i fac ”pe stil vechi” adică manual, fără mașină. Am eu un fix cum că tăiețeii făcuți la mașină nu au același gust ca cei făcuți cu mâna: întinsă foaia până citești ziarul prin ea, tăiați finuț. Numa’ ăia sunt buni!

Până una alta, rămân la făcăleț.

Toată lumea caută ”hand made” și se laudă cu ”hand made” – e la modă. Doar că acum am văzut și eu că de multe ori ”hand made” în ceea ce privește pasta Fimo se face cu tot soiul de scule tehnice, sau / și prefabricate.

Minunatele mele scule sunt: făcălețul, creionul, cutter-ul, rigla, acul, scobitorile, hârtie de copt transparentă, un dos de pix sau ce am prin preajmă. Frontala pe post de lămpaș și ochelarii ăia deștepții de citit.

Ce se poate face cu pasta Fimo? Depinde în mâinile cui cade. La fel este și cu acul și ața: poți să brodezi minunății sau o cusătură ”marinărească”.

Pe lângă talente mai am și antitalente – că doar sunt om. Nu pot să fac două lucruri asemănătoare. Sau fac, dar cel mult două. Și nici alea nu vor fi 100% identice. E un chin pentru mine să fac duplicate după munca mea, mai ales când vine vorba de treburi ”bibilite”. Măcar culorile să le schimb, sau ceva să schimb. Pot face și ”produse de serie” dar numai dacă e vorba de lucruri simple.

Ca să vedeți cât de ”dusă” sunt, m-am filmat lucrând la o capodoperă din asta. Este pe ”rapid” pentru că nu cred că sunteți înstare să vedeți cap coadă – vă lasă nervii 😆 . Andra a făcut montajul și iată ce-a ieșit:

Pe FB, am dat pe privat poze cu ceea ce lucrez câtorva prietene, să văd părerile. Concluzia? ”Și eu vreau!” Adică e de bine.

Dacă le vând? Normal că vreau să le vând. Îmi place să fac bijuterii, nu să le port. La fel și cu prăjiturile: îmi place să le fac, dar nu le mănânc.

M-am întrebat apoi ”ok, le vând, dar CE anume vând: plastilină, bijuterii sau artă – hand made 100% și unicate?”. A fost mai greu să-mi răspund, dar aici m-au ajutat foștii mei profesori Delfina și Vasile care-mi spuneau mereu ”tu faci artă, iar asta înseamnă să creezi lucruri pe care alții nu sunt înstare, pentru că nu au talentul tău”.

Concluzie: dacă artă fac… artă o să vând. Dar în ruptul capului n-o să vând făcălețul sau scobitorile 😛 – cu lămpașul putem negocia.

Cam asta a ieșit cu așa minunate scule de lucru:

scule

 p.s. – un prieten a cârcotit ”trebuia să schimbi tricoul cu unul mai… artistic”. Adică pijamaua mea nu-i destul de artistică?!?!?  :mrgreen: Pentru că da, eu folosesc arta în scop terapeutic. Mă trezisem în miez de noapte de dureri și m-am apucat de ”făcălețit” la plastilină pentru că oricum somnul meu era dus pe copcă  😆 . Arta ca și terapie la mine chiar funcționează.

Share and Enjoy

Am citit zilele trecute un articol care m-a uns la suflet.

”Îndrăgostită şi fericită la 87 de ani!”

Așa-i că ați ridicat o sprânceană când ați citit titlul?
Cum să fii îndrăgostit și fericit la 87 de ani? Ești nebună cucoană? La anii ăia abia te târâi! La anii ăia ce mai pricepi din îndrăgosteală?!?! Ce zic copiii, nepoții și strănepoții? Că te-ai prostit, probabil.

Societatea te ”modelează” din copilărie. Eu recunosc că am fost precum catârul la capitolul acesta și în afară de ”regula bunului simț” nu s-au prins de mine multe.

După ce m-am chelit pentru a-mi susține prietena bolnavă de cancer, am mai învățat o lecție de viață: cum te privește lumea când, ca femeie la aproape cincizeci de ani, ai tupeul să te tunzi cheală.

Sincer mă așteptam să primesc un 25% din priviri critice ”uite și la asta” și 75% priviri ”săraca, e bolnavă, probabil are cancer”.

A fost viceversa și chiar mai rău. De când sunt cheală, un zece la sută m-au privit compătimitor, restul m-au privit critic. De ce? Probabil pentru că-mi etalez chelia cu mândrie, lucru pe care un bolnav ”nu ar trebui să-l facă”. O femeie bolnavă de cancer, ar trebui prin expresivitate să ”ceară” compătimiri, să meargă pe stradă opintit, să se îmbrace în culori închise etc, în nici un caz dreaptă și cu fruntea sus.

M-a durut și m-a înfuriat. Mai mult m-a înfuriat decât m-a durut. Nu-i destul că o femeie cheală la vârsta mea, probabil se luptă cu un cancer, trebuie să se lupte și cu privirile societății?

Am blog-ul ăsta amărât pe care m-am decis să-l fac în primul rând pentru a-i încuraja pe cei ca mine – și zău că s-au adunat mulți, chiar dacă sunt invizibili – și pentru că vreau ca cei sănătoși să ne vadă oameni ÎNTREGI și capabili de foarte multe, atunci când avem din partea lor puțin suport moral și psihic.

Am și critici destule, să nu vă imaginați că nu. Dar nu mă așteptam la altceva. Chiar și prietenii mei vechi se împart.

Unii sunt cei care mă susțin cu toată nebuneala mea cu muntele și cu toate câte fac parte din viața mea, iar ceilalți: cei care spun ”zice că-i bolnavă, dar cred că e numai închipuită”.

E drept că stau foarte bine la capitolul ”închipuială”, dar prefer să-mi folosesc energia pentru a-mi închipuii cai albi – fără Feți Frumoși, stele căzătoare – în capul meu, și să visez cât de mult pot la munte, la natură, la dragoste și la tot ce este pozitiv pe lumea asta.

Mai este categoria celor care îmi citesc articolele, se bucură de ele și le apreciază… pe cele pozitive. Când scriu articole în care îmi descriu durerile spun ”iar te plângi ca să te bage lumea în seamă”. Apoi dacă ei așa cred și atâta au priceput… să dea înainte.

”Dacă ești bolnavă, ce cauți pe munte?”
Exact asta caut: să stau departe câteva zile de voi, cei care mă întrebați ce caut.

”Te dai mare”
Ca să mă dau mare, îmi trebuie o scară și câteva kile în plus.

”Te bați cu cărămida în piept”
Apoi Doamne feri! Aia ar durea rău! La osteoporoza mea, ar însemna și ceva coaste rupte pe lângă vânătăi.

Toți avem oameni bolnavi în preajmă. Pe care-i preferați? pe cei care se vaietă toată ziua sau pe cei care sunt pozitivi și încearcă să-și depășească limitele?

Mai trebuie să spun un lucru care n-o să placă multora: un om bolnav care are diverse handicapuri invizibile, pus la ”întrecere” cu unul sănătos… s-ar putea să aveți surprize. Pentru că cel bolnav – care nu are nimic de pierdut mai ales în ochii societății – are altfel de motivații față de cel sănătos. Cel bolnav nu vrea decât să-și dovedească lui însuși că poate. Cel sănătos, vrea să dovedească ”ceva” altora. Diferența mare când vine vorba ”să dai tot” – pentru cei bolnavi, care oricum nu au nimic de pierdut.

Revin la chelie: cum îți permiți ca la aproape 50 de ani să te chelești? Nu mai ești o femeie respectabilă!

Revin la societate: atunci când fără să faci rău nimănui nici cu vorba nici cu fapta, nu ești capabil să te rupi măcar o dată în viață de regulile societății, îți meriți soarta. O să ajungi un om bătrân ranchiunos și fără strălucire în ochi (precum cei din troleul groazei), o ființă pe care toată lumea o va ocoli – pentru că nici cei din tagma asta nu sunt bine primiți de societatea pe care ei înșiși au creat-o.

Am o profundă admirație pentru această femeie care a avut curajul (sau tupeul, cum ar spune societatea) să-și spună povestea:

„Pentru că vreau să se ştie că se poate trăi frumos până la sfârşit. Pentru că nu mai vreau să văd bătrâni plângându-şi de milă. Pentru că nu mai vreau să se uite lumea la noi ca la nişte mumii, ca la nişte făpturi expirate. Pentru că vreau să se ştie că viaţa şi dragostea sunt daruri minunate de la Dumnezeu şi dacă nu ne bucurăm de ele până în ultima zi, înseamnă că suntem doar nişte amărâte de umbre pe pământ”

Atât cât mai pot merge pe munte, am să merg. Am să mă tund cheală de câte ori o să am chef. O să-mi fac poze încălțată în pantofi cu toc pe toate vârfurile de munte pe care ajung. Și mai ales, am să râd cât pot cu gura până la urechi pentru că nici noi, cei bolnavi, nu vrem să ne priviți ca pe niște ”făpturi expirate”.

Ce n-aș da să ajung și eu la vârsta domniei sale iar societatea să se uite cruciș la mine… pentru că mă dau mare, sau pentru că sunt cheală sau pentru că merg pe o motocicletă Harley și am… mult praf pe mine – nu aștept decât să fiu suflată de praf.

Povestea de mai jos, merită să o citiți. Nu acum, pentru că e lungă și merită citită în tihnă. Este o lectură plăcută dar mai ales o lecție de viață. Pe lângă povestea de mai jos, domnia sa a câştigat şase titluri mondiale la marş şi cinci titluri europene. Nu a câştigat aceste titluri în tinereţe, ci la vârsta senectuţii. Până la pensionare n-a făcut nici un fel de sport. Dar vă las să lecturați.

JURNALUL UNEI IUBIRI TÂRZII

IMG_7517 - bPovestea mea poate să pară o ciudăţenie, deşi eu sunt convinsă că e cât se poate de normală pentru orice om inteligent, cu sufletul viu.
“Am o vârstă destul de înaintată şi iubesc ca o adolescentă. Da, pot spune că e prima mea iubire adevărată. Vă miraţi? Vă indignaţi? Vi se pare ridicol? Toate astea sunt doar nişte prejudecăţi puerile. Eu cred că sufletul nu face niciodată riduri. Dacă ai sufletul viu, poţi să iubeşti oricând, la orice vârstă. Pentru mine, viaţa abia acum începe. În fiecare zi, plutesc parcă pe un curcubeu”

Sunt primele rânduri ale unei lungi scrisori primite la redacţia noastră. O poveste uluitoare a unei femei misterioase, care nu-şi dezvăluie vârsta şi nici numele, semnând epistola doar cu două iniţiale: M.T. Şi totuşi, în colţul de jos al ultimei pagini, apar câteva cifre minuscule şi uşor deformate, scrise parcă de o mână tremurândă. Un număr de telefon lăsat acolo, ascuns, pesemne după lungi ezitări, cu teama că un asemenea indiciu i-ar putea dezvălui identitatea.

Am sunat-o şi i-am spus că aş vrea să ne întâlnim, să o cunosc. Că povestea ei este un triumf fabulos, un elogiu minunat al bucuriei şi-al dragostei, o lecţie de voinţă şi optimism. A tăcut mult timp, am crezut că s-a întrerupt convorbirea ori că, pur şi simplu, mi-a închis telefonul. Apoi, brusc, vocea ei a ţâşnit ca un chiot de veselie: “Da, domnule! Haideţi să ne întâlnim. Până la urmă, ce-ar putea să fie rău? O să spuneţi poate că sunt nebună şi cu asta, basta. Eu tot aşa rămân, n-are nimeni cum să-mi ia bucuria pe care o trăiesc”

Iubire, la 87 de ani

Se întunecase de-a binelea. Am ajuns cu cinci minute mai devreme, dar ea deja mă aştepta acolo, în faţa blocului, sub lumina palidă a unui felinar. “Haideţi, că stau aici de o jumătate de oră. N-am mai avut atâta răbdare să vă aştept în casă”. Zâmbeşte solemn şi îmi întinde mâna. Are părul alb ca neaua, dar chipul luminos şi trupul subţire ca de fetişcană. “Haideţi să urcăm. V-am pregătit un ceai şi o plăcintă cu vişine. Abia am scos-o din cuptor”. Se mişcă sprinten şi vorbeşte cu o anume voioşie, rostind apăsat fiecare cuvânt. “M-a sunat mai devreme o prietenă, i-am povestit că aştept pe cineva de la «Formula AS», că vreau să dau un interviu”. Intrăm în lift, apasă butonul pentru etajul şapte şi-apoi mă priveşte pe furiş, parcă puţin stânjenită.
“Vai de mine! Sunt tare emoţionată, să ştiţi. Nici nu ştiu dacă e bine ce fac. Şi prietena mea mi-a zis: «Ce faci, dragă? Cum să faci publică o asemenea poveste? Vrei să râdă toată lumea de tine?». Parcă m-a dat puţin înapoi, aproape că mă răzgândisem după ce-am vorbit cu ea, chiar voiam să vă sun, să nu mai veniţi. Dar ştiţi, am zis totuşi că «Formula AS» e o revistă serioasă şi nu-şi permite să trateze o asemenea poveste în bătaie de joc”.
Încerc să o liniştesc, aprobând-o.
“Ştiţi, în America sau în orice altă ţară civilizată, o poveste ca a mea ar fi ceva absolut normal, aproape banal. Dar la noi, cu-atâta mârlănie şi atâtea prejudecăţi primitive…”.
O întrerup, atingându-i uşor braţul. “Nu vă faceţi griji, cititorii noştri sunt oameni speciali. Mulţi dintre ei sunt poate mai profunzi decât noi. Mârlanii de care vă temeţi citesc alte reviste”.

Vorbele mele îi înseninează şi mai mult chipul. Zâmbeşte timid, urmărind cu privirea cifrele care se aprind la fiecare etaj. O observ mai atent, încercând să-i evaluez vârsta. 65? Poate 70? Mai mult de-atât, imposibil.
Surâsul ei permanent, deloc ipocrit sau forţat, ţinuta ei suplă şi demnă, atitudinea mereu însufleţită, agerimea privirii, iuţeala cu care se mişcă, fervoarea şi limpezimea vorbirii, toate astea par să-i şteargă pe veci de pe chip orice urmă de bătrâneţe. Prezenţa ei tonică pare în stare să umple şi să învie orice spaţiu, să alunge din jurul ei orice supărare ori apatie.

Intrăm în apartament şi mă invită să stăm în bucătărie. “E mult mai comod”, îmi zice. “Aici am pregătit ibricul cu ceai şi platoul cu plăcinte. Şi avem şi lumina mai bună”. O bucătărie modestă, o masă, un dulap alb, un aragaz vechi cu cuptor, o chiuvetă din fontă, un frigider puţin ruginit pe la colţuri şi multe ghivece cu flori. Toate aranjate frumos, într-o curăţenie exemplară. Îmi toarnă ceai într-o ceaşcă şi-apoi îmi pune în faţă o farfurie cu câteva prăjituri. “Să ştiţi că sunt expertă la plăcinte. Toată lumea îmi zice asta. Îmi place mult să fac prăjituri, mai ales pen-tru alţii. De câte ori ştiu că am musafiri, pun imediat ceva la cuptor”. Scoate din dulap un caiet şi-apoi se aşază pe scaun, fixându-mă brusc cu privirea. “Domnule, am aici, pe caietul ăsta, toată povestea mea. Am scris-o în nopţile mele de insomnii. E un fel de jurnal, dacă vreţi. Cel mai bine ar fi să vă citesc din el. Dar întâi de toate, trebuie să vă spun câte ceva despre mine”.

Se opreşte puţin, trage aer în piept, deschide larg ochii şi-mi zice aproape şoptit: “Sunt multicampioană mondială şi europeană la atletism, proba de maraton, cinci şi zece kilometri, pentru seniori. O să vă arăt mai târziu toate medaliile, diplomele, fotografiile şi toate articolele din presa internaţională. De când mă ştiu, duc o viaţă sportivă şi fără asta n-aş putea să trăiesc. Nu lipsesc de la niciun campionat mondial, de la nicio olimpiadă. Niciodată, în ultimii ani, n-am venit acasă fără o medalie de aur sau de argint. Chiar şi în toamna asta va trebui să ajung la Olimpiada pentru seniori din Brazilia. Pentru toate performanţele mele, mă antrenez permanent. Ies zilnic într-un parc din apropiere şi alerg cel puţin cinci kilometri. O zi dacă nu fac asta, mă simt de parcă-s bolnavă. În rest, citesc mult, ascult muzică bună, merg săptămânal la concerte, mă întâlnesc cu prietenele, îmi place să fac daruri, să înveselesc lumea, într-un cuvânt, să trăiesc. A, şi ar mai fi ceva. Am venerabila vârstă de 87 de ani..”

Îmi vede ochii mari, uluiţi, şi se opreşte puţin, schiţând un zâmbet larg, cordial.
“Ce, nu vă vine să credeţi? Şi sunt perfect sănătoasă, nu iau niciun medicament, toţi me-dicii îmi spun că am un organism ca la 50 de ani. Şi peste toate astea, de cinci ani, sunt în-drăgostită lulea. Să zică lumea ce-o vrea, eu abia acum pot să spun că trăiesc adevărata iubire. Cam asta ar fi, pe scurt, despre mine”. Se opreşte brusc şi mă priveşte zâmbind.

Eu rămân mut şi năuc, parcă lovit cu leuca. 87 de ani! De unde atâta putere, vioiciune şi poftă de viaţă la o asemenea vârstă? Ce forţe supranaturale pot crea un asemenea fenomen? Ce secrete magice ascunde această misterioasă doamnă, mereu tonică şi mereu jovială, ca o zi vioaie de primăvară? O privesc insistent şi încă nu-mi vine să cred. “87 de ani?”, mormăi eu buimac şi sfios.

elena-pagu“Multicampioană mondială la atletism? Îndrăgostită lulea?” Ea deschide larg ochii şi izbucneşte într-un hohot de râs. “Vai, ce să spun! Dar ce-i aşa extraordinar în asta, domnule?

Toată lumea s-a obişnuit să vadă într-un om de 80 de ani, un biet bătrân muribund care abia îşi mai târâie picioarele. Mă mai întâlnesc prin parc, când alerg, şi cu mitocani d-ăştia, care strigă după mine: «Fugi tare, mamaie, că-i moartea în spatele tău». Păi cum să alerge prin parc o femeie de 87 de ani? Păi, ea trebuie să stea acasă, la cratiţă, ori la televizor, ori cu nepoţii. Sau, pur şi simplu, să zacă la pat şi să aştepte sfârşitul. Cam aşa suntem noi văzuţi. Nu-i deloc aşa, domnule. Omul trebuie să se bucure de viaţă până la capăt. Dumnezeu ne-a lăsat nişte daruri pe lume şi noi trebuie să ne bucurăm de ele până în ultima zi. Că-i tare bine să fii în viaţă! Şi unul dintre darurile astea, poate cel mai de preţ, este dragostea. Să nu te bucuri de un asemenea dar, ăsta e adevăratul păcat”. Rămâne nemişcată, cu privirea gravă, puţin încruntată. Apoi, brusc, zâmbeşte din nou şi se apleacă spre mine: “De ce nu gustaţi din plăcintă?”.

Vecinul din autocar

“Am avut două mariaje. Primul s-a sfârşit brusc şi dureros prin moartea soţului meu. Aveam 45 de ani şi am zis că n-o să mă mai mărit niciodată. Cinci ani am trăit singură cuc şi n-a fost rău deloc. Aveam o viaţă extrem de activă, eram «asistentă de ocrotire» şi toată ziua alergam din casă în casă, îngrijind copiii bolnavi. Pe vremea aia nu făceam încă sport de performanţă, însă activitatea mea profesională însemna foarte multă mişcare. Şi-atunci eram la fel de veselă, pe unde mergeam îmi făceam numai prieteni. Foarte mulţi părinţi mă chemau special pe mine atunci când mai aveau o problemă cu copilul. Îmi ziceau că prezenţa mea le dă putere şi optimism. Iar pentru mine, asta era cea mai mare bucurie. După cinci ani de văduvie, am cunoscut un domn cu vreo opt ani mai în vârstă decât mine. Fusese în tinereţe atlet de performanţă, iar acum era printre şefii unei organizaţii sportive. Eu n-am văzut la el nimic special, însă el s-a îndrăgostit nebuneşte de mine.

Un an de zile s-a ţinut scai de mine, cerându-mă de nevastă. Până la urmă am cedat. De-aia cred şi acum că al doilea mariaj al meu nu a fost o alegere, ci o renunţare. Nu l-am iubit. Doar l-am respectat şi i-am apreciat calităţile. Când am ieşit la pensie, am căzut într-o depresie cumplită. Cum să stau eu ca o babă în casă, după o viaţă atât de activă? Atunci, soţul meu mi-a zis: «Aleargă!».

Aşa am început să fac sport de performanţă şi pentru asta îi sunt recunoscătoare toată viaţa soţului meu. După 30 de ani de căsnicie, adică acum şase ani, s-a prăpădit şi el, după o boală care l-a chinuit foarte tare. Am rămas iar singură şi fără nici cea mai vagă dorinţă de a o lua vreodată de la capăt cu un nou mariaj. Un an de zile mi-am purtat cuviincioasă doliul, continuând totuşi să alerg, să mă an-trenez, să particip la competiţii şi să câştig noi medalii. Apoi, în toamna anului 2008, am fost invitată la un eveniment sportiv în Austria. Nu era o competiţie, ci doar un fel de maraton demonstrativ la care participau şi foarte mulţi voluntari amatori din toată Europa. Pe 19 septembrie, la ora cinci dimineaţa, m-am îmbarcat, alături de alţi pasageri, într-un autocar ultramodern şi am pornit în călătoria care urma să-mi schimbe viaţa. Aşa a început povestea..”.

Ridică ochii spre mine şi lasă caietul pe masă, zâmbind timid şi spunându-mi în şoaptă: “Dacă vă plictisesc, să-mi spuneţi. N-am deloc talent literar, dar m-am străduit… Oricum, o să vă citesc doar câteva fragmente”.

O încredinţez sincer că e un privilegiu unic pentru mine să fiu confidentul ei şi să ascult o asemenea fascinantă poveste. Ea îmi întinde mâna şi îmi strânge palma voiniceşte, ţintuindu-mă cu privirea. “De-acum, veţi fi complicele meu”.

Deschide din nou caietul, îşi drege puţin glasul şi continuă să citească, rostind cuvintele tare şi răspicat, cu o dicţie impecabilă. “În autocar, forfotă mare. Pasagerii încă somnoroşi îşi căutau buimaci locurile, îşi aşezau bagajele şi bâiguiau primele cuvinte între ei. Eu mă aşezasem deja pe scaunul meu, undeva, mai în spate, pe locul de la fereastră. Deodată, lângă mine, aud un glas sobru, elegant, cu inflexiuni de bariton. «Permiteţi, distinsă doamnă?» Un domn înalt, cu mustaţă, îmi cerea permisiunea să se aşeze lângă mine. Acolo era locul lui. «Bineînţeles, vă rog!», îi răspund puţin încurcată. Pune o geantă de piele deasupra şi se aşază calm lângă mine. Eu îl tot cercetez cu coada ochiului, fără să înţeleg prea bine de ce. Faţă de toţi ceilalţi pasageri, avea ceva special. Era îmbrăcat impecabil, într-o cămaşă albă, imaculată, şi-o lavalieră albastră la gât. Avea o privire pătrunzătoare şi o ţinută care impunea de la prima vedere. După câteva ocheade însă, m-am lipit cu capul de geam şi-am aţipit.

M-am trezit după aproape două ore, eram deja pe lângă Sinaia, se vedeau munţii. Domnul de lângă mine citea. Thomas Mann, «Muntele vrăjit». Purta pe nas nişte ochelari eleganţi, cu rame subţiri. La un moment dat, i-a sunat telefonul. A răspuns calm, spunând ceva despre nişte schiţe şi proiecte. Vorbea amabil, dar autoritar, dând interlocutorului său anumite indicaţii, ca şi cum i s-ar fi adresat unui subaltern. În autocar era linişte, nu se-auzea decât zumzăitul motorului. Ceilalţi pasageri dormeau ori se uitau amorţiţi pe fereastră. Am scos şi eu din geantă o carte, ceva despre viaţa lui Mozart, şi am început să citesc. După câteva rânduri însă, am simţit privirea bărbatului uşor întoarsă spre mine. Am ridicat şi eu ochii spre el. Mi-a zâmbit amabil, luându-şi ochelarii de pe nas şi întinzând mâna spre mine. «Îmi cer scuze, doamnă, că nu m-am prezentat până acum». Am făcut cunoştinţă, apoi mi-a spus că i-a atras atenţia cartea mea despre Mozart. «Da», i-am zis. «Doar mergem şi la Salzburg şi vizităm casa lui. Am zis că trebuie să aflu cât mai mult despre el».

A urmat un adevărat recital. Aproape două ore mi-a vorbit despre Mozart. Mi-a mărturisit că e un meloman înfocat, că nu ratează niciun concert important. Erau primele afini-tăţi, primele semne ale unei prietenii ori măcar ale unei companii mai mult decât agreabile. A venit ora prânzului. Am făcut o primă escală, am mâncat la un restaurant şi, la întoarcere, l-am servit din bagajul meu cu plăcinte cu mere. Mi-a spus că n-a mâncat niciodată prăjituri atât de gustoase, însă nu ştiam dacă a spus-o sincer sau numai din politeţe. A scos apoi din geantă o cutie, oferindu-mi şi el nişte fructe confiate.

Conversaţia s-a încins, am schimbat primele informaţii personale. Eu i-am spus cine sunt, el mi-a spus că are o firmă în domeniul arhitecturii şi că, în paralel, e profesor la o universitate din Bucureşti. Eu i-am spus că sunt multicampioană mondială, el mi-a spus că e doar un sportiv amator, că aleargă şi el zilnic, face gimnastică, ţine tot felul de diete şi încearcă să trăiască cât mai sănătos. L-am întrebat apoi câţi ani are. «61, doamnă». Am simţit că se năruie cerul pe mine. Eu aveam atunci 82. Adică, 21 de ani diferenţă. (Aveam să aflu mai târziu că mama lui era cu trei luni mai mică decât mine.) De data asta însă, politeţea lui m-a salvat. Nu m-a întrebat nimic despre vârstă. Discuţiile noastre au continuat pe toată durata călătoriei. Erau tot mai vii, la fel de vii ca şi emoţiile mele.

Prezenţa acestui domn îmi făcea bine. Avea un fel de a fi care mă încărca cu o bucurie enormă. Mă simţeam mai frumoasă, mai deşteaptă, mai luminoasă. Până atunci, nu simţisem aşa ceva niciodată. Mai târziu, atmosfera din autocar s-a încins. S-au spus glume, s-au cântat tot felul de melodii. Am prins şi eu curaj şi am cântat ceva din Maramureş. «Niculai îi moroşan, are moară şi cazan». Toată lumea m-a aplaudat, iar după ce m-am aşezat pe scaun, el s-a întors spre mine şi mi-a spus cu o tandreţe năucitoare în glas: «Sunteţi minunată! N-am întâlnit niciodată o doamnă atât de fermecătoare». Din momentul acela, am început să plutesc”.

Lasă caietul jos şi trage adânc aer în piept. Bea o gură de ceai şi mă întreabă din nou dacă nu cumva m-am plictisit. “A fost un vis, domnule”, îmi zice cu un aer puţin melancolic. “O săptămână de vis. Nu mi-am putut imagina niciodată că pot trăi pentru prima oară asemenea sentimente la 82 de ani”.

Un pahar de şampanie

Iese din bucătărie şi se întoarce repede cu o fotografie în mână. “El este”
Un domn puţin grizonat, dar proaspăt la chip, bine legat, cu o mustaţă puţin arcuită la margini şi ochii vii, iscoditori, îmbrăcat lejer, dar decent şi cu gust. Stă pe o bancă cu privirea ţintă spre obiectiv, zâmbind tandru, dar cumpătat.

“Eram într-un parc din Viena, în penultima zi a excursiei. I-am făcut-o chiar eu, după ce i-am spus ce vârstă am. Trebuia să i-o spun. A fost de-a dreptul şocat, mi-a spus că nu mi-ar fi dat mai mult de 65. De-atunci, n-am simţit nici o schimbare în atitudinea lui. Chiar dacă pe mine m-a chinuit cumplit complexul ăsta legat de diferenţa de vârstă, el niciodată nu m-a făcut să mă simt bătrână. Dimpotrivă, m-a tratat şi m-a răsfăţat la fel de delicat, ca pe o prinţesă”

Pune fotografia între filele caietului şi se aşază pe scaun. “Sper că nu vă închipuiţi cine ştie ce lucruri indecente… Ar fi caraghios, ba chiar grotesc. La vârsta asta, dragostea se manifestă cu totul altfel, aşteptările sunt total diferite, chiar dacă emoţiile şi fluturii din stomac sunt aceiaşi. Oricum, atunci, în Austria, n-a fost decât aşa, o tatonare, o încercare timidă, dar emoţionantă de a ne descoperi unul pe celălalt. Ce să vă zic, era fermecător. Niciun gest ori cuvânt de-al lui nu era fără noimă, iar cu mine se purta minunat. Putea să se termine totul aici. O excursie de şapte zile şi o prietenie puţin siropoasă, care mi-a trezit, acum, aproape de sfârşitul vieţii, o nostalgie dulce-amăruie. Şi chiar aşa s-a şi încheiat. Dar mai bine să vă citesc”

Deschide din nou caietul, îl răsfoieşte, caută cu înfrigurare o pagină anume. Apoi se opreşte brusc, pune degetul în dreptul unei date din calendar şi începe să citească cu aceeaşi dicţie impecabilă: “26 septembrie, 2008. Era deja noapte şi ne-am despărţit într-o parcare din Bucureşti, la scara autocarului. Mi-a strâns uşor mâna şi mi-a zis: «Doamnă, a fost o onoare şi o încântare uriaşă să vă cunosc». Eram deja tristă, dar n-am vrut să vadă asta. M-am silit să zâmbesc şi i-am răspuns că şi pentru mine a fost la fel. Ne-am strâns mâna, am întors spatele şi am simţit că-mi explodează ochii în plâns. Mi-am muşcat tare buzele şi m-am întors aşa, pe jumătate, spre el, spunându-i cu glasul înecat: «Cine ştie, poate ne mai vedem…». A zâmbit şi a tăcut. O tăcere mortală, ca un cuţit care mi-a străpuns inima.

Au urmat câteva zile chinuitoare. Mă învârteam prin casă fără noimă, nu mai ştiam ce-i cu mine, nu mai puteam să adorm, nu mai ieşeam să alerg, nu mâncam… Până într-o zi, când m-am înfuriat foarte tare şi am zis: «Doamne, ce-i cu mine? Dacă o ţin tot aşa o să mor». Mi-am pus imediat echipamentul şi am ieşit să alerg. Nu mai eram deloc în formă. După două ture simţeam că mă prăbuşesc. A urmat apoi o adevărată tortură. Zile la rând m-am luptat cu mine din răsputeri, am mers la biserică, m-am forţat să mănânc, să citesc, să ascult din nou muzică. Eram disperată, trebuia numaidecât să mă întremez, să-mi vin iar în fire. Cu chiu, cu vai, am reuşit să uit şi să fiu din nou eu. Într-o dimineaţă însă, după aproape o lună de la excursia din Austria, primesc un telefon. O voce de bărbat îmi spune: «Bună dimineaţa, doamnă!». Era vocea aceea caldă şi sobră…

Am căzut pe fotoliu parcă lovită de fulger. «Am scos nişte fotografii din Austria şi mă gândeam să ne întâlnim cumva pentru a vi le da.» Nu-mi amintesc prea clar, dar cred că i-am răspuns imediat că da, că se poate oriunde şi oricând. Toată lupta aia a mea, tot exerciţiul ăla cumplit de voinţă, totul s-a năruit într-o clipă. Ne-am fixat întâlnirea undeva, în oraş. M-am gătit ca o mireasă, am probat toate rochiile, fustele, bluzele… Am ales ceva lejer, dar şi elegant. Până la locul întâlnirii parcă am zburat. Totul mi se părea minunat, chiar şi ploaia mocănească de-afară ori băltoacele pe care le-am traversat până la staţia de tramvai. El era neschimbat. La fel de elegant, galant şi impunător. Am intrat într-un bistro, am văzut fotografiile şi ne-am amuzat copios. La despărţire, m-a invitat în weekend la un concert. Simfonia a noua, de Beethoven, şi un recital de pian. Pluteam, eram în al nouălea cer.

Zilele următoare au fost poate cele mai frumoase din viaţa mea. Aşteptarea următoarei întâlniri îmi dădea aripi şi fiori, ca la 20 de ani. Cântam toată ziua şi alergam ca o felină. Speranţa şi emoţia aşteptării… Două daruri minunate pe care mi le-a dat Dumnezeu tocmai atunci, la 82 de ani. Sâmbătă, după concert, ne-am plimbat pe Kiseleff. I-am povestit despre mine, despre căsniciile mele. M-a ascultat atent şi cu emoţie, apoi a tăcut. Nicio vorbă despre trecutul lui”

Face o pauză şi ridică ochii spre mine. “Abia mai târziu, după un an şi ceva, mi-a mărturisit că în urmă cu 15 ani avusese o decepţie oribilă şi că de atunci a refuzat categoric orice relaţie”
Mă întreabă dacă îmi place plăcinta şi îmi promite că o să-mi dea şi câteva la pachet. E deja ora 12 noaptea, dar nu văd pe chipul ei nicio urmă de oboseală. Dimpotrivă, amintirile astea o stârnesc tot mai tare şi verva ei creşte la fiecare pagină citită.

“Deci, unde rămăsesem… A, da, la plimbarea de pe Kiseleff… Aşadar, nicio vorbă despre trecutul lui. E un om introvertit, misterios atât cât să stârnească interesul şi să fie interesant. A doua zi, duminică, l-am invitat la mine să luăm prânzul. A venit cu un buchet uriaş de trandafiri şi o pâine preparată cu măsline. După masă, l-am servit cu ceai verde şi savarine şi am ascultat Concertul pentru vioară şi violoncel al lui Brahms. Mi-a povestit despre afacerea lui şi despre materia pe care o predă la universitate. A fost prima dată când ne-am tutuit. La despărţire, mi-a spus că va trebui să plece pentru două săptămâni din Bucureşti. Nu l-am întrebat unde şi de ce, deşi eram ca pe jar să ştiu. Mă gândeam că poate are pe cineva… Eram pentru prima dată geloasă. De-atunci, întâlnirile noastre s-au tot repetat. La mine, la el, în oraş, la concerte, la teatru… După un an şi ceva, de ziua lui, m-a invitat undeva, la ţară, unde avea o casă de vacanţă. Am făcut împreună cumpărături, am pregătit bagajele, iar eu am preparat un tort minunat de fructe. Acolo, am petrecut o noapte de vis. În faţa şemineului aprins, doar noi doi, cu «Nocturnele» lui Chopin în surdină. Nici Prometeu n-a fost aşa fericit de focul furat.

De-atâta emoţie şi fericire, aproape că am vorbit numai eu. Spuneam vrute şi nevrute, nimic nu mă putea opri. La un moment dat, l-am întrebat dacă nu-l obosesc. S-a uitat în ochii mei şi mi-a zis că sunt minunată. Mă simţeam ca o adolescentă topită de dragoste. De-atunci, în fiecare an, mergem de ziua lui acolo. De ziua mea, petrecem la mine, doar noi doi. Ne răsfăţăm cu o sticlă de şampanie şi vorbim despre orice. La vârsta noastră, dragostea se reduce doar la cuvinte. Cuvinte care pot da fiori, mai mult decât orice atingere sau mângâiere. Astăzi am 87 de ani şi trăiesc cea mai frumoasă poveste de dragoste. Nu vrem să ne căsătorim, nici să trăim împreună. Vrem să avem răgazul nostru de singurătate şi dor, pentru a ţine dragostea aprinsă până în ultima zi”

Închide caietul şi râde vădit stânjenită, de parcă s-ar fi ruşinat brusc de toată destăinuirea ei. “Să ştiţi că nu-i uşor pentru mine momentul ăsta. Mă simt de parcă m-aş fi dezbrăcat în văzul lumii”

Se ridică şi pune caietul la locul lui, în sertarul bufetului. Simt o oarecare iritare în glasul ei şi încep să mă simt şi eu puţin vinovat pentru indiscreţia cu care am ascultat-o.

“Şi totuşi, pentru ce aţi făcut-o?”, o întreb. “De ce aţi decis să faceţi publică o poveste atât de intimă?”

Se aşază din nou pe scaun şi-mi zice pe un ton ridicat, aproape răstit: “Pentru că vreau să se ştie că se poate trăi frumos până la sfârşit. Pentru că nu mai vreau să văd bătrâni plângându-şi de milă. Pentru că nu mai vreau să se uite lumea la noi ca la nişte mumii, ca la nişte făpturi expirate. Pentru că vreau să se ştie că viaţa şi dragostea sunt daruri minunate de la Dumnezeu şi dacă nu ne bucurăm de ele până în ultima zi, înseamnă că suntem doar nişte amărâte de umbre pe pământ”.

Epilog
La plecare, îmi arată toată colecţia ei de diplome, medalii şi articole din ziare. Sunt multe, foarte multe, nu ar ajunge o noapte întreagă să-mi povestească despre fiecare în parte. Printre ele, văd o fotografie mare, apărută într-un ziar scris în limba germană. “Da, asta e din Germania, când am câştigat pentru a doua oară titlul de campion mondial”
O văd acolo pe ea, urcată pe podium, cu medalia la piept şi braţele ridicate, cu zâmbetul ei suveran şi senin, plutind deasupra lumii de-atâta fericire. De atunci, de câte ori mă gândesc la ea, îmi apare brusc în minte imaginea asta. A unei doamne Campioană mondială la probele de voinţă şi fericire.

Sursa: Formula AS

Doamna din poveste este cât se poate de reală. Elena Pagu este numele domniei sale. Mai jos câteva link-uri către alte articole care o prezintă:

Alergare în pas de marş la 88 de ani
„Îmi doresc să mor pe podium şi să-mi cânte imnul!”

Elena Pagu: “Aleargă aşa cum îţi faci rugăciunea!”
Şi-a creat un nou mod de viaţă, unul sănătos, pe care îl adoră. Şi vrea să-l promoveze, “pentru că noi chiar demonstrăm ceva: se poate trăi şi la această vîrstă fără medicamente, fără să te îmbolnăveşti, fără să depinzi de alţii.”

“Inima nu face riduri”

”Audio: Dincolo de sport, doamna Elena Pagu are o filozofie interesantă de viaţă, pe care vă invităm să o aflaţi în documentarul următor.”

Din tot sufletul îi urez doamnei multă să nătate și cât mai multă fericire!

Share and Enjoy

IMG_0995

Ultimele luni din 2015 – pentru mine tare învolburate. De Revelion a mai dat peste mine și un plâns bolnav… Plângeam ca bleaga din orice. Plus o serie de minunate dureri. Mă trezeam noaptea plângând torturată, în zona umerilor. Gheare care smulg carnea de pe oase – cam așa sunt aceste dureri pentru mine.

Rabd cu stoicism, dar mă înfurie rău. Fiind adepta zicalei ”cui pe cui se scoate”, m-am gândit că pentru chinul de umeri/omoplați, cel mai bun tratament ar fi un rucsac greu în spate cu o cură de munte.

Meteo dădea cu avertizări de ger. Prietenii mă sfătuiau să nu plec, să stau să treacă valul de ger – asta pentru că iar plecam singură. N-am mai vrut să amân. Trece gerul, vine căldura, zăpada e grea… Mereu există ”ceva” pentru care nu pleci.

M-am hotărât să plec duminică, 24 ianuarie spre Bârcaciu. Știam că la cabană sunt turiști care vor coborî, deci nu eram singură pe potecă. De-mi rupeam ceva, mă găseau repede. La gerul care era, dacă mă găseau țapănă, nu apucam să mă stric și păstram aceeași expresie a feței până la dezgheț.

Făcut rucsac, ”rupt ușa”, plecat spre Sibiu. Până la gară, cu rucsacul în spate, am realizat greșeala clasică: am băgat în rucsac cât a încăput. Ajunsă la Sibiu, la nepoata mea Alexandra, am ”revizuit” bagajul la sânge. Ali și Sebi m-au dus la Poiana Neamțului. De acolo – poteca… după pumnul cuvenit de medicamente anti durere. Zăpada înghețată, poteca numai bună. Singura problemă era cu pauzele – nu puteam să stau jos. După jumătate de oră de mers, am scos sticla de apă. Când am văzut gheața din sticlă, am realizat că pauzele nu sunt indicate :mrgreen: .

O zi superbăLa ora 11 am pornit de la Poiana Neamțului iar la cabană am ajuns la ora 2:30, mers constant, cu încurajări de rigoare (din cele cu ”…zgura”), cu au și cu vai, dar întreagă întreguță. Mi-a fost foarte greu, recunosc, dar și satisfacția a fost pe măsură. La cabană nu aveam decât să mă odihnesc și să mă bucur de compania cabanierilor, coana Mariana și nea Petre –oameni minunați, dragi mie.

Munte, zăpadă, aer, liniște, căței, oameni frumoși… Pachet complet. Pentru dureri, m-am îndopat bine cu pastile.

Ziua mă plimbam prin jurul cabanei, mă jucam cu cățeii și dădeam zăpada din jurul cabanei, doar ca să fac mișcare. N-am mai văzut demult atâta zăpadă curată, neatinsă. Seara mă jucam cu pasta Fimo – terapie prin artă, apoi mă băgam în pat și citeam. De data asta l-am luat cu mine pe Osho. Nu mi-a părut rău. Îmi place cum le zice dumnealui.

Trebuia să cobor miercuri, dar planul de acasă… nu s-a potrivit cu încălzirea vremii. Se mai așternuse un strat de zăpadă, care s-a transformat în zăpadă grea. Să mergi prin așa o zăpadă, înseamnă un efort imens, efort pe care eram incapabilă să-l fac. Știam că sâmbătă urmau să urce turiști, asta însemnând că vor deschide ei poteca. Așa se face că am rămas până duminica următoare.

Am încercat câteva plimbări în preajma cabanei, dar prin zăpada mare și grea n-am ajuns prea departe. Dar era suficient să fiu acolo să-mi încarc bateriile.

Mămăligă cu brânză :-)La Bârcaciu se mănâncă bine! Coana Mariana gătește foarte bine, iar porțiile sunt generoase și consistente. Nici foarte scump nu este. Așa se face că m-am îngrășat 2 kg și ceva cât am stat acolo – asta poate și pentru că nu făceam efort, n-aveam pe unde să umblu brambura.

Într-o dimineață am ieșit din cabană. Ninsese. Am luat lopata de zăpadă și m-am apucat de curățat zăpada în jurul cabanei. Le-am povestit cabanierilor cum tatăl meu – șugubăț din fire – iarna pe când curăța zăpada prin curte, dacă treceam pe lâgă el, ”sută în sută” îmi arunca în cap o lopată de zăpadă. Nu rata niciodată nici ocazia, nici ținta 😆 .

Curățând zăpada am ajuns în spatele cabanei la spălătorul adăpostit de o copertină. În momentul în care am ajuns sub copertină, m-am trezit cu o avalanșă de zăpadă în cap! Nedumerită, am crezut mai întâi că nea Petre m-a ”bulgărit”, mai apoi am rezlizat că de fapt alunecase zăpada de pe copertină. Am râs zdravăn și m-am gândit ”nici de data asta nu m-ai ratat, tata!” Scuturându-mă de zăpadă, am alunecat și-am mai tras și o trântă – carevasăzică mi-a mai pus și piedică :roll: .

Cu așa multă zăpadă în jur, nu m-am putut abține să nu fac un om de zăpadă. Mi-am zis că toate femeile își doresc un bărbat care să se topească după ele. Nu, nu mai aștept, mai bine îl fac cu mânuța mea.
Ăsta este premiul :-)Sâmbătă – vreme superbă, în ciuda celor de la meteo: anunțau lapoviță și minuni. Așteptam să urce turiștii, doar, doar vreo doi băieți vânjoși s-or avânta la plimbări în sus, să-mi facă și mie poteca. Pentru că vânjoșii nu se arătau, m-am făcut eu vânjoasă și am plecat să mă plimb. Zăpada se ”așezase” între timp și se mergea ceva mai ușor. Am reușit să urc ”aleea prezidențială”, am ieșit din brazi, dar ceva mai sus nu se mai vedeau semne de potecă sau marcaje. După ce am intrat de vreo trei ori cu cracul până sus în zăpadă și m-am chinuit să mă tot scot, am obosit. M-am gândit că sunt fraieră că nu știu pe unde să mai urc puțin, dar… o fraieră vie, e mai bună decât o fraieră moartă (zic și eu), așa că am făcut cuminte cale întoarsă la cabană.

Apăruseră turiștii, iar trei erau la masă afară. Nea Petre m-a întrebat ceva și îi răspundeam, dar din colț am auzit chicote de râs pe când îmi dădeam jos căciula să-mi aerisesc chelia.
– Mă bucur că nu sunt singurul cu freză turbată, zise unul dintre băieți.
– A, de mine râdeați mai devreme?
– Nu râdeam în sensul rău, știți să nu înțelegeți…
– Am înțeles, nu-i bai.
Erau sibieni și am vorbit să mă ducă și pe mine la Sibiu, duminică, dacă aveau un loc. Aveau loc, problemă rezolvată.

O urmă cu... colțari Urcaseră două grupuri de turiști. Unii rămâneau la Bârcaciu, ceilalți plecau spre Negoiu. Eu nu prea avem chef să stau locului și am mai făcut o încercare de plimbare, de data asta pe cruce galbenă – Mihai îmi spusese că e potecă făcută, că sunt urme. Nu erau nici urme, nici potecă. Cel puțin nu urme de om, doar căteva urme de căprioare și de urs, înșiruite frumos pe potecă. Am mers până la indicatorul de la intersecție dar acolo, pentru că iar intram în zăpadă până peste genunchi și obosisem, m-am întors cuminte. Aș mai fi mers ceva, dar se făcea târziu și la cât de greu înaintam mi-ar fi luat prea mult timp să ies până unde se vedea Negoiul. Nu aveam de gând să mă prindă noaptea.

Pe drum m-am întâlnit cu cei care urcau spre Negoiu iar vânjosul care mergea în fruntea grupului m-a întrebat
– Până unde ați mers?
– Doar până la primul indicator. De acolo n-am mai mers, că nu sunt urme.
– Cum să nu mai fie urme?
– Uite așa bine.
– Adică noi până aici am venit pe poteca făcută de dumneavoastră?
– Se pare că da… ioi ce vânjoasă m-am simțit! Am deschis eu, poteca pentru alții 😆
– Dar de ce sunteți așa de obosită, e greu mai încolo? M-a întrebat o mândrețe de căprioară din grup, pe când treceam pe lângă ea.
– Apoi domnișoară, mergi tu în fruntea grupului dar nu călca pe urmele mele, mergi prin zăpadă necălcată. Când ai să obosești, nu te obosi să mă suni. Doar strigă-mă, că sigur n-am să fiu prea departe.
– Eeee nu… nu mă duc să fiu prima.
Așa mă gândeam și eu…

La cabană cald, frumos, bine. Oameni frumoși, povești și hohote de râs.

Dumincă dimineața m-am trezit și mi-am făcut bagajul în tihnă, înainte să se trezească lumea și să înceapă vânzoleala. În felul acesta speram să nu-mi uit ceva acolo, după cum îmi este obiceiul. Am așteptat să se pregătească și ceilalți apoi am luat-o la vale împreună.

Am greșit așteptând să cobor cu grupul pentru că a trebuit cobor în ritmul lor… și am făcut-o într-o oră jumate :mrgreen: . După ce am ajuns acasă am ”plătit” greșeala cu o frumusețe de febră musculară. Mergeam prin casă ca un robot și durea rău.

Din poiana Neamțului am plecat spre Sibiu, împreună cu Dan Vs. Ciprian și prietena (sau soția) lui, Alina Grecu. Pe drum, am hotărât să mergem împreună să mâncăm o ciorbă de burtă.
– Știți, la localul unde mergem să mâncăm, chelnerii mă cunosc. Toți mă tachinează pentru freza mea nebună și-mi spun că ar trebui să intru și eu ”în rândul lumii”. Pot să le spun că sunteți mama mea? zise Dan.
Dacă-i de râs, atunci de râs să fie! Prin urmare am fost de acord.

Adoptată pe post de mamăAm ajuns la local obosiți și flămânzi. În ținută de munte și fără căciulă pe cap, toată lumea se uita la mine ca la urs. Chelnerul a venit și a luat comanda iar eu am comandat pe lângă ciorbă și o votcă, după care m-am dus la baie. Când am ieșit din baie, îl aud pe Dan strigând de lângă bar
– Mama, o votcă mică, sau una mare?
– Una mică, măi copile.
Deja le spusese că eu sunt mama lui și toți chelnerii mă priveau veseli: ”așa mamă, așa fiu”.
– Putem să vă spunem de acum ”mama Krista”?
– Puteți dară, nu sunteți singurii. Am un singur copil al meu, restul… nenumărați. Iaca așa am fost – încă o dată – adoptată pe post de mamă.

A fost prima mea tură de munte iarna, singură. A fost o provocare și spun drept că am avut mari emoții, dar asta numai până când am ieșit pe ușă. Când am luat rucsacul în spate și am început să urc, m-am liniștit și mă încurajam singură ”hai că poți”. Când am început să obosesc îmi spuneam ”TREBUIE să poți, nu ai de ales!”. M-am felicitat pentru că la Sibiu am avut inspirația să-mi ușurez rucsacul, cele 9 kg rămase, au fost grele dar nu insuportabile.

Oricum, a meritat efortul. Mi-am încărcat bateriile. Pentru că de data asta n-am făcut ture de creastă și alte minuni de umblături, când am ajuns acasă n-am ajuns ”frântă”. Am ajuns cu bateriile încărcate și mai grea cu două kilograme 😳

Terapie intensivă: munte, aer curat, liniște, creație… Bârcaciu se numește.

”Nu trebuie să mergi unde te duce calea, mergi pe unde nu este cale și lasă urme.”
Ralph Waldo Emerson

IMG_1120

Share and Enjoy

1 2 3 5