(după ce postez asta, o să bag capul între umeri și o să aștept scatoalce și ”castane” să cadă asupra mea, de la cei… viteji. Așa cum am primit după articolul ”Și eu fac enduro!” )

Muntele e pentru toți – atâta timp cât îl respecți, cunoști regulile, mergi doar unde poți și ai echipamentul adecvat.

Iubesc muntele, pădurea și tot ce înseamnă natură de când mă știu. Pe munte am urcat cu încăpățânare, în ciuda doctorilor care mereu mi-au spus că nu am voie să fac efort.

De mică am fost bolnăvicioasă. De dureri de cap, de a căror cauză nici un doctor nu avea habar, am suferit de la doi ani. Pe la 13 – 14 ani, doctorii m-au băgat în maiou de ghips, pentru durerile de spate și de mijloc. Noroc că era iarnă și îmi ținea de cald. Eram scutită de sport și practică agricolă. Nu aveam voie să fac mai nimic din tot ce înseamnă efort fizic. Nici la sapă nu mă luau ai mei. Mă simțeam mereu dată la o parte, cumva izolată de toți ceilalți. Continue reading →

Ultimele luni din 2015 – pentru mine tare învolburate. De Revelion a mai dat peste mine și un plâns bolnav… Plângeam ca bleaga din orice. Plus o serie de minunate dureri. Mă trezeam noaptea plângând torturată, în zona umerilor. Gheare care smulg carnea de pe oase – cam așa sunt aceste dureri pentru mine.

Rabd cu stoicism, dar mă înfurie rău. Fiind adepta zicalei ”cui pe cui se scoate”, m-am gândit că pentru chinul de umeri/omoplați, cel mai bun tratament ar fi un rucsac greu în spate cu o cură de munte.

Meteo dădea cu avertizări de ger. Prietenii mă sfătuiau să nu plec, să stau să treacă valul de ger – asta pentru că iar plecam singură. N-am mai vrut să amân. Trece gerul, vine căldura, zăpada e grea… Mereu există ”ceva” pentru care nu pleci. Continue reading →

Vf. Moldoveanu – un vis devenit realitate
…sau o poveste de spus

Notă: Am dedicat această ”tură” celor ca mine bolnavilor de boli autoimune & cancer.

Acum după ce am trăit-o, mă simt mică, insignifiantă și umilă în fața lumii, a universului și nu în ultimul rând, a lui Dumnezeu.

Pentru mine turele de munte înseamnă ”bagajul și marcajul”, de la 17 ani. Anul trecut mi-am luat inima în dinți și am început să merg singură pe munte – știu că încalc o lege importantă a muntelui: ”să nu mergi niciodată singur”. Dacă nu aș pleca așa, nu aș mai pleca deloc. De stau prea mult pe gânduri, nu mai plec nicăieri. Îmi este groază de plecatul de acasă, drumul lung până departe… Continue reading →

Notă:  Știu, una din regulile unui blog cică este să nu scrii articole prea lungi, că se plictisesc cititorii și nu capeți ”like”. Promit că în ziua în care o să-mi pese mie de ”like-uri” mă las de scris 😉 . Pe lângă asta, am mai fost întrebată ”îmi dai voie să dau share?” – share-uitul e la liber.

Nu uitați un lucru, voi cei sănătoși: sănătatea o considerați ca un drept ce vi se cuvine – am fost și eu acolo într-o vreme. Blogul meu, e dedicat în mod special celor ca mine – așa că dacă îndrăzniți să mă judecați, luați 5 minute pauză și puneți-vă în locul meu sau a altei persoane care este în aceeași situație ca mine.

Ieșirea la Huda lui Papară – Scărița Belioara, a fost din start planificată ca și ”plimbăreală” – adică pauză cu ieșit la aer, la verde și la liniște. Nu putea să fie altfel din cauza piciorului meu stâng aflat încă pe pană. Continue reading →

Când colinzi potecile munților îți faci o mulțime de prieteni – dacă vrei. Cu unii din ei păstrezi legătura, cu alții mai puțin. Așa și eu într-o seara, la un foc de tabără, undeva pe-un munte, am cunoscut câțiva constănțeni. Puțin pantofari băieții – mai bine spus începători – dar de treabă de altfel și dornici să vină cât mai mult pe munte.

Unul dintre ei, Liviu, ia legatura cu mine vara următoare și-mi spune că vrea să vină să mergem o bucată de creastă, mai ușurel, mai cătinel, împreună cu fratele lui mai mic. Totul ok, vin băieții și plecăm la drum: urcăm pe la Bâlea, ajungem în creastă și o luăm spre Sâmbăta, cu gând de popas acolo.
Vreme bună, liniște si pace, taman cum ii place omului pe munte. După ceva vreme de mers, lui Liviu i se dezlipește talpa bocancului de la vârf și până am ajuns la Sâmbata, lipăia zdravăn talpa pe jumătate dezlipită. Continue reading →