Ikstar
Draga mea boală I.C.A.
Incurabilă, Cronică, Autoimună
Am citit cu mult interes anunțul făcut de tine: Cum ar trebui…
Mă simt onorată (sau poate nu) că am fost aleasă să fiu gazda câtorva boli autoimune.
Acum că tot ai dat năvală în viața mea neinvitată, aș vrea să lămurim câteva lucruri: chiar dacă ai pus stăpânire pe corpul meu și îl faci varză și chiar dacă uneori te joci cu mintea mea, nu ai să poți niciodată să pui stăpânire pe inima mea, pe credința mea, pe speranța mea, pe spiritul meu luptător și pe ceea ce iubesc.
Pe lângă toate provocările la care mă supui, pe lângă toate relele pe care mi le-ai adus, mi-ai adus și câteva lucruri bune. Trăiesc experiențe pe care nu le-aș fi trăit dacă tu nu îmi invadai trupul.
Fără să pot să te refuz mi-ai luat multe, dar îți mulțumesc pentru tot ceea ce m-ai învățat:
- m-ai învățat să mă cunosc pe mine mai bine, să îmi cunosc atât forța cât și slăbiciunea
- m-ai învățat să prețuiesc fiecare clipă pe care o trăiesc, pentru că fiecare clipă e neprețuită
- m-ai învățat să mă bucur mai mult, de tot ce este frumos… Continue reading
Din ciclul: ”Toate mi se-ntâmplă numai mie”
După ultimul articol pe care l-am postat acum două zile – Ghid de supraviețuire în casă – 1 , o prietenă mi-a spus: ”ai grijă să nu cazi acum în vre-o depresie din cauză că nu te poți mișca”. Îi mulțumesc pentru că se gândește la mine și îi mulțumesc pentru sfat.
Sincer, n-am nici o șansă să cad în depresie, asta pentru că sunt foarte ocupată să gândesc fiecare pas pe care îl fac în cârje. E mai mare pericolul să cad în cap decât să cad în depresie 😆 . La fiecare pas trebuie să îmi amintesc că medicul mi-a spus: ”nu ai voie să calci deloc pe picior” – cred că o să mi-l leg de gât pentru că e prea obositor să mă lupt cu instinctul de a călca pe el (mai ales că acum nici nu mai doare).
Din ciclul: ”Toate mi se-ntâmplă numai mie”
Parcă o aud pe mama spunând: ”Muntele ăla o să îți pună capac!” … apoi că doar cineva sau ceva trebuie s-o facă și pe asta.
E adevărat că și anul trecut, după turele din Retezat, Rodnei și Făgăraș, la întoarcere am avut dureri de picioare – laba piciorului cu toate minunatele ei articulații – dar au fost la limita suportabilului și au dispărut după 2-3 zile. Tura din Bucegi: Bușteni – Mălăiești – Hornul Mare – Omu – Babele – Bușteni mi-a pus capac așa că niciodată în viață nu-i târziu să înveți că mamele au întotdeauna au dreptate 😛 .
Acum două zile, Ileana a pus pe facebook un text (fetița ei a împlinit un an, să-i trăiască!):
”DA, COPILE, AI VOIE!
Să râzi tare, chiar dacă e 6 dimineața și restul Universului doarme. Să mergi desculț prin casă, prin pat, pe iarbă, în nisip, în vizită la prieteni, pană-ți faci tălpile negre. Le spălăm!
Să-mi spui ce vrei, cînd vrei, chiar dacă o să mă supere sau o să mă enerveze. Vreau să știu, nu să nu știu.
Să stai în brațe. Nu ești prea mare, niciodată n-o să fii prea mare pentru brațele mele.” Continue reading
Când colinzi potecile munților îți faci o mulțime de prieteni – dacă vrei. Cu unii din ei păstrezi legătura, cu alții mai puțin. Așa și eu într-o seara, la un foc de tabără, undeva pe-un munte, am cunoscut câțiva constănțeni. Puțin pantofari băieții – mai bine spus începători – dar de treabă de altfel și dornici să vină cât mai mult pe munte.
Unul dintre ei, Liviu, ia legatura cu mine vara următoare și-mi spune că vrea să vină să mergem o bucată de creastă, mai ușurel, mai cătinel, împreună cu fratele lui mai mic. Totul ok, vin băieții și plecăm la drum: urcăm pe la Bâlea, ajungem în creastă și o luăm spre Sâmbăta, cu gând de popas acolo.
Vreme bună, liniște si pace, taman cum ii place omului pe munte. După ceva vreme de mers, lui Liviu i se dezlipește talpa bocancului de la vârf și până am ajuns la Sâmbata, lipăia zdravăn talpa pe jumătate dezlipită. Continue reading
Da, în sfârșit am reușit să pun site-ul sus (cel nou, căci cel vechi a expirat de multă vreme) cu blog cu tot – normal că sunt veselă 🙂 , înseamnă că ”m-am ajuns” – am intrat și eu în rândul lumii….virtuale, în felul ăsta zice lumea că încă mai exist (oh, da, n-am dat colțul, pentru că ”nu mor caii când vor câinii”).
”La ce folos?”
În primul rând e spre folosul meu: tratament antidepresiv, terapie prin arta scrisului, pot să-mi vărs aici toate frustrările și toți nervii 🙂 . Pot spune că am visat un cal alb uitat de Făt Frumos (dacă vă aduceți aminte: ”nu visez la un Făt Frumos pe cal alb, mie să-mi timită numai calul” – asta e povestea mea de-o viață 🙂 . Continue reading