Ghid de supraviețuire în casă – 2

Din ciclul: ”Toate mi se-ntâmplă numai mie”

După ultimul articol pe care l-am postat acum două zile – Ghid de supraviețuire în casă – 1 , o prietenă mi-a spus: ”ai grijă să nu cazi acum în vre-o depresie din cauză că nu te poți mișca”. Îi mulțumesc pentru că se gândește la mine și îi mulțumesc pentru sfat.

Sincer, n-am nici o șansă să cad în depresie, asta pentru că sunt foarte ocupată să gândesc fiecare pas pe care îl fac în cârje. E mai mare pericolul să cad în cap decât să cad în depresie 😆 . La fiecare pas trebuie să îmi amintesc că medicul mi-a spus: ”nu ai voie să calci deloc pe picior” – cred că o să mi-l leg de gât pentru că e prea obositor să mă lupt cu instinctul de a călca pe el (mai ales că acum nici nu mai doare).

De câte ori am văzut pe cineva cu piciorul în ghips, încercam să mă pun în locul persoanei respective și să înțeleg că nu e tocmai ușor. Acum că sunt eu cu piciorul în ghips, recunosc că n-aș fi reușit niciodată să îmi dau seama cum este. Înțelegerea e limitată, până când nu simți pe pielea ta cum este.

Poate că nici nu e așa de rău pentru cei care au pe cineva prin preajmă să le aducă o cană cu apă sau una alta la îndemână. Când ești singur, te apuci de logistică. Mai întâi faci harta locuinței – nu pentru că nu îți cunoști casa ci pentru că acum trebuie să cunoști cu exactitate distanțele în pași țopăiți, pași pentru care faci un efort considerabil.

Până la urmă totul se reduce la conservarea energiei și reducerea transpirației și a efortului. Mai trebuie să te gândești că dacă ai stângul în ghips, să țopăi cu toată greutatea pe dreptul, nu-i o idee prea bună, că s-ar putea să-l strici și pe ăla – asta pentru că până acum am reușit să fac rost doar de o cârjă – mulțumesc mult lui Puiu Gherman. Același Puiu Gherman care mi-a spus că nu am artroză acută cum a zis doctorul, ci am ”Boala Hornului” (Hornul Mare al Mălăieștilor).

Maja Caspari, când am sunat-o să o întreb de cârje mi-a spus: ”Krista, eu de când te-am cunoscut mi-am dat seama că tu suferi de o boală care se cheamă SETE, sete de viață”.

Acum pe cine să cred? Pe doctor, pe Puiu sau pe Maja? Mai bine îi cred pe toți trei  😆 că știu ei mai bine ce zic.

Deci, logistică: îți este sete și trebuie să ajungi la bucătărie să bei apă? Nu îți este destul de sete, dacă nu trebuie să mergi și la baie  🙂 și invers. Calculezi să faci două sau trei lucruri, într-o singură tură. Așa îți dai seama câți pași inutili face omul în mod normal în propria casă – adevărată risipă de energie.

Vrei să bei cafeaua stând în fotoliu în sufragerie? N-ai cum să duci cana fără să verși cafeaua. Torni cafeaua într-o sticlă, pui dopul și arunci sticla în fotoliu – ai grijă să nu nimerești vitrina sau mai rău, monitorul.

Dacă te-ai împiedecat o dată de un covoraș, e o întâmplare. Dacă te-ai împiedecat a doua oară de același covoraș și n-ai căzut grămadă, ai face bine să îl strângi și să îl dai de-oparte, că a treia oară s-ar putea să fie cu noroc.

Wooowwwww! A dat norocul peste mine și azi am primit două cârje – până acum am avut doar una și nu mi-a fost tocmai ușor. Dar două cârje, fac minuni! Mamă ce viteză prind! Merg mai iute decât fără cârje și fără picior în ghips 😛 . Fac 1,5m/pas! Mai trebuie să învăț să iau curbele și sunt Gigi Viteză!

Azi am fost la dentist. Puiu și Mihaela, ca să mă ferească de alte pățănii nepățite m-au însoțit – am avut gardă anti-accidente. Să nu mă duc de vale pe scări, m-a dus Puiu în cârcă 2 etaje. La dentist, așteptam să-mi vină rândul să intru, când iese stomatoloaga și se uită la mine, se uită la cârje, se uită la piciorul în ghips și întreabă:
– Da ce ați pățit?
– I-a căzut un dinte pe picior – a răspuns foarte prompt și senin Puiu.
Ce să mai zic? Spune-mi cu cine te însoțești, ca să îți spun cine ești. Cred că s-au auzit hohotele de râs până pe Moșnei.

Când am ajuns înapoi acasă, am vrut să urc singură scările. Mi-au ieșit destul de bine mișcările și mă unduiam grațios de-a dreptul cu cârjele. Asta doar jumate de etaj, până s-a săturat Puiu de unduirile mele și m-a zvârlit în cărca și m-a dus sus – varinta scurtă în 3 minute nu în jumate de oră.
Las că-i bine și-așa rău, Doamne feri de și mai rău :-).
Depresie? Care depresie? N-am timp…am de făcut logistica mișcărilor haotic controlate și mai trebuie să mai și râd.

Nu, muntele nu mi-a ieșit din cap – oricum e prea mare să-l poată scoate cineva sau ceva de-acolo. Am vreme toată iarna să stau în refacere și sper ca la vară să sui Moldoveanu.

p.s. Când am plecat de la urgențe cu piciorul în ghips, până la mașină m-a dus infirmierul cu căruciorul. Coborând pe rampa care era destul de lungă și destul de abruptă, m-a văzut puțin crispată și mi-a zis:
– N-aveți grijă că nu se întâmplă nimic, nu vă dau drumul.
– Apoi că ce ar putea să se întâmple? Și până la urmă sunt la urgențe iar ghips am văzut că mai aveți  😆 Serios că mai aveau, am văzut cu ochii mei.

Citește și – Ghid de supraviețuire în casă – 1