Bucegi, Vârful Omu – 9-12 august 2014
După tura de la Bârcaciu de la început de iulie, am prins curaj în a merge pe munte de una singură. Îmi place în primul rând pentru faptul că mă solicită la maxim din toate punctele de vedere: psihic și fizic. Recunosc că e mai bine din punct de vedere psihic când mai ai pe cineva cu tine, contează când nu ești singur la mama zmeului. Provocarea este însă și mai mare atunci când ești singur.
Ce să spun? Ador provocările! Așa că mi-am aruncat singură provocarea următoare: ”Sunt sau nu sunt înstare să fac cele mai înalte vârfuri muntoase din munții României (peste 2000m) de una singură?”
Să vedem…
Am încept cu vf. Scara – Făgăraș – 2306m.
Acum o săptămână mă gândeam care să fie următorul: Omu, Moldoveanu sau Peleaga? Vf. Peleaga în Retezat – cam departe și costisitor drumul, a picat de data asta. Nehotărârea între Omu și Moldoveanu s-a rezolvat când Cristina a postat pe Facebook invitația la Bușteni la cabană. M-a ajutat enorm invitația ei pentru că îmi oferea astfel o pauză de odihnă după drumul cu trenul – da, merg pe munte ca nebuna, dar mă îngrozește un drum lung cu trenul sau cu mașina pentru că înțepenesc în scaun și mă apucă toate durerile.
Hotărârea fiind luată m-am apucat de făcut bagajul – cu multă grijă la greutatea rucsacului – până la urmă cântărit avea 15,5 kg – de data asta am luat și sac de dormit. Mă gândeam că la Bușteni după o masă două se va mai ușura măcar 1 kg…
Drumul cu trenul a fost un chin din cauza căldurii – nu funcționa aerul condiționat așa că am avut parte de o coacere lentă în suc propriu timp de 6 ore.
Cu Cristina vorbisem la telefon și mi-a spus că e sus la Babele și coboară spre seară, dar că mama ei este la cabană.
Ajunsă la cabană am făcut cunoștință cu niște doamne minunate și cu domnul Ștefan, ”tămăduitor” cu lipitori. Am citit despre tratamentul cu lipitori și cred că este foarte eficient pentru multe afecțiuni. Doamna Puica făcea acest tip de tratament pentru tromboflebită și spunea că a ajutat-o foarte mult. N-am refuzat și nu refuz niciodată o nouă experiență așa că atunci când mi s-a propus să mi se aplice o lipitoare, n-am refuzat!
Cum să refuzi așa ceva? Nu cred că mi s-ar fi ivit a doua oară o astfel de ocazie, așa că iată-mă cu animala lipită de picior. Din nu se știe ce motive, n-a supt prea mult sânge de la mine și s-a dezlipit destul de iute – nu io fi plăcut sângele meu? Sau poate s-o gândit să nu mă lase chiar fără?
Râzând și povestind, am aflat că acest mic vampir va mai trebui hrănit abia după 9 luni. Până atunci nu-i trebuie decât oxigen și apă. Când domnul Ștefan mi-a spus că dacă vreau pot să o iau acasă, am tras un hohot zdravăn de râs: mă vedeam cu lipitoarea sus pe Omu, cum să nu râd? Și cum să nu o iau cu mine?
Dintr-o dată n-am mai fost singură! Aveam cu mine o mică vampiriță – hrănită cu propriu-mi sânge – pe care am botezat-o Lipi ICA.
Cristina s-a întors de la Babele cu trupa abia după ora 10, așa că seara s-a lungit destul de mult la povești, fapt pentru care a doua zi m-am trezit abia pe la 9.
M-am bucurat tare când Cristina mi-a sugerat să las o parte din bagaj – ceva ce nu-i musai să car cu mine – la cabană și să-l recuperez la coborâre. Astfel mi-am ușurat bagajul cu vre-o 3 kg.
Bucegi, 10 august 2014
Nu eram prea hotărâtă asupra traseului. Puteam foarte bine să urc cu telecabina până la Babele iar de acolo pe platou spre Omu, dar atunci…unde era muntele?!?!?
Când am aflat că la telecabină stai 3 ore la coadă, am renunțat cu drag la idee. Urma doar să aleg între cele două trasee de urcat la Omu – oricum nu mai fusesem niciodată pe vreunul din aceste trasee:
1 – Bușteni – Poiana Coștilei – Valea Cerbului – vf. Omu
2 – Bușteni – Poiana Coștilei – Pichetul Roșu – Prepeleac – Cabana Mălăiești – vf. Omu.
Am zis că am să mă hotărăsc acolo unde traseul se bifurcă după, cum bate vântul iar Lipi ICA – tovarășa mea de călătorie de-acum – a fost de acord cu mine. Pe Lipi ICA – aflată într-un pet de 500 ml cu niscai apă, am băgat-o într-unul din buzunarele rucsacului și am luat-o la drum. A fost o zi foarte călduroasă așa că drumul prin Bușteni de la cabană până la Căminul Alpin – de unde urma să intru pe potecă m-a cam stors. În afară de căldură, mi-am dat seama că aplicarea lipitorii exact sub nuca piciorului drept… n-a fost tocmai o alegere înțeleaptă, mi-a creat un ușor discomfort locul mușcăturii.
Traseul prin pădure a fost superb, mult mai răcoare decât în oraș, greutatea rucsacului acceptabilă și am mers ușurel și fără grabă uitându-mă în toate direcțiile, admirând peisajul schimbător și făcând poze. La câte o pauză o scoteam pe Lipi ICA la lumină să-i dau o porție de aer, să admire și ea peisajul și să mai schimbăm o vorbă. Cum știu foarte bine că factorul ”căldură mare” mă afectează (îmi poate declanșa o criză de dureri) îmi era groază de ieșitul din pădure în plin soare, dar am avut noroc pentru că traseul era mai mult prin pădure. Totuși, drumul prin căldura înnăbușitoare din Bușteni și-a spus cuvântul când am ajuns în poiana Coștila. O fantomă urâcioasă s-a apucat să bage cuțite știrbe în pulpa mea dreaptă, cu ciudă și oftică. N-am avut de ales decât să dau jos rucsacul și să iau o pauză până și-a făcut de cap fantomița. Am mai luat un antiinflamator (recunosc, am luat două) și la fel ca și în tura de la Bârcaciu, eram singură și am putut să mă desfășor: să înjur ca la ușa cortului, să plâng, să zic au și tot ce mi-a venit la gură. Nici pe Lipi ICA n-am scos-o din rucsac că n-am vrut să mă vadă așa, dar săraca m-a auzit (ce-o fi zis în mintea ei?!?!). Am stat acolo 30 – 40 de minute – n-am ținut socoata, că nu mai conta. Tot ce conta era să nu mă prindă noaptea pe drum. (Problema mea cu crizele astea, nu e că sunt dureroase – cu durerea m-am învățat – ci faptul că mă seacă de putere și zău că aveam nevoie de toate puterile pentru drum.)
Când am ajuns la bifurcație și aveam de ales între valea Cerbului – vf Omu și Pichetul Roșu – cabana Mălăiești, coborâseră norii. Îmi doream la fel de mult să văd și valea Cerbului și cabana Mălăiești, dar pentru că în susul văii era foarte înorat și cu rost de ploaie, am ales să merg spre Mălăiești – habar nu aveam ce mă așteaptă.
Pe drum m-am întâlnit cu turiști care coborau, eram singura care urcam. Am întâlnit un grup de vre-o 15 – 20 de persoane, toți având o vârstă respectabilă și toți mi-au dat ”bună ziua”. Nu m-am lăsat și am răspuns răbdătoare fiecăruia cu zâmbetul pe buze spre amuzamentul tuturor. Când a trecut și ultima persoană și am întrebat ”Gata?” a fost un hohot de râs general apoi toți în cor la un ison au spus ”Drum bun!”, ”Și vouă la fel vă doresc!”, parcă se înseninase oarecum atmosfera înnorată.
Urcam cătinel o pantă scurtă dar abruptă, când am văzut coborând doi feciori și m-am oprit să le fac loc căci veneau cu viteză. Unul dintre ei, din cauza vitezei, a alunecat și l-am văzut venind spre mine precum ghiuleaua, cu bocancii înainte, țintindu-mi tibiile. Am inchis ochii, am urlat un ”NU!” și m-am pregătit de impact – m-am văzut dată grămadă cu picioarele rupte, dar a avut reflexe bune flăcăul, că s-a răsucit într-o parte și m-a ferit (Doamne-ți mulțumesc!) HUH! Da, poteca era umedă din cauza ploilor din ultima vreme așa că accidente se pot întâmpla oricând.
Mi-am tras sufletul după spaima cu pricina, i-am povestit Lipi ICĂ-i ce s-a întâmplat și că sunt ok și mi-am continuat drumul ”numa-ncet cu treabă bună”.
M-am întîlnit apoi cu doi bărbați tot cu vârste venerabile care după ce ne-am salutat m-au întrebat dacă sunt singură și am spus că da. Unul dintre ei m-a întrebat:
”Aveți curaj?” – ce să-i răspund?
”Nu știu dacă-i curaj sau țicneală mersul pe munte, dar de ce ar trebui să mă tem?” – i-am răspuns.
”Păi mai aveți mult până la Omul și drumul nu-i tocmai ușor”
I-am spus că merg la cabană la Mălăiești și m-a avertizat să am grijă la Prepeleac. Ok, am luat aminte și am promis să fiu cu băgare de seamă. Este adevărat că sunte destule locuri în care datorită alunecărilor de teren, poteca riscă să dipară cu totul, dar pe porțiunile cele mai dificile s-au amenajat punți cu scări și lanțuri așa că se trece mai ușor peste ele.
Înainte de ultima porțiune a urcușului La Prepeleac, m-am mai întâlnit cu un flăcău pe care după ce coborâse vre-o 6-7 metri de mine m-am gândit să-l întreb:
”Mai am mult până la Mălăiești?”
”Vreo două ore, dar depinde cum mergeți. Acum urmează urcușul greu pâna la Prepeleac, dar după aceea e lejer. Dar cum, sunteți așa… singură?!?!”
Pișicherul din mine nu s-a lăsat și i-am spus:
”Dacă ți-aș spune că nu sunt singură, că în rucsac într-o sticlă cu apă car cu mine o lipitoare, ce zici?” – eram curioasă cum o să recționeze: a izbucnit în hohote de râs, și-a aruncat mâinile în sus urlând :
”FELICITĂRI!”.
No mulțam fain, că prea le zici cu poftă!… o fi zis în gândul lui ”babă țicnită!”
Da, urcușul spre vârf a fost un adevărat asalt, dar și satisfacția pe măsură. Când am auzit în depărtare lătratul câinilor, am știut că sunt aproape de cabană. Când am văzut cabana, am respirat ușurată: nu mă prindea noaptea pe drum.
La cabană era puțină lume și multă, foarte multă liniște. Am luat un ceai cu rom care spre surprinderea mea, avea ACEL gust: ceai de bujorei cu rom în el. Cabana foarte curată, cabanierii foarte primitori. Poziția cabanei? MIRIFICĂ! Un adevărat spectacol al pietrei îmi tăia respirația. Fotografii profesioniști vorbesc despre ”ora de aur” – atunci ies pozele cele mai reușite. Mie în poze, masivii de piatră mi-au ieșit auriți la vreme de apus. M-am schimbat repede de hainele ude și am ieșit afară. Nu mă înduram să pierd vremea mâncând sau făcând altceva în afară de a-mi încânta sufletul cu priveliștea.
În Bucegi am mai fost în tinerețe dar plecând din Sinaia, Piatra Arsă, Babele și jos la Bușteni. Mi-am dorit să văd renumita cabană Mălăiești și m-am felicitat pentru traseul ales. Atât de minunat era acel loc, încât atunci când mi-am dat jos bocancii din picioare și am văzut că vasculita mea s-a răzvrătit, nu mi-a prea păsat de ea. Am simțit de pe drum durerea și mă așteptam la asta: picioare tumefiate și vase de sânge bubuite. Dar măcar știam de ce.
Am făcut poze, m-am jucat cu cățeii, am scos-o și pe Lipi ICA la aer și lumină, apoi cuminți ne-am dus amândouă la culcare. Am încercat să citesc ceva dar eram mult prea obosită. Am adormit precum pruncul. M-am trezit la jumătatea nopții și camera în care de altfel eram singură, era lumină de parcă sub geam era aprins un reflector: luna plină. Am vrut să mă ridic din pat să ies afară, dar n-am mai avut suficientă energie așa că m-am sucit pe partea cealaltă și am băgat mai departe somn de voie.
Bucegi, 11 august 2014
M-am trezit de dimineață 6:30 și am ieșit afară cu Lipi ICA cu tot. Aer, cafea, soare. Dor de ducă. Nu, nu pot să fiu acolo, să fie timp frumos și să stau pe loc. Bat ca murgul din copită. Aveam totuși o problemă: eram amețită. Parcă nu reușeam să fac priză cu realitatea și în afară de ceaiul cu rom, nu băusem nimic. Aerul și fraierul. Am zis s-o iau domol, să mănânc, să mă învârt puțin apoi să hotărăsc dacă sunt sau nu capabilă să o iau pe traseu. Trebuia să stau să mă limpezesc zdravăn înainte să o iau la drum, mai ales că pe la ora 8 deja era foarte cald. Traseul pe care urma să pornesc era prin golul alpin, asta însemnând că voi fi toată ziua sub soare și căldură. Știu ce-mi face căldura… dar nici ploaia nu voiam să o aștept.
Cu o seară înainte, când am ajuns la cabană, am fost ”întâmpinată” de doi indivizi care păreau a fi buni cunoscători ai muntelui. Fără o vorbă, văzând că sunt singură m-au inspectat cu priviri aspre, tăioase, începând cu bocancii. După ce au terminat inspecția, și-au mai îndulcit privirea. De dimineață cu cafeaua în mână m-au întrebat încotro vreau să o apuc. Le-am spus că vreau să ajung la Omu și plini de vervă mi-au recomandat să merg prin Hornul Mare că e cel mai ușor și mai rapid traseu – ar mai exista varianta poteca de vară, dar e lungă și grea. Ok, eu sunt pentru mai ușor și mai rapid iar indivizii erau convingători.
Am mâncat și am simțit că-mi trece amețeala – probabil a fost glicemia… consumasem ceva energie pe traseul din ziua trecută.
Fără grabă, mi-am făcut bagajul, achitat nota, luat încet la păpucit. Până unde? Până unde oi putea. Când începe urcușul mai geu dacă nu pot, mă pot întoarce frumos la cabană să stau până a doua zi.
Peisaj superb! Puțin cam prea cald dar părea că se adună ceva norișori, speram doar să nu mă plouă – nu mă cramponez aici să descriu traseul, găsiți asta cât îi netu și de lung și de lat, și tehnic și scriptic și faptic. Aici e vorba de mine, eu, bolnavul ICA și bătălia mea cu o cetate de piatră.
Când am plecat de acasă am promis că nu mă bag pe trasee periculoase și că nu fac acte de bravură. Pentru mine important era să ajung pe Omu, chiar dacă luam telecabina până la Babele apoi păpuceam pe platou până la Omu. Aș fi ajuns pe Omu – varianta ușoară, dar… mă repet: unde era muntele?!?!?
Când am ajuns în locul în care am văzut (bănuit) că pe acolo era traseul, am zis: ”Îîîîî…îîîîîhîîîîî… deci… pe acolo?!?!?!?…. ooooook” ”Mă ține? Ori ba?”, ”Pare abrupt, dar nu pare prea rău”… ”Ce zici Lipi ICA? Te ține?!?”
În fața mea, Hornul… în stânga, poteca de vară ce se lungea…. se tot lungea. Dacă cei de la cabană au zis că-i ușor Hornul Mare, atunci musai că-i ușor… să mă bag…să nu mă bag… mă ține…nu mă ține…
Ia, hai, ceâ mai cântărești atât? Dă înainte că uite, se strică vremea! Ok, hotărâre luată: în sus pe horn!
La început a fost ușurel. Așa zici? Eh, era oarece greu, dar… nu foarte. N-a durat însă prea mult până am ajus la cabluri. AU! Vai de steaua mea norocoasă, ce bolovani! Ce cățărare! EU?
Ușor și cu multă grijă am înaintat pe panta abruptă.
Înainte să mai spun altceva, trebuie să recunosc că vizita mea la doftori (care încă n-am terminat-o) se datorează printre altele și faptului că îmi pierd echilibrul pe teren drept. Da, mă dezechilibrez și nu mai sunt capabilă să apreciez corect distanțele (unde-i pragul și unde calc eu). Când e semi-umbră, e și mai rău. Așa că… o fi el un traseu ușor, dar nu pentru mine. Când m-am prins eu de treaba asta era prea târziu și la fel de periculos să cobor și să schimb direcția.
Nu îmi e rușine să spun că am fost în pragul unui atac de panică. Simțeam că nu sunt cababilă să fac următorul pas care înseamna un ”prag” mai înalt cu rucsacul în spate. Simțeam că mă dezechilibrez și cad pe spate. Mă simțeam neputincioasă și neajutorată și da, mi-am dat voie să plâng de ciudă! DE CIUDĂ!
Panta abruptă, grohotiș și bolovăniș la greu. Când ridicam bocancul, curgeau pietre. Atenție mare unde calci că-i ud și aluneci! Ascute-ți toate simțurile și lasă prostiile cu panica! Adu-ți aminte de cățărare! Caută prize zdravene! Lipi ICA, nu mă lăsa acum! Dă rucsacul jos, adună-ți toate puterile și aruncă-l în sus și înainte suficient de mult cât să nu-ți cadă în cap! Nu te uita la cablul plesnit și ruginit, nu te gândi că o să-ți zgârie dragile degețele, prinde-l cât poți de tare, uită de înțepături și trage-te în sus! N-are cine te ajuta! Ești singură. Asta ai vrut? Asta ai! E greu? E MUNTE! Cine ți-a spus că muntele-i ușor?!?!?
Eu nu-mi permit să folosesc cuvinte mari precum ”autocontrol” că sunt prea împrăștiată. Dacă mă autocontrolam, nu plecam de-acasă. Pot spune totuși că rețin din ceea ce-mi ajunge la urechi, vorbe care-mi pot fi de folos. Așa se face că în prag de atac de panică, mi-am amintit de o pildă pe care mi-a spus-o cândva ”Tataie”:
Într-o zi, un om a dat nas în nas cu moartea care i-a spus: ”Am venit să te iau”. Omul disperat i-a spus: ”Dar nu se poate acum! Am copii de crescut, multe de rezolvat, nu, acum nu se poate!” Moartea i-a spus: ”Bine, te iert. Ne vedem peste trei ani”. Când s-a împlinit sorocul, omul nostru s-a luat și a plecat de acasă taman în vârful muntelui, sperând că acolo nu va fi găsit. Ajuns în vârful muntelui, a dat nas în nas cu doamna și disperat i-a spus: ”Dar am fugit de acasă ca să nu mă găsești!”. Moartea îi răspunse senină: ”Aici trebuia să ne întâlnim, dar n-am știut cum să fac să te aduc aici.”
Cu această pildă în minte, mi-am spus: poți să stai pe cur plângând și să suni după ajutor, sau poți să te ridici, să dai tot din tine și să mergi înainte. Și dacă dumneaei e acolo și te așteaptă… n-ai să poți schimba nimic.
Am tras adânc aer în piept și m-am rugat lui Dumnezeu să nu pornească o ploaie nebună care să-mi trântească în cap toți bolovanii. În cazul ăsta, m-aș fi lipit de stânci și aș fi sunat la Salvamont fără rușine, mai ales dacă se făcea frig și apărea și prietenul meu Raynaud.
La următorul ”prag” mai înalt, mi-am dat iarăși rucsacul jos din spate, am avertizat-o pe Lipi ICA de faptul că va fi izbită… mi-am cerut scuze și cu toată forța am aruncat rucsacul în față. Apoi m-am folosit de avantajul cracilor lungi să mă cațăr ”bagă cracul la inaintare și nu te mai văita!”
Mi-am amintit și versurile pe care le citisem pe placheta memorială de sus de pe Prepeleac:
”Călătoria nu se-oprește aici.
Sunt vieți mai lungi,
urcușuri mai abrupte,
pași mai mici.
De-ai ostenit,
nu-i oboseală în tine
ci e viață,
așa că haide,
pune dreptu-n față.”
Pentru cei obișnuiți să bată munții, probabil că e un traseu ușor. Pentru mine, a fost un chin. Un chin plin până la saturație de satisfacții după ce am pășit în creastă, dar a fost un chin și nu îmi e rușine să recunosc. Prietena mea Adrena Lina a apărut și ea atunci când am avut nevoie de ea și mi-a dat destulă putere la aruncarea rucsacului de 12 kg. Sărmana Lipi ICA a fost cam zdruncinată dar n-am avut de ales. O avertizam de fiecare dată: ”Lipi ICA, ținete bine, mamă, că iar te zdruncin! Ține-mi pumnii!”. Iar cracu’ sus, iar rucsac în spate, doi-trei pași în patru labe, iar zvârlit rucsac, iar bombănit…
Nu sunt bună la a ține cont de timpul scurs, dar acum mă uit la poze, văd ora și realizez că am făcut o oră urcând minunatul horn – am înțeles că se face în 30 de minute ?!?!?.
În tot timpul ăsta, Dumnezeu a găsit leac și pentru amețelile și vertijul meu: vălătuci de nor/ceață erau în jurul meu și vedeam doar 3 pași în spate și 3 pași în față. Nu, nu trebuia să văd abruptul nici din fața și nici din spatele meu (panta Hornului este de aproximativ 45 grade).
Când am zărit prin ceață stâlpul de marcaj din creastă, prietena mea Adrena Lina a urlat din toți rărunchii. O ultimă zmucire, o ultimă aruncare de rucsac în sus și cât mai departe, m-am tras apoi și pe mine cu grijă și ajunsă pe pământ drept, am început să rând isteric. La doi pași de mine se opriseră o pereche de polonezi care râdeau și ei în hohote – probabil că era molipsitor râsul meu… și felul în care au văzut mai întâi cum pe poteca din creastă aterizează ditamai rucsacul și în urma lui apare un țâr de muiere râzând – și tipul mă întreabă:
– Are you comming from down there?
– Yes
– That is fuking helll!
– Tell me about!
Și ei mergeau tot la Omu așa că m-au îndemnat să merg cu ei, dar eu aveam nevoie de o pauză ca să mă opresc din tremurat. Adrena Lina dispăruse în ceață și mă lăsase doar cu râsul meu prostesc și tremuratul. Totul era ok: suflam, eram în creastă. O bucățică de ciocolată ca premiu și câteva poze. Nu prea multă lălăială căci în spatele meu veneau, gonindu-mă, nori de furtună.
N-am intrat bine în cabană când s-a dezlănțuit furtuna cu grindină și ploua cât putea. Vreme de câteva ore a tot plouat și au ajuns la cabană o grămadă de turiști murați bine. Tinerei toți, începători 80% din ei. Cei începători nu învățaseră lecția aia cu: tot ce intră în rucsac, intră mai întâi în pungă de plastic așa că aveau ude și hainele de pe ei și cele din rucsac. Au învățat acum o lecție prețioasă. I-am oblojit cum am putut mai bine: pe fete cu haine uscate, ciorapi uscați, aspirine etc., tot ce aveam și putea fi de folos. S-au cam fâstâcit să accepte hainele dar le-am spus că pe munte așa se face, din câte îmi aduc eu aminte: ajuți pe oricine cu ce poți. După ce s-au încălzit cu un ceai fierbinte mi-au mulțumit. Sper că au învățat și lecția asta.
Pot spune că și eu am învățat o lecție prețioasă: să-mi fac mult mai bine temele înainte de a pleca de acasă cu privire la traseu și eventual să cer mult mai multe detalii. Ceea ce înseamnă un traseu ușor pentru unii, nu este la fel de ușor – sau chiar deloc ușor, pentru mine. Hornul Mare, este un traseu superb cu două condiții: să nu ai în spate rucsac mare ci unul mic de tură și să nu fi singur. Ar mai fi și a treia condiție ca să te bucuri cu adevărat de acel loc: să fi om întreg nu jumătate de buletin ca mine.
Dacă n-aș fi mândra posesoare a unui diagnostic de trei paragrafe, zău că ar fi și pentru mine ușor….
Cuminte din partea mea ar fi fost ca la Mălăiești să iau pauză de o zi, să dau voie organismului să își revină. Dar mă ține locul?!?!? Asta e veșnica mea problemă: nu știu să-mi pun frână și sunt într-o continuă mișcare, câtă vreme n-am pe cineva care să mă lege cu lanțul de calorifer.
După ce s-a oprit ploaia am avut parte de un apus suberb, un adevărat spectacol. Plimbându-mă pe afară l-am zărit și pe domnul George, cunoștință mai veche. Dumnealui face parte din echipa Salvamontului. Da, ar fi fost fain ca tocmai dumnealui să mă pescuiască de pe horn ca să aibă de ce să râdă de mine. Seara am petrecut-o cu el și cu colegul lui Alexandru de la stația meteo. Doi oameni tare faini. Stând la povești am descoperit că avem cunoștințe comune la Făgăraș: Relu, Titus etc. Așa că a doua zi dimineața am făcut o poză cu dedicație specială pentru Titus Frâncu, cel care doar promite că va ajunge și el la Omu – așa, de ciudă.
Mă pregăteam să plec și mi-am luat rămas bun de la băieții care când au auzit că eu nu mănânc dimineața, m-au luat de toartă și m-au așezat la masă. Hrănită bine, am plecat la drum: platoul Bucegilor până la Babele. M-am hotărât că îmi ajunge efortul făcut și pot coborâ fără părere de rău cu telecabina, scutindu-mă în felul acesta de durere de genunchi. La coborâre încep să-mi scârțâie genunchii și de obicei uit să iau la mine cheia de zece. Picioarele îmi erau oricum bubuite de vasculită și umflate, așa că era cea mai înțeleaptă hotărâre. Pe drum m-am mai oprit să culeg cimbrișor pentru Puiu și Mihaela, sponsorii mei principali în ceea ce privește echipamentul. Sunt prin natura lor niște oameni deosebiți și prieteni de nădejde, iar în ceea ce privește echipamentul, dacă îmi lipsește ceva (recunosc că aproape tot) sun la Puiu care sigur mă salvează.
Pe măsură ce mă apropiam de Babele, auzeam gălăgia. Hărmălaie mare, lume multă. M-am mârâit instantaneu. Am avut răbdare să fac câteva poze dar nu prea multe. Asta este o altă problemă pe care o am în ultima vreme: gălăgia. Zgomotele, hărmălaia mă aduc parcă în pragul de a reacționa precum un autist: îmi vine să-mi pun mâinile pe urechi și să mă ascund unde apuc. Așa se face că liniștea pădurii și a munților, e balsam curat pentru mine.
Am șters-o cât am putut de repede la telecabină și spre norocul meu la acea oră nu coborau prea mulți așa că n-am avut de stat la coadă.
În Bușteni am păpucit – iarăși pe o căldură cumplită – pînă la cabana Cristinei, unde mi-am făcut o supă la plic și am reușit să-mi odihnesc picioarele obosite – glezna stângă mi-am ”supărat-o” pe Hornul Mare iar după păpuceala pe asfaltul încins durerea se amplificase. N-am vrut să mai rămân peste noapte căci nu avea sens, așa că hopa sus după câteva ore de odihnă și păpucit pâna la gară. Am ajuns acasă undeva după miezul nopții, am făcut un duș bine meritat și m-am pus la somn.
Vănătăile n-am curaj să le număr. Am niște gambe de invidiat! Dar nu vă grăbiți cu invidia căci sunt gonflabile, în două zile se vor desumfla. Glezna stângă… are circumferința gambei, dar își va reveni și ea.
Am mai urcat un vârf pe propriile-mi puteri. Dacă-mi ajută bunul Dumnezeu, voi mai urca și altele. Unde mă așteaptă Doamna? Nu-i treaba mea și nici nu vreau să știu.
Care va fi următorul vârf? Încă nu știu. O să-mi cumpăr un panou mare de plută, o să-l pun pe perete cu hărțile munților, apoi o să aleg încotro o apuc tura viitoare.
N-o să fie prea curând pentru că mă seacă la buzunar mai ales transportul. Să-mi caut sponsori? Ar fi o idee… aveți voi vreo idee?
Ce face Lipi ICA? Șade cuminte în sticluța ei cu apă. Așteaptă și ea următoarea tură pe munte. S-a comportat exemplar în tura asta așa că i-am promis că va fi mascota mea în următoarele ture. E bine să nu fi chiar singur, să ai cu cine schimba o vorbă. Nu-i costisitoare și nu-i trebuie echipament de munte special, nu se vaită că-i greu drumul și nu protestează când obosește, așa că e o tovarășă de păpuceală grozavă!
Mă întrebați ce vreau să demonstrez?
De-a lungul anilor, medicii mi-au spus tot ce NU am voie să fac. După spusele lor, eu ar trebui să stau cuminte, să nu fac nici un fel de efort fizic, să înghit imunosupresoare până îmi vine rău, zilnic să iau calmante puternice pentru dureri (citiți aici despre durerile mele). Doctorii mi-au spus ce au învățat din cărți. Eu fac ceea ce știu și ceea ce simt că e bine pentru mine.
Este foarte adevărat că mersul pe munte mă solicită extrem de mult atât fizic cât și psihic. Dacă doare? Da, doare. Dar nu doare mai rău decât dacă aș sta acasă. De 15 ani m-am învățat să trăiesc zilnic cu dureri de toate felurile, 24 / 7 / 365. Durerile provocate de efortul depus în mersul pe munte sunt mai domoale decât durerile provocate de boală, în afară de asta, dispar în câteva zile. M-am învățat să trăiesc cu dureri, să le accept, să nu le bag în seamă.
Pentru mine a fost periculoasă urcarea prin Hornul Mare al Mălăieștilor și dacă știam în ce mă bag n-aș fi făcut-o. Dar m-am trezit în situația în care n-am avut de ales și a trebuit să-mi înfrâng toate spaimele și toate stările. Am ales să nu mă gândesc la cât de abruptă este panta pe care urc și să mă gândesc că fiecare pas înainte contează. În timp ce mă chinuiam să urc, am ales să mă gândesc la cât de mare o să-mi fie bucuria și satisfacția în momentul în care o să ajung în creastă.
În primul rând îmi demonstrez mie că POT. Că pot să fac ceea ce fac oamenii sănătoși. Să-mi demonstrez că boala nici măcar acum după atâția ani, nu m-a învins.
În al doilea rând, poate că voi cei care nu aveți problemele pe care le am eu, învățați să-l tratați pe cel bolnav de lângă voi cu mai multă îngăduință. Și nu știu cum să mă exprim mai bine ca să mă fac înțeleasă… dar am să mă străduiesc într-un viitor articol.
Varianta scurtă ar fi: ce vor să demonstreze cei care participă la ”Paralimpice”? Vor să demonstreze că sunt OAMENI, chiar dacă sunt imobilizați în cărucior cu rotile sau și-au pierdut o mână sau un picior și că pot și ei să intre într-o competiție sportivă.
”Omul care nu mai are nimic de pierdut, este cel mai greu de învins” Goethe
Așa cum am spus la început, m-am hotărât să calc eu, bolnav I.C.A. pe vârfurile muntoase aflate la peste 2000 de metri altitudine. Mi-am creat propria competiție. 😛
Acum știu că pentru tura viitoare trebuie să mă informez mult mai bine. Dacă e vorba de un traseu așa cum este Hornul Mare al Mălăieștilor, o să-l fac, dar cu rucsac de tură mic și cu Lipi ICA 😛
Citește și ”Marea nebunie – Bârcaciu”
6 Responses to Vârful Omu