Ikstar

Ghid de supraviețuire

retezat1

”Cea mai mare oportunitate de a reuşi există în tine însuţi. Nu contează mediul înconjurător. Nu ai parte de noroc din întâmplare sau prin ajutorul celorlalţi. Totul depinde de tine.”  O. S. Marden

Cam nasoală treabă. Dar bolnavii autoimuni sunt mai des la doctori și mai puțin pe munte. Mă rog, bolnavii ”normali” nu nenormalii ca mine.

Când un autoimun ajunge la doctori, e cam bai. Începe războiul psihic, războiul nervilor. În cele mai multe cazuri, hemoleucograma  (analizele alea care se fac în mod general la toți oamenii, la angajări, la un control de rutină, etc.), iese cu rezultate SUPER! ”Ești perfect sănătoasă!” – îmi spuneau doctorii, în urma acestor analize. Continue reading

Vf. Omu (Omu’ care m-a dat gata.)

Anul acesta – anul muntelui. E prima dată când fac atâția munți, în doar câteva luni. Asta după mulți ani, în care doar visam muntele.

După Parâng, mai voiam să fac o tură cu Andra, înainte de începerea școlii. O voiam lejeră, pentru protecția organismului. Pentru asta cel mai bine era să urc cu telecabina de la Bușteni la Babele, iar de acolo, pe platoul Bucegilor până la Omu, e Continue reading

Cu ceva vreme în urmă, Ovidiu m-a sunat să-mi spună ”La Viștea, unul din traseele de munte trebuie refăcut. Sunt podețe de reparat, marcaje de refăcut. Nu știu dacă îți place genul ăsta de activitate, dar m-am gândit să te întreb dacă vrei să mergi.” Cum să nu vreau să merg? Totul e să pot.

Da, îmi place genul ăsta de activitate și merg cu mare drag. Osul la treabă. M-am născut și am crescut la țară, nu mă trag pe dos când e vorba de muncă brută. Am ceva practică la muncile ”de jos” – dat cu sapa, cu toporul, cu ciocanul, cu coasa și alte obiecte. De care mulți bărbați se feresc 😛 sau habar nu au ce se face cu ele (ioi ce-am zâs-o).

Văzusem pe facebook tot felul de anunțuri cu asemenea acțiuni, dar până acum nu am avut cu cine să merg. Când vine vorba de plecat de acasă, se pune problema transportului. De data asta, problema era rezolvată: mașina lui Ovidiu. Însă acțiunea s-a amânat… Continue reading

 

Autoimun pe munte: ”Muntele e o provocare?”

Pentru mine nu. Îl iubesc. Mă provoacă doar pe mine. Provocându-mă în felul acesta nu fac decât să mă păstrez pe linia de plutire, să-mi țin bolile sub control. Pare o nebunie pentru mulți, dar este o nebunie care mă ajută.

”De când ai început să mergi iar pe munte, te-ai schimbat în bine”, mi-a spus medicul Dan Rusu, care m-a văzut și în perioade în care boala își face de cap. Continue reading

DSC_0674

Când fizicul zice una, iar psihicul altceva, n-ai decât să folosești imaginația, încercând să descoperi buba.

Hangman_StlyeTreaba asta cu boalele autoimune stă cam așa: într-o bună zi, organismul meu s-a hotărât să se sinucidă. Mai întâi, a căutat o lamă de tăiat venele. Am fost mai rapidă și am tocit lama. Apoi a încercat spânzurătoarea. Am dat să tai funia, dar lama era tocită. Tot ce am putut face a fost să-i fur săpunul. Pentru că funia nu alunecă, e ca un spânzurat… în stand-by. Nu-i mort, dar pentru că nu primește suficient oxigen, pică pe rând tot câte un ”sistem”. Funia uscată îmi lasă timp să repar sau să petecesc din mers, ceea ce se strică. Continue reading

IMG_6735(după ce postez asta, o să bag capul între umeri și o să aștept scatoalce și ”castane” să cadă asupra mea, de la cei… viteji. Așa cum am primit după articolul ”Și eu fac enduro!” )

Muntele e pentru toți – atâta timp cât îl respecți, cunoști regulile, mergi doar unde poți și ai echipamentul adecvat.

Iubesc muntele, pădurea și tot ce înseamnă natură de când mă știu. Pe munte am urcat cu încăpățânare, în ciuda doctorilor care mereu mi-au spus că nu am voie să fac efort.

De mică am fost bolnăvicioasă. De dureri de cap, de a căror cauză nici un doctor nu avea habar, am suferit de la doi ani. Pe la 13 – 14 ani, doctorii m-au băgat în maiou de ghips, pentru durerile de spate și de mijloc. Noroc că era iarnă și îmi ținea de cald. Eram scutită de sport și practică agricolă. Nu aveam voie să fac mai nimic din tot ce înseamnă efort fizic. Nici la sapă nu mă luau ai mei. Mă simțeam mereu dată la o parte, cumva izolată de toți ceilalți. Continue reading

KristaA trecut săptămâna, iar eu n-am scris pe blog povestea minunatei seri folk ”Nu-mi spune… cântă!”

Am scris-o, dar n-am postat-o. În două variante. Fiecare din alt punct de vedere. Dilemă: care variantă să fie prima?

Mai întâi este povestea în sine, ”file de jurnal”, cu tot vârtejul evenimentelor și pățăniilor. A doua variantă este pentru cei ca mine.

Aseară vorbeam pe Facebook cu Andreea, care-mi spunea: ”Scrieți atât de frumos. De prima dată când v-am descoperit, m-ați inspirat foarte mult, să nu renunț. Nu de puține ori îmi mai vine să renunț, voind să fug de tot și de toate, însă îmi aduc aminte de voința pe care o aveți. Sper doar să pot să ajung să nu mai am așteptări și cred că abia atunci voi fi mai liniștită. Cât despre scris… era de mult în mine, doar că îl pusesem în stand-by.” Andreea face parte din grupul celor ”ca mine” și o îndemnam să scrie, să viseze și să creadă în povești. Continue reading

povesteDupă cum știți de-acum, am pus la cale o seară folk, în scopuri caritabile – în beneficiul ”CRUCEA ROȘIE” – subfiliala Mediaș.

Am postat afișele pentru seara folk și am fost întrebată ”cine sunt cei doi actori că n-a auzit nimeni de ei?!?” Răspunsul meu: dacă vin la Mediaș, pentru o seară caritabilă, sunt în primul rând oameni cu suflet mare!

Anul trecut pe FB am văzut un anunț ”Crucea Roșie de la Mediaș, caută translator român – englez pentru un curs de prim ajutor”. Mi-am zis că mă descurc și m-am oferit voluntar.

Așa am ajuns să-i cunosc pe cei de la ”Crucea Roșie – subfiliala Mediaș”. Oameni cu suflet, săritori, dornici să dea o mână de ajutor celor la nevoie. Cum să nu mă bucur că am întâlnit astfel de oameni? Continue reading