Ghid de supraviețuire
Postări recente

Micii mei prieteni Mihai și Cristi, m-au invitat acum câteva zile la Crosul Szasz Albert Tg. Mureș 2015. Ieri cu Mihai am fost să ne antrenăm pentru ”tură”, în jurul barajului de la Mediaș, pentru că recunoaștem: suntem cei mai neantrenați concurenți care participă la concursurile de cros. 😆

De dimineață la 5:45 când a sunat ceasul, am mormăit precum ursul: afară ploua, piciorul meu protesta, iar țesuturile mele conjunctive cântau Corul Vânătorilor. Datorită interpretării de excepție, mă durea toată carnea pe mine. Cu perna-n cap m-am pus pe vorbit singură:
– Nu merg nicăieri! Vreau să zac! 😥
– Da? și ce le spui copiilor?
– Că-mi e rău.
– Și ce? Dacă-ți e rău nu poți să mergi să-i susții?!?!?

Mârâind – pufnind, m-am târât jos din pat orbecăind la bucătărie după o cană cu cafea. Afară ploua binișor – suficient cât să îmi strice cheful de ieșit din casă.
Hai, ia frumos pumnul de pastile – că anestezia generală e scumpă și nu se face oricui – dă cu creme gleznele și genunchii, bagă glezniera și genunchera la înaintare, echiparea frumos că nu-i rost de stat acasă.

La 7:30 când m-am întâlnit cu copiii, bucuria lor când m-au văzut a făcut să-mi mai treacă din dureri. Am plecat către Tg. Mureș gândindu-mă că am voie să NU particip la nici o cursă, doar să fiu acolo ca suporter pentru copii și trupa de la C.S.S Mediaș – trupă tare faină de altfel. Ei erau mult mai dornici ca mine să participe la concursul de azi, de pe Platoul Cornești.

Spre bucuria tuturor, după vreo oră, ploaia s-a oprit și soarele a început să râdă la noi – sau de noi?!!?
Ajunși sus pe platou, ne-am dus să ne înscriem. Eu chicotam serios cu ideea să nu alerg azi, să șed blând că-i prea devreme după ultima cursă (cea de la Sf. Gheorghe), după care nu m-am recuperat încă. Dar Mihai zicea că să merg cu el, că ”atunci când nu mai poți, te trag eu de mână”, iar Cristi zicea că și el mă susține.

Normal că acolo fiind, vremea superbă, au început să mă mănânce tălpile așa că… m-am înscris. Ce-o fi, o fi! După cum am stabilit, abandonul nu-i o rușine în cazul ăsta.
M-am înscris tot la tura de 1200 m pentru că mai mult nu-mi țin bateriile și nici piciorul. Dacă la Sf. Gheorghe am avut nr. de concurs 23, azi am avut 24 – am avansat!

S-a dat startul, copiii buluc. Eu, numa încet. După 100 m,  în fața mea, au căzut vre-o cinci pitici ca popicele. Nici că puteam să trec pe lângă ei să merg mai departe, așa că m-am oprit să-i ridic, să-i oblojesc, să le șterg lacrimile, năsucurile și să-i încurajez. Că doar nu era să fug ca să câștig – mi-ar fi fost rușine.

startDupă ce figura cu ”ridicatul piticilor împiedecați” s-a repetat de încă vreo două ori, normal că am ajuns ultima. Dar am ajuns ultima și vitează!

Asta datorită lui Cristi. Mai aveam cam 20 m până la finish și simțeam că nu mai pot. Voiam să pot, dar îmi simțeam bateriile goale. Pe când îmi venea să mă scurg și mă gândeam că de mă scurg atunci la așa mică distanță de finish, rușine mare voi păți, mă trezesc în stânga mea cu Cristi strigând din tot sufletul: ”HAI KRISTA!” – m-a luat de mână și a început să alerge alături de mine.

Parcă m-a băgat în priză! I-am dat drumul mâinii, am îndreptat spatele și am băgat cracul la treabă, mărind compasul. Mama ei de treabă, trebuia să termin cu fruntea sus traseul! Pe Mihai îl auzem și pe el strigând ”HAI KRISTA!”. Apoi cu așa încurajări, cum să nu termin cursa?!?!
Și am terminat-o în aplauzele tuturor. Sunt convinsă că aplauzele erau adresate lui Cristi, pentru gestul lui. Fiind ultima, toată lumea era cu ochii pe mine așa că au văzut ce s-a întâmplat. A meritat cu prisosință aplauzele!

Pot spune că am lângă mine doi eroi: Mihai – care își depășește condiția cu stoicism și Cristi care este un viitor mare campion.

prăbusireAm trecut linia de finish după care m-am prăbușit – aveam voie. Nu prea au înțeles cei din jur și probabil că s-au întrebat: ”da ce se prăbușește asta așa, că nu arată a avea vre-un bai?!” – se vedea pe fața lor – dar asta n-a mai contat.

Gata cu crosul pentru mine. Cel puțin până când apuc să fac o tură pe munte. Dacă nu mă potolesc, nu mai pup munte vara asta și mă trezesc proțăpită-n ghips iară.

Pe drum spre casă, Cristi a spus: ”pe diploma lui Krista trebuie să scrie cea mai curajoasă femeie”. Așa că după ce am ajuns acasă, am luat o cariocă și mi-am completat singură diploma, după cum a spus voinicul.

Voinicul de altfel azi a făcut două ture: 1200m și 12 km. WOW! Aia tură! Bravo lor, tuturor care au alergat la 12 km. Cristi a luat locul doi, dar a și fost cel mai tânăr concurent și a fost prima lui tură atât de grea. Dragul de el, când a termina tura, s-a prăbușit efectiv – cred și eu… Totuși după o oră, deja sărea cu mingea la coșul de baschet! Asta da, regenerare mă frate! Nu ca mine: mă prăbușesc după 1200m, și-mi trebuie două săptămâni să îmi revin! 😆

În tot cazul, cinste antrenorilor de la CSS Mediaș! Azi, echipa Mediașului a luat cele mai multe cupe și premii. Bravo antrenorilor și bravo participanților!

A fost o zi superbă! O zi în care am simțit că merită să trăiesc. Până la urmă ziua ți-o faci singur. Puteam de dimineață să refuz să mă dau jos din pat și să folosesc scuza ”îmi e rău”- și m-ar fi înțeles toată lumea. Copiii s-ar fi necăjit dar le-ar fi trecut și lor. Și făceam ce?!?! Zăceam în casă și în pat și așteptam ca timpul să treacă pe lângă mine degeaba.

Ce zice la ora asta țesutul meu conjunctiv? Care? cel dur, semidur, moale, lichid, plasmă?!?!?
Apoi ce să zică…urlă la mine ca descreieratul. Da tot asta făcea și de dimineață, diferența este că măcar acum, știu de ce mă dor toate (e drept, acum doare mai rău).

Am voie să iau pumnul de pastile și să mă prăbușesc în pat. Dar am diploma pe care scrie ”Lurtz Kriszta” – altfel nu știam cum se scrie numele meu pe ungurește. 😆

IMG_8110

IMG_8009IMG_8033

 

IMG_8077IMG_8081

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *