Ghid de supraviețuire
Postări recente

Eu la cros? Eu să alerg? – poate că până la urmă în viață poți să faci multe atunci când ești motivat. Și n-ai să știi niciodată cât de multe poți, dacă nu încerci să faci ceea ce în mod normal ți se pare imposibil. De data asta, Mihai a fost motivația mea.

De câteva luni am un prieten nou, un prieten special.

 

mihai 2Mihai, are 10 ani iar pentru mine el este un adevărat luptător și un exemplu de voință. Suferă de Nanism Hipofizar (secreție insuficientă de hormon de creștere – sau piticism). Suportă cu stoicism injecțiile și tratamentele zilnice fără de care nu ar mai crește. Tratamentul îl ajută, dar fiind o creștere ”forțată”, piciorușele lui au oase subțirele ce au tendința de a se strâmba, motiv pentru care noaptea trebuie să poarte proteze care să-i îndrepte picioarele. Asta nu-l împiedică însă să meargă la karate – pentru că și sportul ajută foarte mult în cazul lui.

Ca orice copil cu probleme, nu scapă nici de răutățile celorlalți copii nici de multitudinea de ”marginalizări” inventate de societatea în care trăim.

Cu toate astea, Mihai are un nivel de inteligență foarte mare, o memorie fantastică și un simț al umorului foarte dezvoltat. Mă uimește zilnic cu replici inteligente, pline de umor, cu felul în care judecă lucrurile și cu viteza cu care memorează poeziile pentru școală. Îi place să citească – asta-i o raritate în ziua de azi.

Fratele lui mai mare Cristi – 12 ani, face sport de performanță, aleargă la concursuri de cros.
Săptămâna trecută, Mihai m-a chemat să merg și eu cu ei la concursul de la Sf. Gheorghe, unde vrea să alerge și el. Cum să spun nu, la o asemenea provocare?!?!

Așa se face că m-am apucat să mă pregătesc psihic pentru concursul de cros. Am început să fac calcule să mă ”montez” pentru marele eveniment. În viața mea n-am fost la vre-un concurs de alergare! S-or fi aliniat planetele?!?! (de parcă ar trebui să se alinieze ceva la doza mea de țicneală).

După bunul meu obicei, m-am întrebat: care-i cel mai rău lucru care se poate întâmpla?

În primul rând, să simt că îmi cedează piciorul – cela stângu și minunat care a stat în ghips și m-a pricopsit cu câteva luni de house arrest.

În al doilea rând, din lipsă totală de antrenament, să mă lase bateriile după 200 m.

În al treilea… și în restul rândurilor, se puteau întâmpla multe.

Soluția? În cel mai rău caz, abandonez cu mândrie cursa. Da, cu mândrie, pentru că în cazul meu curajul a fost să mă gândesc că EU aș putea să fac așa ceva.

Joi seara, am plecat la Biertan.
Vineri dimineața la ora 8, cu cei doi zmei Mihai și Cristi, plini de energie și elan – mai mult ei – eram pe terenul de fotbal al satului la antrenament.

Cristi – pe post de antrenor cu multă seriozitate, ne-a învățat să facem ”încălzirea”, cu tot felul de strâmbăreli și de îndoituri de trunchi și de picioare. Apoi 2 ture de stadion, voinicește, țopăind, mergând… după care Cristi privindu-mă cu siguranță în privire îmi zice:
– Puteți alerga mâine!

Ok….dacă zice antrenorul… să-l credem pe cuvânt. Nu contează că eu abia mai suflam.

Sâmbătă dimineața pe la 4:30, m-au trezit cârceii din gambe – că-i sezonul. Ușurel să nu trezesc odraslele care dormeau lângă mine, am ieșit afară să mă mișc ca să scap de dureri.
– Și ce zici că vrei să faci azi Kristano? Alergare îți trebuiește?!?! Hai să te vedem!

N-am mai dormit. Am stat cuminte și am așteptat să se facă ziuă, încercând să calmez fluturașii din stomac. La ora 6 am plecat spre Sf. Gheorghe, încrezători și echipați corespunzător. În plus acolo, Cristi mi-a dat cu mândrie unul din tricourile lui de la CSS Mediaș, să-l îmbrac. Ploua și n-am putut alerga doar în tricou, dar am luat tricoul peste restul hainelor.

…ai intrat în horă? Noah, apoi joacă până la capăt!

După ce am ajuns la fața locului, ne-am înscris și am căpătat numerele de concurs. Acum, trebuia să aleg la ce categorie să mă bag?!?!? Erau două:
– 1200 m – până 15 ani, peste 60 ani femei și peste 70 ani bărbați
– 3000 m între 16-59 ani femei și 16-69 ani bărbați.

Dacă e să ne luăm după vârstă, locul meu era la 3000 m… mda… da mă ține?!?!? Dacă încep, trag de mine până la capăt orice ar fi…dar cum se va termina?!?!? Piciorul meu, ce zice?!?! Ok, m-am îndopat eu cu calmante dar alea nu mă ajută pentru după…

– Mai vrei pe munte vara asta? No atunci stai cuminte și fă-ți singură categoria: ”1200 m – până 15 ani, peste 60 ani femei și peste 70 ani bărbați – și Krista.” 🙄 

Hotărârea fiind luată, m-am așezat cuminte la start. Normal că Mihai mi-a luat-o înainte. Mă gândeam  că o să-l prind din urmă, dar voinicul nu s-a lăsat. Tare drag mi-a fost să-l văd tot o zdroabă, ca un roboțel, alergând de-a binelea.
Piciorul meu protesta mocnit, da nu l-am prea băgat în seamă, trebuia să mă concentrez asupra respirației – mă concentram la orice, numa să nu mă gândesc la durerea din picior sau la faptul că simțeam cum bateriile mele se descarcă vertiginos.

IMG_7852Mai alergând ușurel, mai mers voinicește, mai cu o oprire de ”depanare”…. am reușit să termin cursa, n-am abandonat!

Pe ce loc?
Da ce, e important?

Ca să aflu locul, trebuia să stau la o coadă imensă, un nene să-mi scrie pe mână locul, apoi o tanti să-mi dea o pungă cu produse de la ”Tedy” și medalie de participare. Da cine mai era înstare să stea la coadă?!?!? Că io… nuuuuuu. E drept că merg pe munte, iaca am alergat și la cros, dar să stau la coadă e un chin pentru mine – după 5 minute de stat aiurea în picioare, apar durerile de mijloc și-mi vine să-mi scot oasele bazinului și să le arunc la câini. Și cum de obicei unde e coadă nu sunt câini…fac numa mizerie.

Am ajuns lângă Mirela care rămăsese cu bagajele pe o bancă în parc, m-am așezat pe bancă și-mi venea să mă rup în jmiiii și jmiii de bucățele… șșșșșștttttt taci și-nghite. Cros ți-o trebuit?!?!
Doamna Maria Herman, antrenoare la CSS Mediaș, s-a dus și mi-a adus și mie plăsuța cu dulciuri și medalia onorifică – pentru că i-a spus Mirela (mama lui Mihai) că eu nu-s aptă de așa ceva.

Cristi a luat locul întâi la categoria lui de vârstă.
Mihai a luat locul întâi ”special”. A venit la mine cu trofeul și a zis hotărât:
– Ăsta îl împărțim amândoi!…mi-au dat lacrimile…

IMG_7854Apoi….am râs bine când doamna Maria mi-a spus:
– Dacă mergeați la 3000 m, luați locul 3.
– N-aveam cum doamnă, să fim serioși…
– Ba da! Că la categoria dumneavoastră de vârstă, au fost doar 3 femei înscrise!

 😆 …povestea vieții mele… or fi existând pe lumea asta oameni norocoși, dar eu nu fac parte din ăștia.
Mie dacă-mi bate norocul la ușă, până să ajung să deschid, mă împiedic de preș. Dacă nu mă împiedic… probabil nu știu în ce parte se deschide ușa… 😳

p.s.
Acum juma de ceas m-a sunat Mirela:
– A venit pe la mine doamna Maria, antrenoarea lui Cristi și m-a întrebat dacă duminică mergem la concursul de la Mureș. Apoi m-a întrebat: ”vine și Krista?!?!”.

Mă întreb: oare par foarte sănătoasă fizic sau foarte nesănătoasă psihic?!?! 😆

Mă întorc către Mihai și îi spun despre concurs, la care el mă privește cu ochii luminați de-o idee:
– DAAAA și acolo se aleargă prin pădure! (a reținut că mie îmi place prin pădure) Și stau lângă tine și când nu mai poți, te trag eu de mână!

Serios?!?! Dragul de el, el ajută pe toată lumea…

dragon1p.p.s- l-am întrebat pe Mihai care cum…suntem în poza de mai sus. Mi-a răspuns serios:

– Tu ești Furia Nopții că ești puternică!

**********

– Krista, poți să?

– Nu știu dacă pot, dar pot să încerc să…

4 Responses to Mihai – un prieten special

  • De fiecare data cand citesc articole de acest gen, mi-as dori sa am, inafara de o casa a mea, pentru mine si familia mea, multi bani pentru a ajuta financiar persoane cu astfel de probleme.

    Pentru mine nu vreau multi bani, pentru ca as risca sa ma schimb si nu imi doresc acest lucru.

    Eu imi doresc ca familia mea sa fie sanatoasa, sa avem si noi o casa a noastra (sa nu mai stam cu chirie) si sa ne putem intretine decent din salariile noastre.

    Sunt cazuri care ma emotioneaza foarte mult, asa cum este si acesta.

    Apreciez foarte mult persoanele pozitive, asa cum este si Mihai, asa cum esti si tu.

    Sunteti adevarate exemple pentru mine!

    • Pentru persoanele cu astfel de probleme (precum Mihai și subsemnata), cel mai greu este să găsești susținere morală și psihică. Susținerea financiară, dacă sapi după ea, o găsești – mult mai greu dai peste susținere psihică: e mai ușor celui cu ban, să-ți dea o sumă de bani, după care… Un prieten îmi spunea că eu și cu Mihai suntem precum ”sacul și petecul” – cred că are dreptate. Mihai mă motivează pe mine, eu pe el.
      Cât privește ”statul cu chirie” – este stresul și boala oamenilor care nu au probleme grave în viață. Un factor de stres, care duce la boală și nemulțumiri în familie.
      ”Vreau copilul meu să aibă casa lui!”
      Sunt mamă de copil crescut mare. Am stat cu chirie și încă mai stau. După ce m-am îmbolnăvit, chiria, a fost cel mai mic necaz. Mi-am dorit și eu să am o casă, pe care să o las copilului meu. Ia ghici?!?!? Copilul meu, e în Scoția, unde mulțumesc lui Dumnezeu, îi merge foarte bine! Care casă? cui casă? Care stres?
      Copiii, până la un moment dat, le controlăm viitorul. Dar vine momentul în care îi ajutăm mai mult dacă le suflăm în aripi să zboare pe cont propriu – atunci încep să aibă viața lor. Iar casa proprietate personală… nu prea face parte din viața lor.
      Părinții ajung să reproșeze copiilor: ”pentru tine am muncit și am tras, să-ți fac o casă!”
      Iar copilul nu știe cum să îți spună… ”iar eu trebuie să mă simt vinovat pentru asta?!?!?”

      Până când aveți copiii mici în creștere, scăpați de stresul ăsta care inevitabil, se strânge asupra copiilor. Mai bine oferiți-le o viață în care le sunteți alături sufletește. Nu o viață în care părinții sunt prea stresați de traiul de zi cu zi, ca să mă mai bage și pe mine în seamă – pentru că acesta este motivul pentru care creștem generații de care ne plângem.

      • Cred ca nu m-am facut inteles suficient. Am insistat pe partea financiara pentru ca este foarte mare nevoie de aceasta in aceste cazuri, cel putin din punctul meu de vedere. Binenteles ca si partea de sustinere morala si psihica este foarte importanta. Dar totusi, parerea mea si insist aici, este ca partea financiara este cea mai grea de rezolvat. Am suferit in copilarie, partial, de aceasta lipsa de sustinere financiara si stiu ce inseamna.

  • Mihai e un copil deosebit de la care noi, adultii avem cu totii ceva de invatat! Un asemenea copil e o sursa de bucurie in viata celor din jur! El prin tot ce face ne da o lectie continua de viata! Multa sanatate Krista, tie si micului tau prieten! Va asteptam sa impartasiti cu noi ,,ispravile” voastre pe http://www.dizabil.eu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *