Ghid de supraviețuire
Postări recente

Ikstar

Autoimunele pe munte: Bârcaciu – Ciortea – Negoiu

De acum știți de cura mea hipercalorică și de cea cu perfuzii. Eram tare picată atât fizic cât și psihic. La a doua perfuzie, gândul meu era la Negoiu și la Retezat. Așa am ajuns să fac poza alăturată. Habar nu aveam că astrele se vor alinia și dorința îmi va fi îndeplinită.

Să știți că nu sunt singura bolnavă autoimun care umblă brambura pe munți. Mai cunosc câteva la fel de curajoase ca mine, ba chiar mai curajoase. Dacă nu v-ați prins încă de faptul că blogul meu este motivațional pentru cei bolnavi, nu-i bai, aveți vreme.

Pe Iulia am cunoscut-o acum 2 ani, pe FB, pe un grup de bolnavi autoimuni. Muntele e pasiune comună așa că de multe ori am cochetat cu ideea de a face o tură împreună. După multă vreme am reușit în sfârșit să ne sincronizăm și într-o zi de marți să pornim la drum în grup de patru: Iulia, Șandor, Zita și eu. Continue reading

 

Autoimun pe munte: ”Muntele e o provocare?”

Pentru mine nu. Îl iubesc. Mă provoacă doar pe mine. Provocându-mă în felul acesta nu fac decât să mă păstrez pe linia de plutire, să-mi țin bolile sub control. Pare o nebunie pentru mulți, dar este o nebunie care mă ajută.

”De când ai început să mergi iar pe munte, te-ai schimbat în bine”, mi-a spus medicul Dan Rusu, care m-a văzut și în perioade în care boala își face de cap.

Puseele bolilor mele se declanșează fără programare, fără preaviz. După cum am spus și în alte articole, trebuie să analizez tot ce simt, să-mi dau seama care din boli scoate colții și cu ce pot contracara. Ce să scot la luptă: buzduganul, sabia, pușca? Cum iarna și primăvara trecută au fost ciudate rău, iar bolile m-au ținut din puseu în puseu, am trecut la artileria grea și am scos direct tunul. Continue reading

DSC_0674

Când fizicul zice una, iar psihicul altceva, n-ai decât să folosești imaginația, încercând să descoperi buba.

Hangman_StlyeTreaba asta cu boalele autoimune stă cam așa: într-o bună zi, organismul meu s-a hotărât să se sinucidă. Mai întâi, a căutat o lamă de tăiat venele. Am fost mai rapidă și am tocit lama. Apoi a încercat spânzurătoarea. Am dat să tai funia, dar lama era tocită. Tot ce am putut face a fost să-i fur săpunul. Pentru că funia nu alunecă, e ca un spânzurat… în stand-by. Nu-i mort, dar pentru că nu primește suficient oxigen, pică pe rând tot câte un ”sistem”. Funia uscată îmi lasă timp să repar sau să petecesc din mers, ceea ce se strică.

Bolile autoimune sunt alternanţe de perioade: repaus și apoi dezmăţ, când scot colții. Dacă te-ai pricopsit cu o boală autoimună, ai 90% șanse să ai… mai multe. Umblă în gașcă.

Așa se face că, atunci când intru într-o criză, trebuie să judec, să analizez, să urmăresc simptomele, pentru a-mi da seama care din ele scoate colții? Nu-i ușor, pentru că au multe simptome comune, așa că mă transform într-un soi de detectiv, urmărind și analizând fiecare durere și fiecare stare de rău. Continue reading

IMG_6735(după ce postez asta, o să bag capul între umeri și o să aștept scatoalce și ”castane” să cadă asupra mea, de la cei… viteji. Așa cum am primit după articolul ”Și eu fac enduro!” )

Muntele e pentru toți – atâta timp cât îl respecți, cunoști regulile, mergi doar unde poți și ai echipamentul adecvat.

Iubesc muntele, pădurea și tot ce înseamnă natură de când mă știu. Pe munte am urcat cu încăpățânare, în ciuda doctorilor care mereu mi-au spus că nu am voie să fac efort.

De mică am fost bolnăvicioasă. De dureri de cap, de a căror cauză nici un doctor nu avea habar, am suferit de la doi ani. Pe la 13 – 14 ani, doctorii m-au băgat în maiou de ghips, pentru durerile de spate și de mijloc. Noroc că era iarnă și îmi ținea de cald. Eram scutită de sport și practică agricolă. Nu aveam voie să fac mai nimic din tot ce înseamnă efort fizic. Nici la sapă nu mă luau ai mei. Mă simțeam mereu dată la o parte, cumva izolată de toți ceilalți. Continue reading

KristaA trecut săptămâna, iar eu n-am scris pe blog povestea minunatei seri folk ”Nu-mi spune… cântă!”

Am scris-o, dar n-am postat-o. În două variante. Fiecare din alt punct de vedere. Dilemă: care variantă să fie prima?

Mai întâi este povestea în sine, ”file de jurnal”, cu tot vârtejul evenimentelor și pățăniilor. A doua variantă este pentru cei ca mine.

Aseară vorbeam pe Facebook cu Andreea, care-mi spunea: ”Scrieți atât de frumos. De prima dată când v-am descoperit, m-ați inspirat foarte mult, să nu renunț. Nu de puține ori îmi mai vine să renunț, voind să fug de tot și de toate, însă îmi aduc aminte de voința pe care o aveți. Sper doar să pot să ajung să nu mai am așteptări și cred că abia atunci voi fi mai liniștită. Cât despre scris… era de mult în mine, doar că îl pusesem în stand-by.” Andreea face parte din grupul celor ”ca mine” și o îndemnam să scrie, să viseze și să creadă în povești. Continue reading

povesteDupă cum știți de-acum, am pus la cale o seară folk, în scopuri caritabile – în beneficiul ”CRUCEA ROȘIE” – subfiliala Mediaș.

Am postat afișele pentru seara folk și am fost întrebată ”cine sunt cei doi actori că n-a auzit nimeni de ei?!?” Răspunsul meu: dacă vin la Mediaș, pentru o seară caritabilă, sunt în primul rând oameni cu suflet mare!

Anul trecut pe FB am văzut un anunț ”Crucea Roșie de la Mediaș, caută translator român – englez pentru un curs de prim ajutor”. Mi-am zis că mă descurc și m-am oferit voluntar.

Așa am ajuns să-i cunosc pe cei de la ”Crucea Roșie – subfiliala Mediaș”. Oameni cu suflet, săritori, dornici să dea o mână de ajutor celor la nevoie. Cum să nu mă bucur că am întâlnit astfel de oameni? Continue reading

De la Wikipedia, enciclopedia liberă cetire:
Arta este în esență cea mai profundă expresie a creativității umane. Pe cât de dificil de definit, pe atât de dificil de evaluat, având în vedere faptul că fiecare artist își alege singur regulile și parametrii de lucru…” – câtă vreme e vorba să-mi fac singură regulile… e de mine :mrgreen: .

Puțini știu că pentru o vreme, cu mult timp în urmă am făcut ”ucenicie” în ale artei, sculptură pictură. Ca profesori, Delfina Mirescu – sculptură și Vasile Melica – pictură. Aveau atelierele învecinate, în București, în spatele hotelului București. Doi oameni deosebiți de la care am luat nu doar lecții de artă ci și de viață.

”Meseria se fură, nu se învață” zice o vorbă din bătrâni, iar dacă am avut ocazia, am furat că am avut de unde. Mă plimbam de la unul la altul, cu Delfina învățam sculptură în tot ce se putea sculpta: piatră, marmură, lut, os, lemn etc., iar de la Melica învățam să ”mâzgălesc” – după cum zicea Delfina. Continue reading

Am citit zilele trecute un articol care m-a uns la suflet.

”Îndrăgostită şi fericită la 87 de ani!”

Așa-i că ați ridicat o sprânceană când ați citit titlul?
Cum să fii îndrăgostit și fericit la 87 de ani? Ești nebună cucoană? La anii ăia abia te târâi! La anii ăia ce mai pricepi din îndrăgosteală?!?! Ce zic copiii, nepoții și strănepoții? Că te-ai prostit, probabil.

Societatea te ”modelează” din copilărie. Eu recunosc că am fost precum catârul la capitolul acesta și în afară de ”regula bunului simț” nu s-au prins de mine multe.

După ce m-am chelit pentru a-mi susține prietena bolnavă de cancer, am mai învățat o lecție de viață: cum te privește lumea când, ca femeie la aproape cincizeci de ani, ai tupeul să te tunzi cheală.

Sincer mă așteptam să primesc un 25% din priviri critice ”uite și la asta” și 75% priviri ”săraca, e bolnavă, probabil are cancer”. Continue reading

IMG_0995

Ultimele luni din 2015 – pentru mine tare învolburate. De Revelion a mai dat peste mine și un plâns bolnav… Plângeam ca bleaga din orice. Plus o serie de minunate dureri. Mă trezeam noaptea plângând torturată, în zona umerilor. Gheare care smulg carnea de pe oase – cam așa sunt aceste dureri pentru mine.

Rabd cu stoicism, dar mă înfurie rău. Fiind adepta zicalei ”cui pe cui se scoate”, m-am gândit că pentru chinul de umeri/omoplați, cel mai bun tratament ar fi un rucsac greu în spate cu o cură de munte.

Meteo dădea cu avertizări de ger. Prietenii mă sfătuiau să nu plec, să stau să treacă valul de ger – asta pentru că iar plecam singură. N-am mai vrut să amân. Trece gerul, vine căldura, zăpada e grea… Mereu există ”ceva” pentru care nu pleci. Continue reading

crypt Povestiri din criptă (sau din troleu?)

Azi cu troleul, cu Paul, din Vitrometan spre centru. Mare înghesuială, lume multă în stație. În locul troleului a venit un autobuz ciudat, acel model vechi, parcă din altă lume, din alte timpuri. Am avut senzația ciudată că ceva nu se leagă, că…

Cu toate astea am urcat și chiar mi-am găsit loc. La stația următoare autobuzul era plin, foarte aglomerat. Scaunul pe care ședeam era în față, orientat spre spatele autobuzului. Aveam în fața ochilor tot ”peisajul”. M-a șocat puțin ceea ce vedeam: două culori, negru și gri – toți erau îmbrăcați astfel. M-am făcut mică în scaun. Apoi m-au întors pe dos privirile lor: parcă toți aveau ochii umbriți de nu știu ce fenomen. Priviri grele și seci, nu încercănate. Fără viață, fără grai. Mă priveau de parcă eram vinovată. Iar eu… Doar că aveam căciuliță cu roz, geacă roșie și rucsăcelul în spate… Să fie o vină atât de mare? Continue reading