Ghid de supraviețuire
Postări recente

Jurnal de munte

IMG_6735(după ce postez asta, o să bag capul între umeri și o să aștept scatoalce și ”castane” să cadă asupra mea, de la cei… viteji. Așa cum am primit după articolul ”Și eu fac enduro!” )

Muntele e pentru toți – atâta timp cât îl respecți, cunoști regulile, mergi doar unde poți și ai echipamentul adecvat.

Iubesc muntele, pădurea și tot ce înseamnă natură de când mă știu. Pe munte am urcat cu încăpățânare, în ciuda doctorilor care mereu mi-au spus că nu am voie să fac efort.

De mică am fost bolnăvicioasă. De dureri de cap, de a căror cauză nici un doctor nu avea habar, am suferit de la doi ani. Pe la 13 – 14 ani, doctorii m-au băgat în maiou de ghips, pentru durerile de spate și de mijloc. Noroc că era iarnă și îmi ținea de cald. Eram scutită de sport și practică agricolă. Nu aveam voie să fac mai nimic din tot ce înseamnă efort fizic. Nici la sapă nu mă luau ai mei. Mă simțeam mereu dată la o parte, cumva izolată de toți ceilalți. Continue reading

IMG_0995

Ultimele luni din 2015 – pentru mine tare învolburate. De Revelion a mai dat peste mine și un plâns bolnav… Plângeam ca bleaga din orice. Plus o serie de minunate dureri. Mă trezeam noaptea plângând torturată, în zona umerilor. Gheare care smulg carnea de pe oase – cam așa sunt aceste dureri pentru mine.

Rabd cu stoicism, dar mă înfurie rău. Fiind adepta zicalei ”cui pe cui se scoate”, m-am gândit că pentru chinul de umeri/omoplați, cel mai bun tratament ar fi un rucsac greu în spate cu o cură de munte.

Meteo dădea cu avertizări de ger. Prietenii mă sfătuiau să nu plec, să stau să treacă valul de ger – asta pentru că iar plecam singură. N-am mai vrut să amân. Trece gerul, vine căldura, zăpada e grea… Mereu există ”ceva” pentru care nu pleci. Continue reading

moldoveanu

Vf. Moldoveanu – un vis devenit realitate
…sau o poveste de spus

Notă: Am dedicat această ”tură” celor ca mine bolnavilor de boli autoimune & cancer.

Acum după ce am trăit-o, mă simt mică, insignifiantă și umilă în fața lumii, a universului și nu în ultimul rând, a lui Dumnezeu.

Pentru mine turele de munte înseamnă ”bagajul și marcajul”, de la 17 ani. Anul trecut mi-am luat inima în dinți și am început să merg singură pe munte – știu că încalc o lege importantă a muntelui: ”să nu mergi niciodată singur”. Dacă nu aș pleca așa, nu aș mai pleca deloc. De stau prea mult pe gânduri, nu mai plec nicăieri. Îmi este groază de plecatul de acasă, drumul lung până departe… Continue reading

enduro

Acum vreo 3 săptămâni am fost la cabana Bârcaciu și am urcat pe vf. Ciortea. În zare, privind spre vf. Boia am văzut un grup – dar am ”văzut” greșit – am dat la maxim zoom-ul aparatului foto (nimic performant) cu gândul că postez pozele pe net să se vadă unul altul pe acolo. Surpriza mea a fost că de fapt nu era un grup mare ci erau patru motocicliști. M-am mirat și m-am întrebat: oare cum au ajuns acolo?!?!?

De câteva zile au apărut multe articole și postări care trag un semnal de alarmă asupra faptului că traseele și potecile din munți destinate drumețiilor pe jos sunt distruse de riderii cu motociclete enduro.

Ca să pricep mai bine ce-i ”enduro” ăsta am luat net-ul la rând – așa sunt eu, bolnavă de logică sau lipsa ei. Continue reading

cabana

Notă:  Știu, una din regulile unui blog cică este să nu scrii articole prea lungi, că se plictisesc cititorii și nu capeți ”like”. Promit că în ziua în care o să-mi pese mie de ”like-uri” mă las de scris 😉 . Pe lângă asta, am mai fost întrebată ”îmi dai voie să dau share?” – share-uitul e la liber.

Nu uitați un lucru, voi cei sănătoși: sănătatea o considerați ca un drept ce vi se cuvine – am fost și eu acolo într-o vreme. Blogul meu, e dedicat în mod special celor ca mine – așa că dacă îndrăzniți să mă judecați, luați 5 minute pauză și puneți-vă în locul meu sau a altei persoane care este în aceeași situație ca mine.

Ieșirea la Huda lui Papară – Scărița Belioara, a fost din start planificată ca și ”plimbăreală” – adică pauză cu ieșit la aer, la verde și la liniște. Nu putea să fie altfel din cauza piciorului meu stâng aflat încă pe pană. Continue reading

Bucegi, Vârful Omu – 9-12 august 2014

omu_cabana

După tura de la Bârcaciu de la început de iulie, am prins curaj în a merge pe munte de una singură. Îmi place în primul rând pentru faptul că mă solicită la maxim din toate punctele de vedere: psihic și fizic. Recunosc că e mai bine din punct de vedere psihic când mai ai pe cineva cu tine, contează când nu ești singur la mama zmeului. Provocarea este însă și mai mare atunci când ești singur.

Ce să spun? Ador provocările! Așa că mi-am aruncat singură provocarea următoare: ”Sunt sau nu sunt înstare să fac cele mai înalte vârfuri muntoase din munții României (peste 2000m) de una singură?”

Să vedem…
Am încept cu vf. Scara – Făgăraș – 2306m. Continue reading

DSCF3262

Când colinzi potecile munților îți faci o mulțime de prieteni – dacă vrei. Cu unii din ei păstrezi legătura, cu alții mai puțin. Așa și eu într-o seara, la un foc de tabără, undeva pe-un munte, am cunoscut câțiva constănțeni. Puțin pantofari băieții – mai bine spus începători – dar de treabă de altfel și dornici să vină cât mai mult pe munte.

Unul dintre ei, Liviu, ia legatura cu mine vara următoare și-mi spune că vrea să vină să mergem o bucată de creastă, mai ușurel, mai cătinel, împreună cu fratele lui mai mic. Totul ok, vin băieții și plecăm la drum: urcăm pe la Bâlea, ajungem în creastă și o luăm spre Sâmbăta, cu gând de popas acolo.
Vreme bună, liniște si pace, taman cum ii place omului pe munte. După ceva vreme de mers, lui Liviu i se dezlipește talpa bocancului de la vârf și până am ajuns la Sâmbata, lipăia zdravăn talpa pe jumătate dezlipită. Continue reading

Da, surpriză și nu pot decât să râd bucurându-mă de voi.

Am dat drumul blogului cu marea mea nebuneală pe munte, terapia intensivă anti depresie.

Și acum, eu… eu cea care nu visa să mai meargă pe munte, care nu avea cu cine… m-am trezit cu mesaje de genul: ”nu mă iei și pe mine pe munte când mai mergi?”

Adică EU? EU să  ”iau” pe cineva cu mine pe munte 😆

Oare cine nu-i sănătos la cap în toată treaba asta?!?!? 😆

Zău de-oi mai pricepe ceva…

S-o iau de la capăt, cu traducere: eu, sunt numa jumate de om (că așa-i schema), pe munte, abia mă târâi și abia mă duc pe mine (tot schema). Ani de zile am așteptat să am cu cine merge pe munte, am așteptat ca cineva ”să mă ducă pe munte”, să mă învețe că pot să merg pe munte. Am avut suficientă nebunie să plec singură pe munte, și acum aud: ”ia-mă și pe mine pe munte”… cum să nu râd…

Facem târg: îmi cărați și mie rucsacul? – nu, nu pe tot că sunt adepta zicalei: ”oaia care nu-i înstare să-și ducă lâna o mănâncă lupii”, dar măcar așa, o parte… 😆

Mulțumesc pentru aprecieri și pentru încurajări. Și vă mulțumesc că vreți să mergeți cu mine pe munte.

Bârcaciu 1 iulie 2014 – Sau terapie anti depresie

IMG_5973Trebuie să recunosc că începând din februarie 2013 am avut o perioadă foarte zbuciumată din punct de vedere emoțional. Boala cu ale ei și sufletul făcut ferfeniță. Cu suișuri și coborâșuri.

Cădere în depresie, ieșire din depresie, recădere în depresie.

Totuși, printre toate cele rele s-a întâmplat și cel mai bun lucru care mi s-ar fi putut întâmpla în viața mea de om bolnav: am învățat că sunt înstare să merg pe munte.

Aș spune că eram în pragul unei depresii, dar aș minți. De fapt eram în ea până în gât. Continue reading

IMG_5862

Munțoman incurabil

Doctorii îmi spun că am mai multe boli incurabile. Ceea ce ei nu știu este că mai am o boală: boala muntelui. Este cea mai incurabilă dintre toate pentru că toate celelalte boli nu au reușit să mă vindece de ea. Așa că din ICA, mă transform în MICA – Munțoman Incurabil, Cronic și Autoimun.

Pentru mine muntele, cu înălțimile lui, e o mare dragoste. Probabil că acest lucru m-a ajutat foarte mult în lupta cu boala: visul, ca într-o zi, să ajung iarăși în creastă.

Sincer? Nu mai speram. Am jinduit ani de zile după o tură zdravănă de munte. Niciodată nu am încetat să sper că într-o bună zi voi ajunge iarăși sus în creastă, chiar dacă părea un lucru imposibil, o nebunie de vis. De nenumărate ori am visat că sunt sus în creastă, simțind efectiv emoțiile pe care le trăiești când ajungi acolo. Continue reading