Ghid de supraviețuire
Postări recente

cabana

Notă:  Știu, una din regulile unui blog cică este să nu scrii articole prea lungi, că se plictisesc cititorii și nu capeți ”like”. Promit că în ziua în care o să-mi pese mie de ”like-uri” mă las de scris 😉 . Pe lângă asta, am mai fost întrebată ”îmi dai voie să dau share?” – share-uitul e la liber.

Nu uitați un lucru, voi cei sănătoși: sănătatea o considerați ca un drept ce vi se cuvine – am fost și eu acolo într-o vreme. Blogul meu, e dedicat în mod special celor ca mine – așa că dacă îndrăzniți să mă judecați, luați 5 minute pauză și puneți-vă în locul meu sau a altei persoane care este în aceeași situație ca mine.

Ieșirea la Huda lui Papară – Scărița Belioara, a fost din start planificată ca și ”plimbăreală” – adică pauză cu ieșit la aer, la verde și la liniște. Nu putea să fie altfel din cauza piciorului meu stâng aflat încă pe pană.

După acea ieșire, am trecut pe la medicul meu și i-am zis: ”te rog frumos să mă repari înainte să dau în gălbinare de nervi că nu pot umbla”. Așa am început ședințele de terapie Bowen. Nu prea le am eu cu terapiile astea ”ciudate” dar pentru că dr. Dan Rusu mă cunoaște de ani de zile cu toate problemele medicale pe care le am, pe mâna lui mă dau oricând, chiar și pe post de cobai.

Minune sau nu, terapia a funcționat și piciorul meu și-a revenit chiar bine, ținând cont că la Huda lui Papară abia călcam pe el și am folosit bețele pe post de cârje.

Pentru mers pe munte, feciorul meu m-a cadorisit cu echipament de munte nou: bocanci și rucsac și abia așteptam să le fac inaugurarea. Sezonul bujoreilor l-am ratat anul ăsta pentru că n-am reușit să mă rup de oraș – cu tot ce înseamnă el: muncă, probleme etc. În plus, nu găseam o mașină care să mă ducă aproape de munte. E adevărat că Mediașul e cam prin centrul țării, dar țara asta stă foarte prost în ceea ce privește transportul în comun și vorba lui Andrei: ”unii stau aproape de mare, alții stau aproape de munte, noi aici parcă suntem aruncați și lăsați baltă”.

Am tot căutat în stânga în dreapta pe cineva cu mașină să mă zvârle până la Poiana Neamțului și întâmplarea a fost să mă întâlnesc cu Andrei cu care de altfel nu ne-am mai văzut de ani de zile (spun ”întâmplare” dar de fapt Dumnezeu le orânduiește pe toate). Ca milogul l-am întrebat:
– Andrei, mașină ai?
– Da.
– Și dacă-ți dau banii de benzină, nu mă duci și pe mine până la Poiana Neamțului că vreau să sui până la Bârcaciu pe munte.
– Vai! Păi tanti Krista, dacă vă aude Ionela, prietena mea care și ea e înnebunită cu muntele și ea o să vrea!

A venit și Ionela și rapid am pus la cale plecarea spre munte a doua zi dimineață la ora 5. L-am anunțat și pe Puiu Gherman și uite așa s-a adunat o mică gașcă.

Ajunsă acasă, m-am apucat de pregătit rucsacul. De data asta, cu mare grijă la greutate! Adevărul este că eu nu pot să fac ture scurte pe munte, adică să plec azi și să mă întorc mâine. Nu mai am de mult cutia de viteze întreagă, cu toate treptele. Bag numa cu a întâia și eventual în marșarier. Dacă-i bai mare, forțez și intru și-n a doua, da asta mă cam costă (plătesc cu dureri și mă stric iară de stau după aia prin service pe la Dan).

Oricât ar lăuda producătorii impermeabilitatea rucsacului, eu nu renunț la vechiul obicei/regulă: tot ce intră în rucsac, intră mai întâi într-o pungă de plastic. Nu-i deloc distractiv să te prindă ploaia să te facă fleașcă iar hainele de schimb din rucsac să fie și ele tot fleașcă.

pachetEu asta mai cu mintea în colțuri m-am gândit că trebuie să găsesc o soluție să pot să cântăresc atent tot ce bag în rucsac și să-l fac cât mai compact. Mi-a picat fisa că am în casă ”Zipper Bags” – pungi pentru congelator și m-am întrebat oare cum ar fi să le folosesc? N-am stat prea mult pe gânduri și m-am apucat frumos să-mi împachetez hăinuțele în pungi din alea. Așezam hainele frumos care cum cât încăpeau, apăsam bine pe pungă să scot cât mai mult aer din ea (adică mă așezam pe ea) și o zipp-uiam 🙂 . Au ieșit un soi de ”plăcuțe” pe care apoi le-am cântărit una câte una și am făcut socoata. Când socoata a ajuns la 13 kile, am zis că stop și de la capăt. De fapt la reverificare: la ce pot să renunț?!?! Pentru că nu voiam un rucsac mai greu de 10-11 kg (maxim 12!!!).

Nu fac rabat la trusa medicală. Eu mă împiedic și pe loc drept, apoi pe bolovani, așa că asta musai să conțină tot ce e nevoie pentru maximă urgență, plus medicamentele anti durere. Avea aproape 400 g, da’ așa am lăsat-o. N-am vrut nici să renunț la pantofii cu toc. După ce am pus mâncarea și căpița de șovârf uscat, am cântărit rucsacul și avea 11kg și ceva așa că m-am declarat mulțumită.

rasarit

Duminică dimineața pe la 5 și ceva am plecat spre Poiana Neamțului, am lăsat mașina și am luat-o la păpucit pe potecă toți patru. Fiecare cu ale lui: Andrei tot drumul a căutat un diamant, Ionela căuta ciuperci prin pădure, Puiu Gherman își căuta răsuflarea, iar eu căutam să îmi înjur birjărește durerile fără să mă audă nimeni.

Fără grabă și cu multe hohote de râs, am ajuns la cabana Bârcaciu, unde coana Mariana m-a așteptat cu mătura în mână (tocmai ieșise să măture scările). După ce a abandonat mătura, i-am dat căpița de șovârf și am rugat-o să-mi dea un ceai spurcat cu niscai rom – că asta cade bine la sufletul călătorului pe munte.

Puiu, prieten vechi cu cabanierii de la Bârcaciu rămăsese puțin în urma mea (își găsise răsuflarea până la urmă iar acum o ținea bine să n-o piardă iară) și când l-am văzut că apare în poiana cabanei am strigat-o pe coana Mariana:
– Coana Mariana, hai să vezi ce ți-am adus că n-am venit cu mâna goală!

Nu se mai văzuseră de trei ani – la o anumită vârstă, trei ani înseamnă ceva – așa că revederea lor a fost tare emoționantă.

piciorPentru că îmi simțeam gambele zvâcnind dureros și arzând (încă de pe la jumătatea drumului pe când urcam), îmi imaginam cum arată dumnealor sub ciorapul înalt și abia așteptam să-mi dau jos bocancii și ciorapii. Știam că pentru ceilalți va fi puțin…șocant, dar n-aveam încotro și nici nu aveam de gând să mă ascund. Știu că arată urât, dar nu-i o boală contagioasă. Se numește Vasculită autoimună, este una din bolile mele și își face de cap când vrea mușchii ei. De data asta a avut chef să se dea mare și s-a dat.

(Lămurire: nu efortul fizic declanșează criza. Am pățit-o mult mai rău decât atât, stând pe scaun și lucrând la calculator. N-am mai avut o criză din asta de 3-4 ani și de atunci am făcut ceva trasee și prin Retezat, Rodnei etc., și nu am avut probleme.)

Anul trecut în tura Bușteni – Mălăiești – Vf. Omu, colagenoza mi-a făcut varză tendoanele de la picioarul stâng și m-a băgat în ghips. Vasculita măcar e mai de omenie – îmi sparge numai vreo două vase de sâmge și apar acele pete roșii, petele dispar în câteva zile și nu mă bagă în ghips.

pauzaNe-am cazat, am stat la povești ceai, bere și potol, apoi copiii Andrei și Ionela au coborât. Seara a trecut pe nesimțite mai cu o chitară, mai cu o poveste, apoi somn de voie. M-am învățat minte de turele trecute, eu care am probleme cu somnul și mă cam trezesc la orice zgomot, am luat un somnifer și nu mi-a mai păsat de faptul că dormitul la priciuri înseamnă să asculți sforăituri, scârțâituri de paturi etc., așa că am dormit buștean.

Luni

De dimineață i-am auzit pe ceilalți trezindu-se și bântuid pe acolo dar nu m-am înghesuit să mă dau jos din pat. Am stat în pat și am moțăit până pe la nouă – de fapt de asta eram acolo să mă odihnesc în primul rând. Apoi, nu știam dacă picioarele mele vor fi funcționale sau nu de o tură prin zonă. Recunosc că am avut emoții când m-am dat jos din pat că nu știam dacă pot călca ori ba – da’ m-am învățat cu mersul în bețe sau în cârje 😆 . Am răsuflat ușurată când am văzut că sunt ok și pot merge. Eh, nu chiar ca o căpreoară, da-i bine și numa încet precum capra bătrână.

PuiuAfară după cum se anunța la meteo, caniculă. Cer senin și cald, prea cald. Totuși după ce am băut cafeaua, împreună cu Puiu am plecat la o plimbăreală – una așa mai scurtă din motive de căldură și dificultățile mele tehnice. Am luat-o pe traseul marcat cu cruce galbenă spre Puha și am mers până la stâlpul de marcaj de intersecție cu traseul punct roșu spre cabana Negoiu, unde Puiu a zis: ”aici divorțăm”. Apoi dacă așa zici… ba că n-am divorțat, s-o sucit și am mai mers puțin la deal dar când am ieșit în plin soare, nu prea mai era de trai așa că am făcut amândoi cuminți cale întoarsă. Era mult prea cald în miezul zilei, iar dinspre lacul Avrig se-mbrustura la noi un nor negru și urât iar soarele a început să ardă a ploaie. Oricum planul era să stăm până pe miercuri – joi așa că nu era nici o grabă. Mi-am pus și eu frână că mi-am amintit că anul trecut am ajuns în ghips pentru că la Mălăiești n-am luat pauză de o zi după cum ar fi trebuit.

divortCând am ajuns iarăși în dreptul punctului de marcaj, am luat o pauză și am zis: ”Zici că divorțăm? No stai să-ți dau motivul”. Am dat jos bocancii, am scos frumos minunații mei pantofi cu toc din rucsacul de tură și mi-am făcut poze – piticul meu de pe creier, să-mi fac poze de pantofăreasă pe munte.

La ceva vreme după ce am ajuns la cabană a început și o ploaie zdravănă. În poiana cabanei, era un cort care am aflat că este al cabanierilor și i-am rugat să mă lase să dorm la cort că tare-mi place, da să mai car și cortul după mine e cam mult. La adăpostul cabanei am stat la o ”bârfă organizată” vorba lui nea Petre, cu Puiu, coana Mariana și nea Petre.

Când s-a oprit ploaia cea zdravănă și a început să plouă mărunțel, m-am hotărât să mă bag în cort și să citesc. Luasem cu mine tableta doar pentru citit – nu pentru internet – și voiam să citesc Harry Potter în engleză, că în română l-am citit. M-am vârât în sacul de dormit și m-am apucat de citit. Aerul curățat de ploaie, ploaia bătând ușurel pe cort precum un cântec de leagăn… care Harry Potter? am închis tableta și am adormit ca un prunc.

Și am dormit până când un țiuit puternic m-a făcut de am sărit ca arsă: Cine? Ce? Care-i baiu’? Ce alarmă? Care salvare? Care pompieri? HAAAAAA?!?!?!!? Toate îmi treceau prin minte și toate de-odată!
M-am dezmeticit doar când am auzit în portavoce ”DEȘTEPTAREA!” și i-am recunoscut vocea lui nea Petre și râsul lui Puiu. Normal că le-am zis ceva bodogănind da în așa fel să nu audă (cred totuși că și-au imaginat).
– Auzi mă, că am făcut-o să vorbească sângură – zise nea Petre.
– Apoi asta o fac de obicei – i-am răspuns – mă faci să fac herț atac aici!

Mi-au făcut-o…am râs bine – că doar nu era să mă supăr. Alte povești, alte râsete până când s-a întunecat și m-am dus să mă cazez la cort, hotărâtă să citesc. Iau tableta și nu reușesc nicicum să o pornesc. Nu voia și pace. M-am gândit că asta este…n-am închis-o cum trebuia și s-a descărcat bateria. Îi zic pa lui Harry Potter și mă duc s-o rog pe coana Mariana să-mi dea ceva de citit. Până când dumneaei s-a dus să-mi aducă o carte, eu am fugit la cort și am adus tableta, să văd dacă nu cumva vreun încărcător de pe acolo se potrivește. Și s-a potrivit, da cum a băgat coana Mariana tableta la priză, s-a pornit gadget-ul ca prin minune și arăta că bateria-i încărcată! 🙄

Măi să fie! 💡
Atunci m-am prins ce s-a întâmplat de fapt: când m-a trezit nea Petre cu portavocea, eu n-am făcut herț atac da bag de samă că o făcut Harry Potter. Noroc cu mâinile vrăjite ale coanei Mariana că l-o resuscitat! M-am dus veselă înapoi în cort și am citit până cănd m-a luat somnul.

Marți

IMG_8703

Întâi m-a trezit cocoșul dar am mai moțăit puțin. După zece minute clopotul măgarului mi-a dat deșteptarea și n-am mai lălăit-o, în speranța că dacă plec de dimineață am vreme să fac un traseu mai lung fără să mă prindă căldura amiezii. Surpriza a fost să am parte de o zi numa bună de mers pe creastă: puțin nor, puțin soare, puțină ceață. Răcoros, da numa’ atât cât trebuie.

Băut cafeiul, pregătit rucsac de tură cu cele necesare: mâncare, apă, haină de ploaie, trusa medicală, pantofii cu toc și adidașii pentru cazul în care picioarele mele nu se vor simții prea bine în bocanci. Am sacrificat o pereche de ciorapi, le-am tăiat talpa și mi-au ieșit niște jambiere numa bune să-mi apere picioarele de zgârieturile jnepenilor și a altor buruieni.

Singură singurică, am luat-o la păpucit spre vf. Scara. Ca de obicei, nu știam dacă voi reuși să ajung sus dar n-ar fi fost nici un bai dacă nu ajungeam. Important era că încercam. Vara ziua e lungă dar pentru orice eventualitate am luat la mine și frontala iar folia de supraviețuire face parte din trusa medicală. Când pleci singur, ia-ți toate măsurile de precauție că nu știi niciodată la ce să te aștepți și ești om, nu ești invincibil.

Trecuseră vreo 15 – 20 de minute de când plecasem de la cabană când am auzit elicopterul survolând. Eram în nor și nu l-am văzut așa că nu mi-am dat seama ce soi de elicopter este, dar în gândul meu poznaș am zis ”No mă dragilor, deja mă căutați? Stați liniștiți că pentru moment sunt bine!”. Elicopterul a survolat o vreme, apoi a plecat. Eu mi-am văzut de drum, după bunul meu obicei când sunt singură pe munte îmi dau voie să zic de toate cele vorbe durerilor. Am avut loc că toată ziua în zona aia am fost numa io și paserile cerului. Se numește ”terapie prin înjurături” și are ca efect descărcarea psihică și alungarea stresului, în timp ce muntele mă încarcă cu energie.

Sus pe platou am luat o pauză de masă și de înghițit pastile. Am pornit telefonul și pentru că aveam semnal am dat un sms coanei Mariana să-i anunț că sunt ok. Sms-ul suna cam așa: ”Specia ”ca-capra” a ajuns la lac, că cam în ceață – da nu-i bai că asta-i starea ei naturală.”

Am închis telefonul și am plecat mai departe cu pas domol și multă grijă. Din când în când câte o parte de munte ieșea din nori și râdea spre soare așa că făceam o pauză de poză și de încântat privirea.

Vf. Scara (Mall)

papuciMai cu ciocolată, mai cu apă, mai cu o bodogăneală, am reușit să ajung pe vf. Scara. Cam în ceață, dar asta nu m-a oprit să-mi fac poze în pantofii cu toace. Mai nasol a fost că-mi cam intrau toacele în pământ tot fugind de la aparatul foto pus pe autodeclanșare, la luat poziția de poză, da m-am descurcat cumva.

IMG_8752Am pornit telefonul să anunț că sunt ok și am scis mesaj:

”Sunt la Mall la Scara, mai trebuie să cumpăr ceva? Sau poate găsesc ceva la reducere la refugiu?!?!?” am dat drumul mesajului și atunci a îceput să beep-ăie telefonul.

M-am gândit că-i bai mare auzind beep, beep, beep cum intrau sms-urile și înainte să apuc să le citesc mi-am adus aminte de elicopter. M-am abținut să nu mă gândesc la ce-i mai rău și m-am apucat de citit mesajele, care erau de la coana Mariana:

sms 1 – la noi e salvarea

M-am gândit: apoi normal că la voi e salvarea, că n-am sacul de dormit la mine să dorm în refugiu și nici mâncare destulă.

sms 2 – l-au adus pe unu de la lac deshidratat.

M-am întrebat ”cum Dumnezeu să te deshidratezi lângă un lac?!?!” – apoi am realizat că te poți deshidrata prin vomă, diaree etc.

sms 3 – Ai grijă de tine, salvarea a plecat.

sms 4 – nu te grăbi că vine ploaia
La ăsta am răspuns:
”No, apoi dacă vine ploaia, n-am cum să mă deshidratez, viu încet pe cruce galbenă”.

M-am gândit că a fost bine că n-am fost la cabană când o venit SMURD-ul cu doctor și toți pe acolo, că de-mi vedeau picioarele mă trezeam că mă bagă de musai în salvare și nu mai pupam eu creasta 😆

Ușurel și fără grabă am luat-o spre refugiu, apoi am coborât prin Șaua Scării și am luat-o cuminte spre cabană. Pe drum am cules cimbrișor – culesul plantelor de ceai, face parte din terapie.

Când am ajuns la cabană eram frântă de oboseală, da era o oboseală bună. M-am bucurat tare mult că am reușit să ajung sus și i-am mulțumit lui Dumnezeu că mi-a dat putere și muntelui că m-a suportat cu toată bodogăneala.

Seara a trecut repede cu povești și apoi dormit în cort. A doua zi am stat prin jurul cabanei până pe la patru după masa când am luat-o la vale împreună cu Puiu. Vorbisem deja cu Andrei care ne aștepta cu mașina la Poiana Neamț. Am ajuns acasă pe înserat, numa bună de duș și somn.

A doua zi dimineața m-am dus la doctor – că era joi, zi de terapie. Când mi-a văzut Dan picioarele s-a cam albit și i-a pierit zâmbetul. Dar știind că așa va face, am luat cu mine tableta pe care descărcasem câteva poze de pe munte, cu acele picioare și cu acele toace. Cum și el are simțul umorului și mai e și iubitor de munte, a uitat că s-a albit și a râs zdravăn de s-a înroșit la loc – tot un soi de resuscitare e și asta.

De fapt, m-am dus mai mult să-l anunț că terapia aia sau ce mi-o face el cu apăsăturile alea, a funcționat și n-am avut dureri de picior, am călcat bine pe el dar… ceva trebuia să fie. Am umblat prin zmeuriș și mi-am înroșit picioarele.

DSC_0380

p.s. cineva a comentat la o poză cu pantofii mei cu toace:
– Poate vede vreo ”divă” poza și pleacă la munte încălțată așa.
I-am răspuns:
– Dacă-i așa de ”divă”, să dea pe treabă! Da să-și ia cu ea multă apă.

colaj_mic

Dacă-ți iese kilometru ăla, ai curajul și urcă până la Bârcaciu. Dacă ai ajuns la Bârcaciu, încearcă să urci până în creastă pe vf. Scara. Dacă ai reușit să ajungi și acolo, când ajungi înapoi jos, ia o pauză și bea o bere, o cafea sau un ceai. Bea ce-ți cade bine că mie oricum nu-mi pasă dacă ai ceva de comentat la adresa mea :mrgreen:

p.p.s – nu am pus pozele cu minunatele mele picioare bombardate de vasculită, ca să mă transform într-un soi de erou (eroilor li se face statuie pe care se cacă porumbeii) și nici pe post de victimă. Blogul meu de fapt are rolul de a-i încuraja pe cei ca mine să ia taurul de coarne și să dea cu el de pământ. Viața, oricât de grea este, merită trăită până la capăt.

Așa cum doare pe munte, doare și acasă. Minunatele/scârboase poze le postez pentru cei care spun: ”ah, zici că ești bolnavă iar tu te plimbi pe munți”. Așa-i, și?

Dacă tot vă trece prin minte să mă judecați, apoi luați o oglindă.

Albumul foto îl găsiți la mine pe contul de FB: Ikstar Krista Lurtz – nu mă mai obosesc să-l pun și aici 🙄

4 Responses to Bârcaciu – 19 iulie 2015

  • Buna!

    Am citit acest jurnal cu multa incantare. La inceput, cand am citit ca n-ai renuntat la pantofii cu toc, am zis: “ce gluma, are simtul umorului!”, dar cand am vazut pozele, mai ca-mi venea sa te pup prin tableta. Cine, Dumnezeu isi mai ia pantofii cu ea pe munte? Inclin sa cred ca trebuia sa-ti iei si o rochie lunga sau nu? Oricum dementiala poza aia!

    Este clar, as vrea sa te intalnesc in peregrinarile tale prin munti. Cine stie, poate se va intampla vreodata.

    Esti mare, Doamna, tine-o tot asa si vei simti atingerea muntelui. Si a frumusetii! Pt ca muntele iti da toate acestea si mai mult chiar.

    Cu drag,

    Valentina

    • Mulțumesc pentru comentariu / aprecieri. Faza cu pantofii cu toc… anul trecut pe când eram cu piciorul în ghips și cu șanse mici de recuperare completă, m-am auto motivat și mi-am zis: ”dacă reușesc să-mi revin și după asta, atunci la anul vreau să urc pe Moldoveanu să-mi fac poză în pantofii mei cei dragi cu toc cui”. Când ești bolnav… te agăți de orice pai. Dar trebuie să-ți dorești asta și să visezi paiul. La ieșirea de la Huda lui Papară (e un articol) am zis că ar fi bine să fac repetiție 🙂 . Tura asta, oricum nu m-a crezut nimeni că voi continua și că acei pantofi vor fi în ”most be” în rucsacul meu. Criza de vasculită nu era programată. Trebuiau să-mi iasă poze normale, să comenteze lumea mai departe: ”ui și la asta, se dă mare pe toace în vârf de munte”. Woops… vasculita a făcut să fie…altceva. Dar sunt tot eu, zmintita aia cu simțul umorului care-și cară după ea pe vârf de munte pantofi cu tocuri. Cred că am uitat să menționez un fapt prea puțin important, anume acela că în rucsac printre altele, am și o cordelină de 10m și 3 carabe – că nu se știe niciodată pe unde ajung. Dar…asta nu impresiona/șoca pe nimeni 🙂

  • Pentru a cata oara sa-ti spun ca ma fascineaza postarile tale? Crede-ma ca am vazut Barcaciu prin ochii tai (cu ochelari cu tot), am simtit miros de verde si de ploaie si de soare pe pielea asudata.
    Baremi asa sa ies din iadul Bucurestiului !
    ITI MULTUMESC DIN NOU !

    • Cu mult drag draga mea… vezi de ce nu scriu eu articole scurte pe blog? Îmi trebuie loc să intre și verdele și ploaia și sudoarea și Harry Potter 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *