Ghid de supraviețuire
Postări recente

La Bârcaciu am plănuit, cu Alina și Ovidiu, următoarea tură: Retezat – Peleaga, 27 ianuarie.

Săptămâna dinaintea datei stabilite, nu mi-a fost prea bine. Pe lângă cele obișnuite, am avut parte de dureri de cap, constante. Fără efect la pilule. Mă gândeam chiar să renunț la tura asta, nu mă simțeam înstare.

Dar dacă ieșind la aer curat scap de durerile de cap? Știam că o să fie o tură grea. Oricum, până la cabana Gențiana, aș fi ajuns. Acolo puteam să aleg dacă să urc sau să stau cuminte la cabană, lăsându-mi prietenii în voie.

Regretam să rămân acasă. Știam de la Ramona că în urmă cu o săptămână au fost foarte mulți pe Peleaga. Deci poteca era bătută. La meteo se anunța vreme frumoasă. Ar fi fost păcat…

Am lăsat capul să doară în voie și m-am apucat de rucsac. După obicei, m-am apucat de cântărit, cu grijă să nu fie greu. Credeți că mi-a ieșit? Neaaaa. Am uitat să iau în calcul rachetele de zăpadă, care au și ele puțin peste două kile. De parcă alea ar fi venit singure, de ce să le socotesc?

Pe la ora zece, ne-am pornit la drum. Ovidiu mai voia să cumpere ceva proteină animală, dar i-am spus că am pus eu destulă, pentru toți trei.

Am lăsat mașina La Cârnic. Am pus colțarii în picioare și rucsacurile în spate și ne-am pus pe mers. După două sute de metri am realizat gafa făcută. Era mult prea greu rucsacul. În plus, mă apucaseră iarăși durerile în zona bazinului. Am vorbit cu Ovidiu și i-am pasat lui ”proteinele” și pâinea.

Când am intrat pe potecă, știam că de acolo nu mai avem mult, mă încurajam singură în gând, în timp ce Ovidiu ne ținea un discurs despre evoluția creierului uman, iar Alina cânta veselă ”Pe vaporul clasei întâia, ne-mbarcăm cu toți voioși”, sau ceva cu pitici. Asta pentru că Ovidiu i-a interzis să mai cânte ”Hey Sexy Lady” în prezența lui.

La măsuța cu băncuțe – pauza de masă. Mi-am dat mănușile jos și le-am pus pe masă, am mâncat un sandwich și o bucățică de ciocolată. Și iar la mers. Mănușile se răciseră, am simțit când le-am tras pe mâini. N-a fost nevoie decât de câteva secunde să-mi dau seama de greșeala făcută. Degetele mele s-au albit-învinețit de frig și dureau groaznic! Mi-am dat seama că acasă, prietenul meu Raynaud, s-a strecurat în rucsac și a venit cu mine. L-am rugat pe Ovidiu să-mi frece puternic mâinile, în speranța că durerile vor înceta. După vreo zece minute, am reușit să-mi revin. Realizând că Raynaud e cu mine, mă gândeam serios ca a doua zi, să rămân la cabană.

Am ajuns cu bine la cabană, de data asta pe lumina zilei. Nea Petre cabanierul, ne-a primit cu un ceai fierbinte, numai bun de căzut la casa sufletului. Ne-am cazat, am mâncat și ne-am odihnit. Am hotărât ca a doua zi să ne trezim la ora șase, să plecăm devreme spre Peleaga. Speram un somn odihnitor peste noapte. Durerile de cap dispăruseră. Voi hotărî dimineață ce voi face.

La șase și zece ne-a trezit Ovidiu. Am ieșit din cabană și, văzând seninul, am hotărât: merg!… până unde pot. Puteam să renunț pe drum, aveam voie. Până la lacul Pietrele mi-am zis că pot.

Alina nu avea colțari, foarte necesari pentru traseul ăsta. Cabanierul ne-a auzit discutând și ne-a spus că are el o pereche de colțari pe care îi putem împrumuta. Colțarii lui Ovidiu s-au făcut mici, cât pentru numărul 33 de la bocancii Alinei, astfel că problema s-a rezolvat. Echipați, ne-am pus pe urcat. La ora 7:30, părăseam cabana. Poteca era bine bătută, după cum mă așteptam. Până la lacul Pietrele a fost lejer. Am hotărât să merg mai departe ”măcar până sus în șa”, așa că mi-am pus colțarii, am tras adânc aer în piept și dă-i la deal, numa-ncet, cu treabă bună.

După jumătate de oră, mi-am simțit degetele de la picioare reci. Bocancii Meindl – mulțumesc Mihaelei și lui Puiu că mi i-au împrumutat –erau ok, ciorapii de lână la fel. Doar că Raynaud se juca cu circulația mea periferică. I-am zis în gând de una și de alta, apoi l-am rugat să fie blând cu mine, să-și facă de cap după ce cobor, dar să mă lase să urc. A fost de omenie. Chiar dacă picioarele îmi erau reci, nu durea. Nu-mi prea simțeam degetele de la picioare, dar am trecut peste, nu le-am mai băgat în seamă.

Sus în șa am făcut pauză de masă. Și ședință foto. Vremea era superbă, zăpada la fel. Nici vânt nu bătea. Până aici, poteca a fost foarte bună, bine bătucită. Priveam spre Peleaga, cu jind. Știam că va începe adevăratul greu, pe sub Colții Pelegii, acolo unde abruptul își face prezența și nu ai de ce te ține. Un pas greșit, poate să fie ultimul, pe zăpada înghețată.

În scurt timp, adrenalina și-a făcut simțită prezența. Pentru că sunt curioasă din fire, săptămâna trecută, m-am trezit că vreau să aflu mai multe despre adrenalină, ce efect are asupra bolilor mele? Și am găsit următoarea informație:

”În situații de stres sau cu potențial crescut de pericol, hipotalamusul trimite un semnal către glandele suprarenale, care eliberează adrenalină și alți hormoni, direct în fluxul sanguin. Organismul reacționează instantaneu la acești hormoni, forța și viteza cresc, în timp ce capacitatea organismului de a simți durerea, scade”.

Aha! E de bine! Treaba cu durerea, ajută foarte mult în cazul meu. Nu trec durerile, dar măcar se ameliorează. La ceea ce urma, aveam nevoie de adrenalină și pentru a contracara efectele lui Uhthoff, care bănuiam că își va face și el apariția. Urma să fac un efort susținut, efort care ducea la încălzirea organismului. În cazul fenomenului Uhthoff, atunci când corpul se supraîncălzește, impulsurile nervoase printr-un neuron afectat sunt fie blocate, fie încetinite foarte mult. ”Supraîncălzire”, în cazul de față, înseamnă o creștere mică a temperaturii corpului 0,25 – 0,5°C, care declanșează exacerbarea (accentuarea) simptomelor bolilor mele. Dar despre asta am scris aici: Autoimun pe munte: Muntele e o provocare?

Cum călătorului îi șade bine cu drumul, ne-am pus pe mers. Peleaga nu s-a îndurat să vină la noi cât am făcut pauză, prin urmare, trebuia să mergem noi la ea. Încet și cu multă grijă. Zilele însorite, din săptămâna ce tocmai se termina, au facut zăpada să fie ideală pentru urcat. Soare ziua, noaptea ger. Zăpada se așezase și ”ținea”.

”O să-mi fie greu”, am gândit. Și mi-a fost. Potecă nu mai era. Cei trei care urcaseră înaintea noastră, au lăsat în urmă doar urme de colțari, pe zăpada înghețată. Nu-mi e rușine să recunosc momentul în care m-am simțit slabă și pierdută. La ieșirea de sub Colți, aveam o porțiune abruptă de urcat. Acolo am simțit că-mi tremură picioarele și că sunt pe cale să clachez. Am luat o pauză de câteva minute, vorbind cu mine:

”Ce faci? Doar nu te gândești să faci tocmai acum un atac de panică?!?! Nu te uita în jos! Nu te uita nici în sus! În pământ să te uiți! Acolo trebuie să ai grijă, la fiecare pas! Dacă pe Ovidiu l-a ținut zăpada, înseamnă că te ține și pe tine! Calcă zdravăn, înfige colțarii bine și mergi înainte! Nu ai de ce te ține, toată nădejdea îți este în colțari! Îi ai, folosește-i!!! Nu-ți simți degetele de la picioare? Nu-i bai! Sunt acolo, n-au plecat nicăieri! Urcă, ‘tui mama ei de treabă, SUIE!!! ACUM!” Cu vocea interioară urlând în mine, m-am pus pe urcat, cântărind fiecare pas, fără să mai bag în seamă durerile. Adrenalina era cu mine. Red Bull nu știu câte aripi îți dă (nici să-l miros nu pot, darămite să-l beau), dar adrenalina mie mi-a dat destule, ca să pot urca.

Alinuța mică și voinică era deja sus. Ovidiu la fel. M-am cățărat după ei și am reușit să ajung până pe vârf. Stoarsă, dar am reușit. Era ora 12. Mi-am dorit foarte mult să urc Peleaga iarna, așa că bucuria reușitei a fost imensă. Am luat o binemeritată pauză în care am mâncat, iar Alina a avut voie să cânte și să danseze”Hey Sexy Lady”. O priveam și mă întrebam de unde Dumnezeu are atâta energie, că doară nu-i Duracell?!?! 😛

Piciorul stâng durea rău. Vechea mea tendinită, care acum câțiva ani m-a ținut în ghips, se trezea la viață. Durerea pulsa. Trebuia să am foarte mare grijă la coborâre. A fost ok, pentru că foloseam mai mult călcâiele, protejându-mi astfel zona sensibilă.

Din păcate la munte, tot ce urci, trebuie să și cobori. Cu mare grijă și cu multă adrenalină, am depășit porțiunile riscante, pe sub Colți. Am ajuns cu bine în șa, apoi la vale spre lacul Pietrele, ne-am mai dat drumul și ”pi cur”, acolo unde nu exista pericol să o iei la vale necontrolat. Veseli și bucuroși de reușită, am ajuns la cabană, unde nea Petre ne-a servit un ceai fierbinte. Eram bine. Durerile nu mai contau. Am luat perechea de ciorapi de lână de rezervă, i-am lipit de soba de teracotă și i-am încălzit, apoi i-am tras în picioare. Cu greu am reușit să-mi încălzesc degetele amorțite de frig.

Cabana se umpluse. Erau foarte mulți alpiniști, bine echipați, veniți să se cațăre prin zonă. Nea Petre, ne spusese cu o seară înainte că are mălai ”de moară” și că dacă vrem mămăligă, ne dă să ne facem. Am băut supa la plic, după care m-am dus la bucătărie să fac un pui de mămăligă. Brânză aveam destulă. În plus, aveam și proteină animală, numai bună de mâncat cu mămăligă. Acasă făcusem special ca să luăm cu noi ”carne în sloi” – carne friptă în untură. A fost un meniu regesc!

Mai cu o poveste, mai cu o glumă, seara a trecut. Peste noapte am resimțit efortul depus, sub formă de tot felul de dureri. Nu mai conta. Aveam un vis împlinit.

Duminică dimineața, program lejer. Am mâncat și am luat-o la vale spre Cârnic. Bucuroși de tură și mulțumind lui Dumnezeu că ne-a păzit și de data asta. Alina țopăia și cânta de zor ” Pe vapoooorul….”. Trei Doamne și toți trei cu doagele sărite.

Nu știu cât de departe pot merge, dacă nu încerc să merg. Dacă ai un vis, dă pe treabă! Fă-l realitate. Orice ieșire pe munte, e plină de neprevăzut, chiar și pentru cei sănătoși. Pentru mine, cu atât mai mult. Dar asta nu înseamnă că am să renunț.

Pot spune că am șapte vârfuri (din paișpe) de peste 2500 m urcate. De data asta a fost fără poza cu pantofi cu toc. În primul rând era prea frig. În al doilea rând, Alina m-a rugat să nu iau acum pantofii cu mine, ca să avem de ce să urcăm și la vară Peleaga. Oricum, la vară o să fie și Păpușa. Prin urmare, de data asta, fără toace. Toacele le lăsăm pentru la vară. În schimb, m-am ”rujat”  😛

p.s. Săptămâna trecută pe FB, am postat o țicneală, doar pentru haz. Cică îmi doresc un ”ciocan de șnițele” care de fapt este un piolet. Oare alpiniștii sunt bucătari buni? Că toți aveau câte unul! Era plin de bucătari pe acolo  😛

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *