Vf. Moldoveanu – un vis devenit realitate

Vf. Moldoveanu – un vis devenit realitate
…sau o poveste de spus

Notă: Am dedicat această ”tură” celor ca mine bolnavilor de boli autoimune & cancer.

Acum după ce am trăit-o, mă simt mică, insignifiantă și umilă în fața lumii, a universului și nu în ultimul rând, a lui Dumnezeu.

Pentru mine turele de munte înseamnă ”bagajul și marcajul”, de la 17 ani. Anul trecut mi-am luat inima în dinți și am început să merg singură pe munte – știu că încalc o lege importantă a muntelui: ”să nu mergi niciodată singur”. Dacă nu aș pleca așa, nu aș mai pleca deloc. De stau prea mult pe gânduri, nu mai plec nicăieri. Îmi este groază de plecatul de acasă, drumul lung până departe…

Însă când se adună oboseala, stresul și nebunia vieții, ”rup” ușa și o șterg. Chiar și o plimbare prin pădure mă ajută să îmi revin: mă detașez de lume și necazurile ei.

Doream din 1998 să mai ajung o dată pe Moldoveanu. Partea cu ”să-mi fac poze încălțată cu pantofi cu toc” e recentă. Vara asta n-am apucat, au venit frigul și ploile și… deja îmi vedeam visul dus pe apa Sâmbetei. Stările proaste care vin cu schimbările bruște de temperatură m-au pus la colț. Și stam tristă, un cățel ud și bătut sub canapei. Gândeam că s-a dus vara… Orice variantă de traseu spre Moldoveanu e lungă iar eu merg încet. Am nevoie de mai multă zi lumină să mă simt în siguranță. Iar ziua trece repede în noapte.

Tristă rău!

Dar veni valul de căldură. Acum! mi-am zis, sau anul s-a dus.
Dar pe unde?
În vară vorbisem cu Tataie.
– Tataie, dacă vreau să mă sui pe Moldoveanu, pe unde să mă duc? pe la Bâlea sau pe la Podragu?
– Apoi tu Ruță (așa mă alintă el), pe la Bâlea e mai lung, iar pe la Podragu mai greu.
Varianta Sâmbăta nu am luat-o în calcul. Prea departe de Mediaș.

De vreo două luni – să tot fie – m-am apucat să-mi caut vechii prieteni din Victoria, foști colegi de școală, de gașcă, de discotecă, de trupă de munte. Mai merge careva pe munte? Nu mai știam nimic de ei de 28 de ani. Nici nu știam dacă mai este careva în Victoria.  Surpriza a fost că i-am găsit: cel puțin Adi și Paul erau în Victoria! Și mergeau pe munte! Ne-am înțeles că dacă merg încolo, să ne întâlnim.

Dorind cu disperare să încerc măcar să ajung pe Moldoveanu trebuia să-mi rostuiesc de-un transport. Bâlea și Sâmbăta picau din start. Nu avea cine să mă ducă cu mașina, iar dacă găseam – prea scump! Și-mi doream mult să refac traseul Victoria – Turnuri – Podragu – creastă, traseu ce mi-a rămas de suflet. Pe acolo m-a apucat pe mine rău de tot dragostea și nebuneala de munte.

M-am gândit să-mi încerc norocul cu Adi, să-l rog să-mi facă rost de o mașină care să mă pescuiască din gara Ucea și să mă ducă până… unde se putea. Cât mai aproape de intrarea pe potecă. Plăteam benzina, era mai ieftin, dar să știu că am transportul asigurat. Mi-am luat inima în dinți și miercuri seara am vorbit cu Adi. ”Vin eu!” a spus. Însă… încă nu știam dacă pot să plec din Mediaș. Am putut! La ora 12, m-am apucat de înfundat rucsacul fără listă 🙄 – așa-i când ai emoții – am luat microbuzul la Sibiu, acolo am rămas peste noapte la Alexandra, nepoata mea, iar vineri dimineața alt microbuz direcția Ucea.

În microbuz mi-am dat seama c-am uitat bețele de trekking și pelerina de ploaie. Asta e. Fără bețe am tot mers pe munte, abia de anul ăsta m-am lipit și eu de ele. Și mă ajută. Pelerina de ploaie… tot atât. Am gândit pozitiv: ”no, doar de ajung pe Moldoveanu și mă plouă după aia…”

Adi m-a preluat și am luat-o la deal… Sau la munte 😛 . Eram deja departe de Victoria când Adi și-a amintit de bețele mele. Îi spusesem la telefon pățania. Vorbise cu Paul, care ne aștepta să luăm de la el o pereche de bețe.
– Dacă bețele sunt imperios necesare pentru tine, ne întoarcem după ele.
N-am mai considerat că sunt ”imperios” necesare. Cum m-am descurcat atâta vreme fără ele, m-oi descurca și tura asta. Asta e. M-am bucurat că nu sunt singura căscată 😆 .

Am urcat încet, fără grabă. Acasă îmi făcusem socoteala astfel: vineri, urc până la Turnuri și fac pauză peste noapte în cabana de suflet a adolescenței mele. Sâmbătă – Podragu. Rămân acolo peste noapte, pentru că este mult prea obositor pentru mine să fac Turnuri – Moldoveanu (nu-mi dădeam nici o șansă de reușită la un traseu atât de lung).

Pe Paul l-am anunțat abia joi, înainte să plec din Mediaș că merg încolo, de fapt i-am zis pe facebook ”hai pe Moldoveanu”. Comunicare scurtă, telegrafică. Mi-a răspuns până să plec: ”hai că vedem cum, când, mai vorbim”. I-am zis că plec încolo și să ia legătura cu Adi. (Adi ieșise din tura de noapte și a venit să urce cu mine pe munte).

Mi-a fost tare drag să urc poteca după atâția ani. Am mers încet, că nu stau bine cu viteza, rucsacul era greu și era cald. Înăbușitor. Nu ne grăbeam că trebuia să ajungem doar la Turnuri. Dar 28 de ani, (o viață de om!) am avut destule de povestit: părinți, familie, copii, amintiri din tinerețe, reamintiri cu ”tu îți mai aduci aminte?!?!?” he-heeee… fost-am și noi tineri, frumoși, voioși, sănătoși și zburdam pe poteca aia. Nu ca acum… (Eu)

Curgeau susurând dulce pârăiașele și izvorașele pe lângă mine până mi-au făcut sete. Dau să beau apă, la care Adi:
– Nu lua de acolo că poate are gust rău și e cu Euglena Verde. E drept, apa curgea pe pietre pline de mușchi, dar era prea apetisantă.
– No, apoi sper că pe lângă euglena mai pescuiesc și vreo doi parameci și beau apă îmbunătățită 😆 . Mie îmi era sete de apa AIA ce curgea prin verde (până nu-i cu verde brotăcel și mormoloci, e bună).

Pe potecă Adi îmi aducea aminte de toate ”punctele de reper” și încet, încet începeam să-mi amintesc și să ”vizualizez” drumul. Încercam să anticipez, dar amintirile erau prea șterse. Abia când ajungeam la câte un punct de reper (de ex. podul în V) mă pocnea amintirea și din memorie ”ieșeau” imaginile și se legau unele cu altele. Ca și cum mintea mea alerga între trecut și prezent, amintiri și realitate. Cu toate flash-urile astea în creier eram veselă ca un copil amărât care a căpătat o jucărie nouă.

Am zărit cabana apropiindu-se și m-a cuprins nostalgia. De-a lungul anilor, am auzit că și cabana Turnuri este într-o stare deplorabilă. Mai recent auzisem din surse sigure că este ok, dar tot nu știam la ce să mă aștept. Asta pentru că tot eram între amintiri și realitate.

Cabanierii ne așteptau – Adi îi anunțase că urcăm. Angela și Florin, doi oameni frumoși și nebuni. Îmi simțeam ochii umezi când am pus mâna pe clanța ușii și am deschis-o cu ochii închiși. Apoi am deschis ochii și m-am minunat de ce am văzut: așa cum o știam. Acea sală de mese primitoare, curată, luminoasă și m-am simțit ”acasă”. M-au năpădit amintirile și în liniștea care era, parcă puteam să aud ecourile vocilor noastre din tinerețe, hohotele de râs, cântecele la chitară și simțeam în nări mirosul lămpilor de carbid. Fie vorba între noi, căram în rucsaci aproape de fiecare dată carbid pentru lămpi, șutită din combinatul chimic, unde făceam practică. Ce vremuri…

Am mâncat o ciorbă de pomină, numai bună de uns sufletul călătorului ostenit. Dar asta numai după tradiționalul ceai cu rom – așa era moda pe vremuri, iar eu o respect și acum 😆 .

Planul pentru a doua zi? Nu prea mai era. Înainte să intrăm pe potecă ne-am întâlnit cu minunata cabanieră de la Podragu, care ne-a întrebat zâmbitoare ”Încotro?”. După ce i-am spus că noaptea ce urmează rămânem la Turnuri, apoi mâine urcăm la Podragu și stăm o noapte acolo, i-a pierit (habar nu am de ce) zâmbetul și pe un ton cât se poate de acru ne-a spus:
– Dacă în noaptea asta stați la Turnuri, și a doua noapte să stați tot acolo că la Podragu nu sunt locuri.
Mda! M-a… umplut de respect. Asta este, om vedea. Până una alta planul meu era dat peste cap. Dar eram la Turnuri și mă bucuram de moment.

A trecut vremea la povești cu cabanierii și cu Adi. Paul a sunat pe telefonul cabanierilor să vadă dacă am ajuns și suntem ok, după care a trecut la făcut programul, telefonul fiind pe speaker:
– Ivane, mâine o iei pe Krista și plecați spre Moldoveanu.
– Măi Paul, ești nebun? Nu pot mă tată atâta, e prea mult pentru mine! i-am răspuns.
– Ăștia la meteo anunță pe duminică ploi și furtuni cu tunete și fulgere pe creastă.
– Voi vreți să mă omorâți. E prea mult mă, pentru mine! Nu știu dacă pot.
– Ivane, o iei pe Krista, veniți și ne întâlnim pe Viștea Mare. De acolo o iau eu pe Krista, o duc pe Moldoveanu, iar tu poți să cobori.
– Alooooo! Băi! Voi ce faceți aici? Mă faceți poștă?!?! 😆

În mintea mea mă și vedeam sfârșită de oboseală și dusă târâș trasă de mână de Adi până pe Viștea, acolo ne aștepta Paul, Adi îi zicea ”No, de aici ia tu nebuna”, Paul care-i ceva mai zdravăn, mă arunca pe umăr și țuști cu mine până pe Moldoveanu 😆 😆 .
– Paul, nu știu dacă pot, e prea mult.
– Lasă că o să dormim la refugiu Viștea.
Acum ce să spun… cred că și tonul pe care Paul dădea indicațiile m-a lăsat fără replică. Omul lucrează la pompieri și de, e învățat să-și ”alinieze” trupa cu indicații foarte clare. Mai iute îmi venea să iau poziția de drepți și să zic ”să trăiți” decât să mă smiorcăi și să-l contrazic. Am zis în gând un ”Doamne ajută” și m-am lăsat pe mâna lor.

Probleme apărute din cauza schimbării de situație:
1 – N-am sac de dormit să dorm la refugiu.
– Lasă că îți dăm noi sac de dormit – a sărit cabaniera în ajutor.
2 – Rucsacul e prea greu – eu aveam provizii pentru mai multe zile, după planul de acasă.
– Lași la Turnuri ce nu îți este necesar.
Deci, nu mai erau probleme! Singura problemă rămasă eram eu: pot sau nu?!?!

La culcare, cu mari emoții pentru ziua următoare. Îmi era mai ales teamă că nu am să reușesc. Știam că o să-mi fie foarte greu și oricât mă gândeam la traseu, nu se scurta nicicum. Totul dădea cu virgulă și încercam să mă pregătesc psihic pentru o zi de enduro la greu.
M-a liniștit jumătatea plină a paharului: ”dacă n-am să pot, asta este. Important e că nu sunt singură, sunt pe mâini bune și important e că am voință. În rest…oricum nu sunt eu cea care hotărăște dacă mâine am o zi bună sau una proastă. O să vedem. Ce e să se întâmple se va întâmpla.” Am reușit să dorm câteva ore zdravene.

Sâmbătă 19 septembrie

Dimineața, ora șase, îmi beam cafeaua pe prispa cabanei, îmbrăcată în maiou. EU?!?!? La ora aia? Eu cea friguroasă?!?!?! Era semn clar: o să fie o zi cumplit de călduroasă. Un alt factor care nu era de partea mea. Nu voiam să dau înapoi: pot sau nu, rămâne de văzut. Nu știi cât de departe poți ajunge, dacă nu încerci măcar să ajungi.

Și-am purces la suit muntele până în creastă. La Podragu – pauză de alimentare. Abia porniserăm să urcăm când un flăcău ne întreabă de drumul spre Moldoveanu.
– Da’ tu de unde vii? l-am întrebat după ce i-am arătat în sus creasta.
– De la Bâlea.
– Păi și ce cauți la Podragu în căldare, că trebuia să mergi pe sus, pe traseul de creastă?!
– Păi nu știu drumul. Am plecat de la Bâlea cu un prieten mai experimentat, dar el a luat-o înainte.
Aha, deci atât de experimentat era prietenul ”mai experimentat” încât te-a lăsat singur pe tine ca începător. Așa ceva nu se face pe munte. Săracul era pierdut rău în spațiu. Habar nu avea de marcaje, de traseu de nimic. Când l-am întrebat dacă are măcar hartă, nu avea nici din aia.
– Dar măcar pe internet te-ai uitat să vezi traseul, ca sunt multe site-uri cu informații?
– Nu, dar m-am uitat pe wikipedia. Povestea el ce a citit, în timp ce eu mă întrebam de ce nu a luat-o și pe wiki cu el, să nu rămână singur?! A urcat cu noi până în creastă, cu povești, sfaturi și hohote de râs. Apoi în creastă s-a lipit de un grup de tinerei sprinteni și s-a dus.

Căldura nu mă ajuta deloc. Dar mergeam și fiecare pas mă ducea mai aproape de Vârf. Deja îl vedeam în zare. Măcar l-am văzut și eram câștigată și numai cu atât. Între timp Adi se învățase cu pauzele mele de ”depanare” și era atent să mă ajute unde era nevoie. Căpătasem un băț de ski la Turnuri și m-a ajutat foarte mult.

La un moment dat am văd în față, pe creastă, la distanță, o persoană care se mișca prea încet. Îmbrăcat bine în negru, cu pantalon și bluză cu mâneci lungi. Pe căldura aia?!?!? La cât de încet mergea, era clar că are probleme.

Avea de fapt o singură problemă: nu avea apă. Gravă problemă. Și ne spune nouă:
– Să știți că de aici încolo nu mai găsiți apă.
Era desfigurat de sete și de căldură așa că nu m-a răbdat sufletul să nu scot sticla cu apă și să-i dau să bea. Prima dată m-a refuzat politicos de m-a făcut să mă răstesc la el
– Bea mă apă!
– Pe aici nu mai găsiți apă, ne-a spus.
– Așa zici?!?!?!

Aveam apă dar nu foarte multă de dat. A băut apă, i-am urat drum bun și ne-am despărțit. Ne apropiam încetișor de Viștea Mare când ne-am întâlnit cu tinerelul pescuit de la Podragu. Se întorcea. N-a ajuns pe Moldoveanu pentru că s-a întâlnit cu ”experimentatul” și a făcut cale întoarsă. Și ce să vezi? Experimentatul era și el desfigurat de sete. Zău!?!?! (mă întreb une-și ținea experiența? acasă sub pat? că în mod sigur, cu el n-o avea)
– Deci tu ești experimentatul? I-am luat sticla de apă și i-am turnat câteva guri de apă. M-am întors spre feciorul celălalt și am zis:
– Tu ți-ai luat apă de la Podragu, nu?
– Da.
– Adică tu mai ai apă și nu mi-ai dat? s-a întors ”experimentatul” spre el cu o față turbată. În secunda aia îmi venea să-i smulg sticla de apă și s-o vărs pe pământ în fața lui, așa cu ciudă . După ce că l-a lăsat vai și amar de capul lui de unu singur, avea tupeul să-i ceară apa?!?! Dar și puștiul luase de la Podragu doar jumate de litru de apă și nu mai avea. Ce să le mai fac? Nu era să împart toată apa noastră la căscați și eu să rămân fără. Cu Paul nu luasem legătura pentru că nu aveam semnal la telefoane și habar nu aveam dacă a plecat spre munte. Așteptam să vedem dacă ne întâlnim pe Viștea Mare – el era următoarea noastră sursă de apă.

Când am început să urcăm pe Viștea eram deja obosită. Am băgat privirea în pământ, am tras aer în piept și-am zis că de văitat de dureri am vreme să mă vait când ajung sus 🙄 . Sus era foarte multă lume și la fel de mulți coborau. Am început să urcăm. Adi, în față, se oprea și făcea loc tuturor celor care coborau.
– Ivane treci în spatele meu, că dacă mă duci așa și-mi rupi ritmul și suflul ca să fac loc la toți care coboară, eu nu mai ajung sus.

O regulă veche și nescrisă spune cam așa: pe potecă, cel care urcă are prioritate. Sau spus altfel: când cobori, ai bunul simț și fă-i loc celui care urcă. Amintește-ți cât de greu ai urcat tu. Dar am văzut că și ”regula” asta se pierde, din păcate.
Am trecut eu în față și cu ochii în pământ urcam încet cu grijă la fiecare pas. În nici un caz nu aveam de gând să mă uit în sus să văd cât de mult mai este și să mă demoralizez, așa că nu-i vedeam nici pe cei care coborau ca să le fac loc. Eu trebuia să mă concentrez să-mi adun toată fărâma de putere ca să pot să ajung sus.

La un moment dat în fața ochilor văd o pereche de papuci agățați de două uscături de picioare. Ridic ochii și văd în fața mea oprit un alergător montan. S-a uitat la mine și cu tupeu ridică mâna stângă și-mi face semn să o iau eu în dreapta. M-am uitat la el peste rama ochelarilor și pe sub cozorocul șepcii. Nu știu ce a priceput, dar cumințel s-a tras el de-o parte exact în direcția pe care mi-o arătase mie. Îl auzeam pe Adi râzând înfundat în urma mea.
– Ce râzi Ivane? Păi și la ăștia trebuie să le fac loc? Ca să le iasă timpul, sau ce?
– Mi-o plăcut ce i-ai zis, tu!
– Da io n-am zis mă nimic.
– Păi aia i-ai zis.
A mai trecut un zmău pe lângă mine foarte țanțoș și mi-a ”ras” un umăr de era să mă dea grămadă. N-a contat nici că eu urc, nici că am rucsac mare, nici măcar că sunt femeie. Asta sună a dispariție a bunului simț… o să trăim și cu asta, că doar n-o să lăsăm tot muntele celor de genul.

Pe la jumătatea urcușului, îmi venea să mă pun în cur și să plâng. Eram sfârșită, trăgeam de mine pentru fiecare pas. Îmi venea să renunț, dar mă gândeam că și dacă nu ajung pe Moldoveanu, măcar pe Viștea… 😥 . Am îndurat destul să ajung acolo, n-o să abandonez pe ultima sută! Măcar pe Viștea Mare să-mi fac poză cu toacele 😆 Mă încurajam singură, pas cu pas. N-aveam nici o șansă să mă fac una cu pământul deși îmi doream mult.

Am reușit să ajung sus!!!
– De văitat ai să te vaieți pe Moldoveanu – zise Adi râzând.
– Așa-i! Acum am altă treabă. Să-mi fac poza minunată pe toace 😆
Mi-am tras sufletul și am scos din rucsac minunații pantofi. N-aș fi renunțat în ruptul capului la poză, chiar de trebuia să o fac stând în cap.

În jurul meu un grup de oameni tineri și frumoși care s-au distrat copios văzând ce scot din rucsac – deci, m-am făcut de râs pe Viștea. Unul dintre băieții din grup a venit la mine – după ședința foto – și mi-a întins o bomboană spunând:
– Ați câștigat un jeleu!
– Ura!
– Și unul pentru soțul!
– Care soț maică? El e soțul Cristinei, dar nu al meu 😆 . Merită jeleul că m-a adus până aici.

O gură de aer, o pauză, hohote de râs…adunatul rămășițelor de putere și hai să văd, poate îmi iese și Moldoveanu 😛 . Acele indicatorului meu de energie băteau hotărât spre zero, dar m-am gândit să le storc de tot. Eram prea aproape de a-mi împlini visul!

Simțeam că se învârte tot muntele cu mine. Cățărarea târâș prin ”crăpătură” a fost un chin… Verificam de două ori unde pun piciorul și nu mă uitam nici în stânga nici în dreapta. Știam doar că trebuie să am mare grijă unde calc. Nu-mi mai simțeam picioarele și nu mai apreciam distanțele. Știam doar că VREAU pe Moldoveanu!

Când am pășit pe vârf, stresul, căldura și oboseala și-au spus cuvântul și am izbucnit în hohote de plâns amestecat cu râs, exclamând către Adi care mă privea neștiind ce să mai zică:
– L-am dovedit mă tată, l-am dovedit! dovedisem ”traseul”, nu muntele. Moldoveanului i-am mulțumit că m-o răbdat să-l urc.

Lacrimi de bucurie 😳

Trupa de tineret de pe Viștea era deja acolo. Se cam uitau ei la mine ca la arătare. Adi i-a lămurit din trei vorbe: ”e citavă, da nu-i zdravănă”, apoi am trecut la pozele cu toace. Am mai primit câte un jeleu – bomboană, iar Adi ca să le merite – pentru că nu-mi era soț – a spus și el o poezie de pomină, să fie în ton cu atmosfera… nenormală.

N-am să pot spune niciodată în cuvinte, ce am simțit stând acolo, în vârf. Și, dacă aș putea, n-aș spune – e prea intim 😆 și oricum n-ar pricepe nimeni. Dar nu m-am simțit învingătoare, m-am simțit privilegiată. Când ajungi pe Moldoveanu, realizezi cât de mic ești. Nu ai cum să te simți măreț, căci Moldoveanu cu măreția sa, te eclipsează. Ești ceea ce eși – un biet muritor care ai avut privilegiul să ajungi acolo sus.

Ne-am odihnit, am scris și în Cartea Moldoveanului proaspăt inaugurată și am pornit coborârea. Adi era îngrijorat că nu aveam nici o știre de la Paul, care n-a venit la întâlnirea stabilită de pe Viștea Mare. I-am spus că după părerea mea, gândind ca pe vremea când nu existau celulare, Paul ne va aștepta la ”ultimul punct de reper” stabilit, adică refugiul Viștea. Asta dacă, Doamne ferește, nu s-a întâmplat ceva mai grav.

La coborârea de pe Viștea spre refugiu, zice Adi:
– În Portița Viștii, e un plovăr roșu, cred că ăla-i Paul și ne așteaptă. A tras o șuierătură în urma căreia răspunsul a fost prompt: ”da mă, eu sunt!”.
– Dacă-i în roșu, e clar că-s pompierii, de acum pot să mă prăbușesc . Numai-ncet și cu multă grijă am ajuns jos unde ne aștepta Paul, cu aparatul pregătit de poză de grup… sau de regrupare. După 28 de ani! :-).

Paul ajunsese târziu în creastă și nu mai avea rost să urce pe Viștea așa că s-a dus la refugiu să ocupe două locuri și ne-a așteptat acolo. Adi a mai stat cu noi cât să-și tragă sufletul și a luat-o de vale, pentru că a doua zi urma să intre de serviciu.

M-au pasat de la unul la altul (adică m-au făcut poștă 😆 ). Am rămas cu Paul cu bucuria revederii, cu povești și cu aduceri aminte. S-a întunecat devreme. Din cauza oboselii am simțit repede răcoarea și frigul, așa că am intrat în refugiu. Dormitul la refugiu nu intra pe lista mea când am plecat de acasă, dar a fost de aduceri aminte. Refugiul te ajută în situații de criză, dar nu-i hotel de lux. În acea noapte mi-am inventariat oasele. Simțeam că mă învinețesc pe șolduri, umeri, coaste – că la mine mușchii/carnea, dă cu lipsuri. Dar eram la adăpost și la orizontală. Mi-ar fi plăcut să am cort și să dorm în cort – sau chiar sub cerul liber dar cu un sac de dormit mai gros, că soba de teracotă în vârf de munte nu s-a inventat. M-am foit toată noaptea. De oboseală și disconfort n-am prea dormit, dar a fost bine. Pe la ora cinci dimineața, foindu-mă l-am auzit pe Paul zicând ”hai că mai e puțin și se termină supliciul”.

S-a luminat de ziuă, am ieșit din refugiu și ne-am bucurat de priveliște. Răsăritul soarelui și Moldoveanu scăldat în razele de soare de parcă era aurit. Am stat la povești cât să răsară soarele, să zvânte puțin iarba, iar pe la ora 10 am pornit.

Pe măsură ce noi coboram, pe creste se adunau norii. Și încă ce nori!!! Începuse și spectacolul de zgomote, cu tunete și fulgere. Am coborât încet, tot ce era în mine era oboseală și durere. Paul, cu ochii pe mine ca pe butelie. Eu – relaxată că sunt pe mâini bune, dar nici nu voiam să mă trezesc cu oase rupte, așa că ”grijă” a fost cuvântul de ordine. E prima dată când fac traseul ăsta, dar zău că nu am de gând să-l mai fac!

La refugiul de la liziera pădurii am făcut popas mai lung și am mâncat. Abia intrasem pe drumul forestier când s-a pornit. Și încă cum! Tunete, fulgere, grindină – la greu. Rupere de nori. După cinci minute eram muiați zdravăn.
Când am ajuns în Victoria, la Paul acasă, mi-a fost milă de Luci. În jurul nostru se creau instantaneu băltoace de apă. Despachetarea! Iar mama Luci ne-a dres cu un duș fierbinte, o zamă așijderea, un whisky și… relax.

Iar mie nu-mi venea să cred că am reușit. Paul descărcase pozele făcute de el. Chiar era adevărat??

La Turnuri, când am lăsat din bagaj, habar nu aveam cum o să-l recuperez. pentru că în acel moment mă gândeam doar la Moldoveanu! Dar treburile s-au așezat și aici: cabanierii de la Turnuri au coborât să-și facă aprovizionarea, așa că, fiind oameni de omenie, mi-au adus și mie băgăjelul 🙂 .

Abia am așteptat să ajung acasă, să mă prăbușesc. A fost o tură de enduro la maxim. De fiecare dată, la fiecare tură îmi propun ”s-o iau încet”, nu știu cum se face, cum nu, dar numai încet și cu grijă nu-mi iese 😆
Fără prietenii mei, nu-mi ieșea. Dar au fost lângă mine și m-au susținut psihic enorm. Singură nu aș fi reușit, recunosc asta.

În viață te așteaptă multe surprize. Rele sau bune. Experiențe din care ai de învățat.

Nu sunt mândră de mine că am urcat pe Moldoveanu (sunt doar fericită că am făcut-o), dar de vechii mei colegi și prieteni, sunt foarte mândră!!!
După 28 de ani, au fost lângă mine să mă susțină să-mi duc visul – nebunie până la capăt, fără prea multe vorbe și fără prea multe aranjamente. Cinste lor!!!

Zimera, a fost cel care mi-a redat mersul pe munte și încrederea în mine că pot s-o fac. Adi și Paul, m-au dus pe cel mai înalt vârf. Asta înseamnă să ai prieteni. Și nu în ultimul rând, dr. Dan Rusu, mi-a ”reparat piciorul” ca să pot să merg pe munte.

p.s. înainte să plec de acasă, vorbeam cu fiul meu pe FB.
– Mama, să ai grijă.
– Promit că am!
– Lasă că știu eu: mergi până cazi, apoi te târăști să ajungi în vârf.
– Nuuuuu…

(nu recunosc nimic )

Și gașca veselă:
Popescu Iulian, Munteanu Mădălin,
Petcu Dana, Emese Dumitrache și Andi

Mulțumesc pentru bomboane, au foste cele mai bune!!! 😆

”O cădere de la etajul trei e la fel ca una de la etajul o sută. Dacă tot ar fi să cad, măcar să cad de la înălţime mare.”

Paulo Coelho