Pentru că mi-ați spus că vreți să recitiți poveștile scrise de mine acum mulți ani (pe când aveam vechiul site – ce mult este de atunci…eram încă în Qatar), am dat la sapă prin arhive și le-am găsit. Le-am corectat de ”sh” și ”tz” (acum nu se mai poartă, acum avem diacritice) și le postez în categoria ”Ora de povești”.
Încep cu o dedicație specială pentru dushurece:
Caii mei
Trebuie să mă odihnesc. Cu siguranță trebuie… trebuie să nu mă gândesc la nimic…. dar la nimic. Să-mi fie liniște… și să fiu goală de gânduri. Dar oare dacă încep să-mi închipui ceva, orice, e gând? Păi n-are cum să fie gând… căci dacă, de exemplu, mi-aș inchipui un cal, n-ar fi un gând! Ar fi… un cal! Și dacă îmi închipui o herghelie de cai, tot herghelie de cai rămâne! Continue reading
Când colinzi potecile munților îți faci o mulțime de prieteni – dacă vrei. Cu unii din ei păstrezi legătura, cu alții mai puțin. Așa și eu într-o seara, la un foc de tabără, undeva pe-un munte, am cunoscut câțiva constănțeni. Puțin pantofari băieții – mai bine spus începători – dar de treabă de altfel și dornici să vină cât mai mult pe munte.
Unul dintre ei, Liviu, ia legatura cu mine vara următoare și-mi spune că vrea să vină să mergem o bucată de creastă, mai ușurel, mai cătinel, împreună cu fratele lui mai mic. Totul ok, vin băieții și plecăm la drum: urcăm pe la Bâlea, ajungem în creastă și o luăm spre Sâmbăta, cu gând de popas acolo.
Vreme bună, liniște si pace, taman cum ii place omului pe munte. După ceva vreme de mers, lui Liviu i se dezlipește talpa bocancului de la vârf și până am ajuns la Sâmbata, lipăia zdravăn talpa pe jumătate dezlipită. Continue reading
Da, surpriză și nu pot decât să râd bucurându-mă de voi.
Am dat drumul blogului cu marea mea nebuneală pe munte, terapia intensivă anti depresie.
Și acum, eu… eu cea care nu visa să mai meargă pe munte, care nu avea cu cine… m-am trezit cu mesaje de genul: ”nu mă iei și pe mine pe munte când mai mergi?”
Adică EU? EU să ”iau” pe cineva cu mine pe munte 😆
Oare cine nu-i sănătos la cap în toată treaba asta?!?!? 😆
Zău de-oi mai pricepe ceva…
S-o iau de la capăt, cu traducere: eu, sunt numa jumate de om (că așa-i schema), pe munte, abia mă târâi și abia mă duc pe mine (tot schema). Ani de zile am așteptat să am cu cine merge pe munte, am așteptat ca cineva ”să mă ducă pe munte”, să mă învețe că pot să merg pe munte. Am avut suficientă nebunie să plec singură pe munte, și acum aud: ”ia-mă și pe mine pe munte”… cum să nu râd…
Facem târg: îmi cărați și mie rucsacul? – nu, nu pe tot că sunt adepta zicalei: ”oaia care nu-i înstare să-și ducă lâna o mănâncă lupii”, dar măcar așa, o parte… 😆
Mulțumesc pentru aprecieri și pentru încurajări. Și vă mulțumesc că vreți să mergeți cu mine pe munte.
Bârcaciu 1 iulie 2014 – Sau terapie anti depresie
Trebuie să recunosc că începând din februarie 2013 am avut o perioadă foarte zbuciumată din punct de vedere emoțional. Boala cu ale ei și sufletul făcut ferfeniță. Cu suișuri și coborâșuri.
Cădere în depresie, ieșire din depresie, recădere în depresie.
Totuși, printre toate cele rele s-a întâmplat și cel mai bun lucru care mi s-ar fi putut întâmpla în viața mea de om bolnav: am învățat că sunt înstare să merg pe munte.
Aș spune că eram în pragul unei depresii, dar aș minți. De fapt eram în ea până în gât. Continue reading
Munțoman incurabil
Doctorii îmi spun că am mai multe boli incurabile. Ceea ce ei nu știu este că mai am o boală: boala muntelui. Este cea mai incurabilă dintre toate pentru că toate celelalte boli nu au reușit să mă vindece de ea. Așa că din ICA, mă transform în MICA – Munțoman Incurabil, Cronic și Autoimun.
Pentru mine muntele, cu înălțimile lui, e o mare dragoste. Probabil că acest lucru m-a ajutat foarte mult în lupta cu boala: visul, ca într-o zi, să ajung iarăși în creastă.
Sincer? Nu mai speram. Am jinduit ani de zile după o tură zdravănă de munte. Niciodată nu am încetat să sper că într-o bună zi voi ajunge iarăși sus în creastă, chiar dacă părea un lucru imposibil, o nebunie de vis. De nenumărate ori am visat că sunt sus în creastă, simțind efectiv emoțiile pe care le trăiești când ajungi acolo. Continue reading
Da, în sfârșit am reușit să pun site-ul sus (cel nou, căci cel vechi a expirat de multă vreme) cu blog cu tot – normal că sunt veselă 🙂 , înseamnă că ”m-am ajuns” – am intrat și eu în rândul lumii….virtuale, în felul ăsta zice lumea că încă mai exist (oh, da, n-am dat colțul, pentru că ”nu mor caii când vor câinii”).
”La ce folos?”
În primul rând e spre folosul meu: tratament antidepresiv, terapie prin arta scrisului, pot să-mi vărs aici toate frustrările și toți nervii 🙂 . Pot spune că am visat un cal alb uitat de Făt Frumos (dacă vă aduceți aminte: ”nu visez la un Făt Frumos pe cal alb, mie să-mi timită numai calul” – asta e povestea mea de-o viață 🙂 . Continue reading