Marea nebunie – Bârcaciu – 1 iulie 2014

Bârcaciu 1 iulie 2014 – Sau terapie anti depresie

Trebuie să recunosc că începând din februarie 2013 am avut o perioadă foarte zbuciumată din punct de vedere emoțional. Boala cu ale ei și sufletul făcut ferfeniță. Cu suișuri și coborâșuri.

Cădere în depresie, ieșire din depresie, recădere în depresie.

Totuși, printre toate cele rele s-a întâmplat și cel mai bun lucru care mi s-ar fi putut întâmpla în viața mea de om bolnav: am învățat că sunt înstare să merg pe munte.

Aș spune că eram în pragul unei depresii, dar aș minți. De fapt eram în ea până în gât. Dacă am învățat ceva în viața asta, este că din depresie nu te scoate nimeni dacă nu te scoți singur. Și de fiecare dată am căutat o cale să mă scot cum am știut mai bine. Da, recunosc că am avut perioade de depresie. N-ai cum să nu ai așa ceva când trăiești cu dureri veșnice.

Este indicat să cauți ajutorul unui psiholog în cazurile astea, dar eu stau tare prost când trebuie să vorbesc despre dureri de orice fel – în special cele sufletești. Le pot scrie, dar nu le pot da glas.

Cum – necum, am ajuns să fiu o anxioasă. EU!?!? Da, eu. Nu mă mai recunoșteam. Anxioasă în toată regula.

Într-o dimineață m-am trezit recunoscându-mi starea:
”Recunoaște că ești anxioasă și în depresie. Lasă prostiile, trezește-te la realitate și fă ceva!”😕

Ședințe la psiholog? – ok, dar e calea mai lungă – ”lungește-mi, Doamne, boala”. Eu prefer de obicei varianta scurtă și, conform zicalei ”cui pe cui se scoate”, m-am hotărât să plec pe munte singură.
De-a lungul anilor am tot zis că într-o zi o să plec singură pe munte și n-am făcut-o. Acum era cazul să o fac. Între timp, am învățat că pot merge pe munte. Așa că de ce nu?

…gândit, spus cu voce tare, hotărârea era luată: marți plec pe munte.
Unde? La Bârcaciu – cunosc cât de cât zona, știu ce mă așteaptă (oare?!?!).

Bagajul pe 4 zile cel puțin. Hmmm… de data asta îmi căram singură și mâncarea toată. Mi-am dat seama că o să-mi fie greu (habar n-aveam de fapt cât de greu o să-mi fie)… dar era mai bine să nu mă gândesc la greutatea rucsacului…

Dimineața la ora 6, după ce am pus toată mâncarea pregătită în rucsac, m-am așezat în fotoliu să-mi beau cafeaua și să mă pregătesc sufletește pentru ceea ce eram pe cale să fac.
Am tras adânc aer în piept – să scap de nodul din gât provocat de anxietate – și mi-am zis:
No, Kristule, acum să te văd!
Ok, care-i cel mai rău lucru care se poate întâmpla?

• să calc strâmb să-mi rup vre-un os – nu-i bai, există 112 și nu-s nici greu de găsit pe acolo. Țin marcajul și poteca, nu mă avânt la ”scurtături”
• să mă apuce o criză de dureri din aia cruntă – ok, aia se poate întâmpla și dacă nu sunt singură, iar atunci trebuie să stau pe loc până trece criza, că altă soluție nu există
• să mă întâlnesc cu ursu? Bietul de el… p0ate să mă folosească pe post de scobitoare…
• pe munte nu-mi e teamă de oameni – mai degrabă îmi e teamă să merg seara după ora 10 singură prin oraș
• cel mai probabil: să nu fiu înstare să car rucsacul până sus din cauza greutății – rezolvare: când n-oi mai putea, pot foarte bine să scot din mâncare și să o las frumos animalelor. Și am să fiu precum Hansel și Gretel 😆

Problemă gândită, soluționată, dată la o parte. Să mi se întâmple ceva atât de grav și să dau colțul? Până la urmă din ceva tot o să mor. Iar dacă e să mor pe munte aș fi cea mai fericită.

Drumul pe potecă este de 2h și 30 de minute – pentru mine nu conta cât o să fac, pentru mine conta să ajung sus pănă seara. N-aveam de ce să mă grăbesc. Pe drum știam că nu am semnal la telefon așa că le-am spus prietenilor ca, timp de 6 ore din momentul în care am intrat în zona fără semnal, să nu-și facă griji.

Hai Kristule, ia taurul de coarne și dă cu el de pământ!
Respiră adânc, ia rucsacul în spate prefă-te că nu-i greu și ”numa-ncet, cu treabă bună”… pas cu pas… n-ai unde te grăbi… ia-ți gândurile cu tine să le rumegi că ai tot timpul din lume…

Până la jumătatea drumului m-am oprit doar de două ori, în locuri în care m-am putut folosi de un copac sau de un bolovan să sprijin rucsacul, să nu-l dau jos din spate. La un moment dat am simțit că mă jenează ciorapul în bocanc și n-am avut de ales. M-am oprit, am dat rucsacul jos, mi-am așezat ciorapul… când am luat iarăși rucsacul în spate am știut că dacă îl mai dau jos n-am să mai fiu înstare să-l mai iau… așa că… strâns din dinți și mers înainte… pas mărunt… târâș… ca melcu…

Cât de greu? CUMPLIT de greu! Și cumplit de dureros… dacă de obicei când merg pe munte din când în când mă opresc și mă chircesc la pământ (pauză de depanare) – în felul acesta simt că cedează durerile din zona bazinului – de data asta n-am avut parte de asemenea avantaj. Taci și înghite! Mă opream și mă îndoiam de spate aplecându-mă în față.

Deja tot corpul meu se răzvrătea și urla la mine ”Ești nebună! Ce-mi faci?” Durea în mine tot ce putea să doară, cu toate că mă îndopasem cu pastile anti-durere. Dar la durerile pe care le aveam cred că numai o anestezie generală m-ar fi ajutat 🙄

Am avut totuși un avantaj: eram la mama zmeului, în mijlocul pădurii, nu mă vedea și nu mă auzea nimeni. Așa că pentru prima oară în atâția ani trăiți cu dureri de toate felurile, mi-am permis să urlu – și numai eu știu de câte ori mi-am dorit să-mi pot permite să urlu de durere, atât de tare doare uneori.

Și da, nu-mi e rușine s-o spun: am urlat și am plâns de durere. De toate durerile și fizice și sufletești. De plâns, am mai plâns de durere, dar de urlat… a fost prima dată… și recunosc că a fost o descărcare fantastică!

Eram singură și mi-am permis să nu-mi ascund durerea sub un zâmbet strâmb strângând din dinți. I-am dat glas și m-am simțit cumva descătușată…

Plângând, urlând, râzând de mine și bodogănindu-mă, abia târându-mă, înaintam totuși. Când am simțit foamea chinuindu-mi stomacul, mi-am dat seama că sandwich-urile sunt în capacul de la rucsac… ca să mănânc, ar fi trebuit să dau rucsacul jos. În nici un caz! Așa că am mai luat o bucățică de ciocolată

Mergeam cu ochii în pământ, ridicând privirea doar să urmăresc marcajul. În nici un caz nu îndrăzneam să privesc prea mult în față să nu cumva să văd că mă așteaptă o pantă pe care trebuia să o urc.

De ales oricum nu mai aveam, trebuia să merg până la capăt. Până la urmă și dacă mă hotăram să mă întorc, mi-ar fi fost la fel de greu și la fel de tare ar fi durut.

Am tras de mine ca de cel mai rău dușman… flămândă și sfârșită de dureri și de efort, am ajuns – habar n-am prin ce minune – la cabană. În jurul terasei din fața cabanei, este un prag de vre-o 30 cm. N-am fost înstare să-l urc. Cuminte am ocolit și am urcat pe unde nu era prag. Nu m-am oprit decât în cabană, unde când am dat jos rucsacul am simțit că mă rup în zeci de mii de bucățele.
Am dat jos bocancii, mi-am schimbat tricoul ud și m-am ghemuit într-un pat. Eram singură și aici. Așa că am avut voie să mă chircesc și să mă contorsionez de durere, să gem și să plâng. Nu mă vedea nimeni (în turele trecute de munte, de câte ori ajungeam la cabană îmi doream să fac asta, dar mereu era cineva în preajmă așa că… un zâmbet strâmb, strâns din dinți….).

M-am chinuit și m-am ridicat din pat ca să mânânc o conservă de pește și să beau un ceai fierbine și două aspirine, am sunat să anunț că nu mi-am rupt gâtul, apoi m-am băgat iarăși în pat. M-a cuprins un frig de simțeam că-mi sunt înghețate până și oasele. Degetele picioarelor mă dureau de frig. Îmi simțeam inima bătând puternic într-o încercare disperată de a-mi pune sângele (de-oi fi având) în mișcare. După jumătate de oră, cu 6 pături pe mine, am reușit să mă încălzesc. M-am ridicat din pat și am putut să stau dreaptă. Doamne îți mulțumesc!

Cu toate că pentru ziua aceea se anunțase vijelie și ploaie, am avut noroc de vreme numa bună de urcat la munte: înnorat, răcoare. Foarte puțină ploaie. Oricum, toată după masa am stat la cabană cuminte, odihnindu-mă și sperând ca a doua zi să am parte de soare.

A fost greu. Foarte greu și foarte dureros. Dar și satisfacția simțită când am ajuns la cabană a fost pe măsură.

”Doar un singur principiu îți va da curaj – acela că nici un rău nu ține pentru totdeauna și nici măcar nu durează mult” – Epictet

Așa și cu drumul meu plin de durere. A durat 4 ore. Patru ore de dureri dar și de ”descărcare”. Patru ore de încrâncenare. Patru ore, la capătul cărora m-am simțit învingătoare. Patru ore ca să-mi recapăt încrederea în mine.

Liniștea de la cabană (fiind singurul turist) am luat-o ca pe un dar Dumnezeiesc. Mi-am dat voie să mă prăbușesc. Da, pe drum am avut câteva momente în care am crezut că n-am să reușesc, că s-ar putea să fiu nevoită să mă opresc să scot jumate din bagaj și să-l agăț într-un copac și să mă întorc mai târziu după el (sau chiar a doua zi). Asta era varianta cea mai pesimistă. Dar m-am încrâncenat și am putut. Astfel mi-a fost mai mare satisfacția.

După două ore, la cabană a ajuns un cuplu de tineri. El român plecat în Germania, ea nemțoică get beget. Limbaj comun, engleza. A fost o seară superbă, liniștită. Am jucat șeptic – nici unul nu ne-am adus aminte exact regulile dar le-am făcut pe ale noastre, și ne-am descurcat. La 10 jumate, am luat pilula și am picat ca musca la somn… cu speranța că de dimineață va fi senin…

Tratament anti depresie:
Fă-ți un rucsac mai greu decât crezi că poți duce, și ia la păpucit poteca spre Bârcaciu. Să vezi după patru ore dacă îți mai arde de depresie  😈 – după ce o ieșit untul din tine.

“Neque porro quisquam est qui dolorem ipsum quia dolor sit amet, consectetur, adipisci velit…”
“Nimeni nu iubeşte durerea, nimeni nu o caută sau vrea să o aibă, din simpla cauză că e durere…”

De data asta, eu am căutat durerea… știam că o să doară. Și a durut.

Bărcaciu 2 iulie 2014

Peste noapte am reușit să mă odihnesc. Singură la priciuri, am pus patru pături pe mine pentru că era destul de frig (dimineața erau doar 6 grade). Cred că și patul tare mi-a ajutat la îndreptarea spatelui și alinierea oaselor. Îndopată cu pastile, ce-i drept, dar m-am odihnit.

Mare bucurie mare! Soare și senin! 6:30. Sus, c-avem treabă!
Ar fi trebuit să stau cuminte la cabană să-mi revin după tura de cu o zi înainte, dar când am ieșit afară și am văzut minunăția de munte scăldat în soare, am început să bat precum murgul… cafeaua, ciocolata, apa, sandwich-urile cărate din oraș, bocancii în picioare, harta, aparatul foto și pe ici ți-e drumul.

Încotro?
Tot în sus.
Până unde?
Până unde m-or putea ține încheieturile.

Ziua lungă… aveam timp să aleg încotro să o iau, unde să mă opresc sau când să mă opresc.
Am ales totuși vărful Scara – 2306m (cabana Bârcaci – Platoul Scărișoarei – Căldarea Auriștei – vf. Scara)
Creastă, peste 2000m… suna bine. Febra musculară nu aveam așa că am luat-o ușurel la deal (la munte).

Cei doi tineri au plecat spre Bâlea. Voiau să mergem împreună până la un punct unde ni se despărțeau traseele, dar le-am spus că eu sunt pe post de melc și am toată ziua la dispoziție. Ei în schimb au drum lung… așa că ne-am despărțit lângă stâlpul de marcaj.

Încet și fără grabă. Vreme superbă! Când am ajuns sus pe platou, am văzut muntele plin de pete roșii-movulii: bujorelul era înflorit. Și mirosea superb!
Oh, și câtă liniște! Îmi puteam auzi gândurile… Tot muntele era numai al meu!

Nu știu cât am făcut… vreo 4 ore? Posibil… habar nu am și nici nu mă interesa. Eu eram la terapie intensivă 🙄 . Când nu mai puteam, mă opream – ”pauza de depanare” și la fel: aveam voie să gem, să marmeladă, să urlu sau să plâng de durere (sau să mă înjur singură – da, am făcut-o și pe asta, mi-am zis de toate cele, m-am bălăcărit singură).

Cât de fericită am fost când am ajuns sus pe vârf? Nu sunt cuvinte să pot descrie. Eram în vârf de munte. Singură! Cum să nu fiu mândră de mine? Ba eram! Foarte mândră! Și sunt și acum!

În jurul stâlpului de marcaj (care din păcate nu mai are indicatoare) era o momâie de bolovani. Luasem de acasă cu mine (habar n-aveam ce o să fac cu ele) mai multe autocolante cu smiley. Erau în husa aparatului foto. Le-am scos și le-am lipit pe pietre: atât de mare era zâmbetul meu, atât de tare îmi râdea sufletul: cât toți smiley ceia la un loc!

(Nu vă faceți griji, că nu i-am lăsat acolo. Oricum nu se lipeau bine și eu sunt pentru protecția muntelui și a naturii, așa că i-am adunat și i-am adus jos la gunoi)

Când am ajuns în creastă, peste partea cu Bârcaciu s-au lăsat norii. Pe celălalt versant soare, senin. Curenții de aer țineau norii agățați parcă în creastă, să nu treacă dincolo. Între timp norii se făcuseră negri rău. Am stat pe partea însorită a vârfului Scara, am mâncat, mi-am dat jos bocancii și ciorapii și mi-am desfătat tălpile înfierbântate cu răcoarea ierbii din creastă – Doamne ce senzație!
M-am odihnit întinsă pe pământ și parcă simțeam cum mă încarc cu energie de la munte, de la soare și de la puritatea aerului. Și câtă liniște…

Liniștea a fost spartă doar de un grup de 6 nemțișori care făceau traseu de creastă. Au poposit și ei pe vârf și am conversat în engleză. Apoi iar liniște…

Am scos o punguță din buzunar și am început să culeg flori de bujorei – voiam să-i duc coanei Mariana la cabană că îmi spusese că dumneai n-a apucat să culeagă.
Vreo juma’ de oră am mai cules bujorei, iar când am ridicat privirea norul cel negru dispăruse și era soare și frumos și spre Bârcaciu, așa că m-am mai plimbat până la primul marcaj spre vf. Gârbova, apoi m-am întors și am luat-o la vale. Era destul pentru o zi. Trebuia să-mi dozez energia, să mă și odihnesc pentru că și ziua următoare voiam să bântui.

La coborâre, unde vedeam un pâlc de bujorei mai măricel, mă opream și culegeam. Luam pauză terapeutică 😛 . Nu mă grăbeam nicăieri așa că am lălăit-o și am ajuns abia pe la 8 seara înapoi la cabană, cu o pungă mare de flori de bujorei, spre fericirea cabanierei.

Între timp la cabană ajunsese o familie de 4 persoane, fetele măricele așa că nu a fost prea mare gălăgie. M-am spălat, am mâncat, m-am băgat în pat și am terminat de citit ”Sabotaj din iubire” de Amelie Nothomb. Apoi am dat stingerea… am adormit cu speranța că a doua zi va fi iarăși vreme bună…

Bârcaciu 3 iulie 2014

Nu prea am dormit bine peste noapte. Tatăl și cele două fete au dormit sus la priciuri. Scândurile au scârțâit groaznic toată noaptea. Puteam să mă scol și să mă mut în capătul celălalt al priciurilor dar eram mult prea stoarsă fizic…

Vreme relativ frumoasă.
Băut cafeaua, luat bagajul obișnuit și…la păpucit.
Încotro?

Lacul Avrig, de-o fi să ajung…
Am ales să merg pe traseul de jos: Fața Țiganului – Căldările Avrigului – Lacul Avrig.
Drum prin pădure. Iubesc pădurea! N-aș mai pleca din ea… Mers încet… resimțeam oboseala datorată efortului din zilele trecute… dar n-am putut să iau pauză… era prea frumos!

Am ieșit din pădure, am traversat o poiană cu iarba până-n brâu, am trecut pe lângă stână. Nu mai vedeam marcajul! O iau mai sus pe coastă sperând că de la înălțime am să văd mai bine. Tot nu vedeam marcajul, dar am văzut câinii. Dormeau cuminți la umbra unui brad. Ok… nu-mi este frică de câini și de obicei mă descurc cu ei, dar ei erau mulți și eu numai una. Am rămas totuși să merg la distanță de ei, să nu le încalc teritoriul prea mult. M-au simțit într-un timp și s-au pus pe lătrat. M-am luat în gură cu ei și i-am făcut ca pe troaca porcilor, până când au început să mă latre dând din coadă.

Când s-au ridicat toți să mă latre, am văzut marcajul: era pe bolovanul lângă care dormeau câinii. Faină treabă! Am mers tot pe coastă până când m-am înedpărtat suficient de câini, apoi am intrat pe potecă.

Doar ce terminase haita să mă latre că aud un alt lătrat, de undeva de sus din fața mea. Mă uit și văd ditai mioriticul (frumos nevoie mare de altfel) lătrându-mă. Și ăsta, tot lângă o piatră cu marcaj pe ea! Măi să fie! O fi pus salvamontul câini de pază la marcaje?!?!? 😯

Și dă-i și ceartă-te și cu dihania asta, să mă lase să trec. Ne-am împăcat până la urmă, l-am convins să se dea la o parte că pe-acolo chiar n-aveam cum să-l mai ocolesc!

Vremea s-a stricat ca la munte: dintr-o dată. M-a acoperit un nor negru și urât care când a dat drumul la apă curgea peste mine ca o perdea. Ploua cât putea.
Apucasem să îmi pun poncho-ul de ploaie și mi-aș fi luat și suprapantalonul, da unde să te așezi? Oricum m-aș fi udat.

Când am ajuns la crucea strâmbă s-a lăsat un frig cumplit și s-a mai pornit și vântul. Cu gândul că vremea se poate schimba și s-ar putea face frumos destul de repede, voiam să merg mai departe, dar prietenul meu Raynaud (care mă însoțește veșnic) n-a fost de acord cu mine. Odată cu frigul și-a făcut și el simțită prezența prin tremurături și spasme. Serios acum, cine ar fi înstare să urce pe grohotiș tremurând ca atunci când ai Parkinson?!?!? Eu nu…
Așa că am făcut cuminte cale întoarsă. Fără părere de rău, nu-i bai, lacul tot acolo rămâne și am să mă mai duc (am căpătat curaj). Apoi, mi-am amintit de ce spunea Mihai celorlalți turiști: ”Lacul Avrig nu-i decât o baltă” 

M-a plouat tot drumul până la cabană. M-am udat și mai rău când am trecut poiana cu iarba până-n brâu. Udă. Frig. O răceală? De ce nu… doar nu-s scutită.

La cabană m-am schimbat și am băut un ceai fierbinte. Aspirina și la pat să mă încălzesc. Da de unde… Încă un ceai fierbinte. Aș fi citit ceva dar bateria palmului se descărcase. Am îndrăznit să-i cer coneai Mariana o carte… și avea. Multe!

Mi-a adus vre-o 5 să-mi aleg. Polițiste, aventuri, dragoste… am ales ”Provizorat” de Gabriela Adameșteanu (bună carte).

M-am ghemuit sub pături am ronțăit castraveți și felii de ardei cu brânză topită și am citit.
Da, mi-a trebuit o ploaie ca să mă astâmpăr. Doamne ce bine era… liniște și odihnă… Iarăși o noapte singură la priciuri – tare mi-a plăcut.

Bârcaciu – 4 iulie 2014

N-am dormit prea bine, am avut dureri de toate cele. M-am trezit de multe ori peste noapte. Afară ploua cât putea… ce sunet frumos…
De dimineață tot ploaie. Ce mai voiam și eu? Eram de atâtea zile pe munte, știam că e posibil să plouă – așa suna prognoza.

Am stat cuminte la cabană, înfofolită în pătură, am mâncat și am citit. Dacă până atunci am mâncat mai pe sponci – că nu-mi trebuia – e, în ziua aia mi s-a făcut o foameeeee. Parcă urla tot organismul la mine: ”Nebuno! Tragi de mine? Măcar dă-mi mâncare!!!!!!” Simțeam nevoia să bag în mine proteină ca o spartă. Și am băgat! Din toate cele: pateu, slană, ou fiert. Nu mă puteam opri din mâncat 😆 . Trecea o oră și iarăși îmi era iarăși foame. O supă fierbinte. Apoi un ceai și pâine cu pateu…și tot așa…

Știam că după masă pe la 6 trebuia să apară un grup care a umplut cabana. N-am vrut să cobor așa că m-am mutat cu bagaj cu tot în pod.

Grupul era format din membrii clubului alpin ”Floare de colț” – București. S-a terminat liniștea. Parcă aterizase un cârd de gâște. Huh… se certau pentru traseu precum copiii la grădiniță… ce să mai…. gălăgie… m-am urcat în pod să citesc… gălăgie…

Între timp se oprise ploaia, așa că mi-am luat aparatul foto și am plecat să caut liniște prin jurul cabanei… și să pozez…

Au mâncat și au strâns lemne pentru foc – cu gălăgia aferentă. Au aprins focul… gălăgie… no dacă-i gălăgie, asta e… am luat chitara cu 4 coarde, am ieșit la foc, am cântat patru-cinci cântece, apoi s-a dat stingerea. În sfârșit liniște….
Recunosc că lăsând la o parte gălăgia, erau niște oameni faini: majoritatea erau la a doua tinerețe și alegeau să-și petreacă timpul pe munte. Forte frumos și foarte sănătos. A fost o zi de pauză bine venită – dacă eu n-am știut să-mi pun frână, mi-a pus Doamne – Doamne 😉

Bârcaciu 4 iulie 2014

A fost o noapte grea. Am reușit să adorm cu greu și m-am trezit pe la 1 și 20 cu frisoane. Am mai pus câteva pături pe mine (de toate vre-o 7) și nu mă puteam încălzi. Simțeam că mă strânge gâtul și mi-am dat seama că e vorba de răceală. Am luat o aspirină și un algocalmin, iar după vre-o 30 de minute m-au apucat valurile de căldură. Febră. Ok, o primim. M-a lovit zdravăn.

Dar tot nu m-a ținut locul. M-am sculat devreme să plec înaintea trupei să fiu singură pe traseu.

Azimut? Unde văd cu ochii. Era iarăși soare și frumos. Bârcaciu – Platoul Scărișoarei – Căldarea Puha – Refugiul Scara. Dacă mă țineau balamalele.

Mergeam cumplit de încet. Ardeam toată, dar m-am gândit că dacă fac efort și transpir, o să elimin răceala prin transpirație. Încă o aspirină… un algocalmin… mers de melc. Aveam toată ziua la dispoziție așa că am urcat cu multe opriri. Mă simțeam sfârșită. Mă opream și mă întindeam pe pământ. Când am ajuns în căldare s-a pornit vântul. Soare, dar vânt. Fără nici o grabă, oprindu-mă să culeg bujorei…. am reușit să ajung până la refugiul Scara. Mă uitam cu jind la vârful Musceaua Scării, dar am fost nevoită să spun: ”ajunge”. Nu mai puteam. Am luat-o ușor la vale. Îmi era din ce în ce mai greu să merg.

Plănuisem să cobor duminică, dar pe măsură ce mă apropiam de cabană derulam filmul: iar gălăgie… iar o noapte cu febră… doar ca să cobor mâine?

Nu eram foarte hotărâtă dacă să-mi iau inima în dinți și să cobor sau să stau să mă odihnesc și să cobor abia a doua zi, dar când am ajuns la cabană și am văzut că poiana s-a umplut de corturi… m-am hotărât ca orice ar fi, să mă înham la coborâre.

Zis și făcut, mi-am împachetat bagajul și hai de vale. Abia mă târam, așa că m-am așteptat să-mi fie coborârea la fel de cruntă precum urcarea. Cu toate că rucsacul era mai ușor (mâncarea ce mi-a rămas am lăsat-o coanei Mariana) tot greu a fost. Îmi venea să mă dau de-a dura…

Coboram de la munte sfârșită fizic, dar încărcată de energia care ți-o dă muntele… liniștită… cu multe dureri urlate… descărcată de multe furii ținute prea mult timp în mine.

Da, sfârșită… toate erau prea grele: rucsacul, bocancii, hainele de pe mine. În plus, ca bonus, dureri musculare cauzate de răceală și sfârșeala aferentă. Abia mai pășeam… nici pe loc drept nu puteam merge mai voinicește… care voinic?
Simțeam că iau foc de la febră.

Am reușit să cobor în 3 ore jumate. Da, mă cam târam, dar am reușit. În mașină m-am aruncat pe bancheta din spate și am zăcut pănă acasă cu senzația că scaunul de sub mine va lua foc. Acasă am făcut un duș, am mâncat juma de pizza și m-am băgat în pat. Febra se mai potolise și am reușit să adorm… am dormit până a doua zi…

Pot spune că mi-am făcut testul de anduranță.
Da, a durut… a durut cumplit, dar a meritat. Măcar din când în când să rabd dureri care-mi aduc și bucurie. Mă ajută să merg mai departe. Mă ajută să-mi recapăt încrederea în mine.

Da, am să mai fac. Am să mai merg pe munte. Dacă nu am cu cine, atunci merg singură. Mi-am dovedit că pot s-o fac și singură. Și am s-o fac. Merită și merit.
Doar că am să fiu mult mai atentă la greutatea rucsacului 💡 . Asta musai. Mă pot scuti de chinul greutății…

P.S. – sunt ciudată rău… sau e un lucru normal? Abia acum după ce am scris și am recitit, m-a apucat plânsul. Doamne cât de greu mi-a fost… zău că habar nu am de unde am avut puterea să fac ceea ce am făcut…
Da, sunt mai mult decât epuizată fizic… și da, doare rău… urmările nu s-au lăsat așteptate, dar măcar știu de ce doare…