Muntele – marea mea dragoste

Munțoman incurabil

Doctorii îmi spun că am mai multe boli incurabile. Ceea ce ei nu știu este că mai am o boală: boala muntelui. Este cea mai incurabilă dintre toate pentru că toate celelalte boli nu au reușit să mă vindece de ea. Așa că din ICA, mă transform în MICA – Munțoman Incurabil, Cronic și Autoimun.

Pentru mine muntele, cu înălțimile lui, e o mare dragoste. Probabil că acest lucru m-a ajutat foarte mult în lupta cu boala: visul, ca într-o zi, să ajung iarăși în creastă.

Sincer? Nu mai speram. Am jinduit ani de zile după o tură zdravănă de munte. Niciodată nu am încetat să sper că într-o bună zi voi ajunge iarăși sus în creastă, chiar dacă părea un lucru imposibil, o nebunie de vis. De nenumărate ori am visat că sunt sus în creastă, simțind efectiv emoțiile pe care le trăiești când ajungi acolo.

Cum să visezi la creasta muntelui, când tu abia duci la gură lingura ca să mănânci? Cum să visezi că vei urca în creastă când tu nu ești în stare să urci un etaj pe scări? V-am spus că-i boală grea…

După 12 ani, am ajuns pe munte – nu în creastă, doar în Pietriceaua Berivoiului, cu prietena mea Lili și familia ei. Atunci recunosc, am urcat cu mașina, nu eram înstare să urc pe jos (încă). Am coborât totuși pe jos, așa că pot spune: n-am urcat pe munte, ci doar am coborât de pe munte. Apoi am mai fost la boncănit de cerb, în Țiganul.

Toamna, la boncănitul cerbilor, dacă ești acolo unde trebuie, te trezești într-o altă lume, cu o altfel de viață. Să auzi cerbul boncănind e un privilegiu – te trezești cu tot felul de emoții necunoscute. Un sunet puternic într-o gamă joasă, care parcă spune: ”nu vreau decât ce e al meu”.

Îmi era cald, așa că mi-am luat sacul de dormit și am ieșit afară din cort, să dorm lângă foc. Am ațâțat focul și m-am înșirat lângă el, în sacul de dormit. Îmi place să dorm în aer curat și rece, dacă sunt bine înfofolită.

Cred că era pe la patru dimineața când l-am auzit – somnul meu ca mâța-n unghii. Era destul de departe, dar urechea mea muzicală l-a auzit. Un sunet profund scos din toți rărunchii. Acel animal își folosea toată energia să scoată acel sunet, spre a fi auzit de departe (ioi, de câte ori nu mi-am dorit să pot să scot așa un sunet 🙂 mai ales când sunt foarte obosită, și vreau ca toată lumea să dispară din jurul meu). Da, diferența constă în faptul că cerbul scotea acel sunet pentru că urmărea perpetuarea speciei. Eu aș fi scos acel sunet ca traducere la: ”Dispăreți! Acum mă doare și n-am puterea să ascund!”

Munțoman incurabil. E o boală penru care n-am descriere… cel puțin momentan (poate-mi vine cândva).

De dimineață, când s-a trezit toată lumea, Moșul s-a minunat de mine: ”UITE unde doarme asta mică și pricăjită!” – aia eram eu. Mică și pricăjită. Nu prea îmi iese să fiu altfel, nici măcar în somn.

Acei ani petrecuți la poalele muntelui mi-au făcut enorm de mult bine. Mai mult, mi-au demonstrat că mediul în care trăiești ca bolnav este foarte important. Psihic? DA. Cred că în primul rând psihic a fost la mine, asta pentru că iubesc natura, pământul, pădurea și MUNTELE.

N-ar putea oare Făt Frumos să vină călare pe un munte și să mi-l lase mie?!?!?! : E bun și calul… dacă mă duce pe munte 🙂

Oare există vreo cură pentru boala muntelui?

🙄 Oh, nu! de boala asta nu vreau să mă vindec… eram doar curioasă….