”Îndrăgostită şi fericită la 87 de ani!”

Am citit zilele trecute un articol care m-a uns la suflet.

”Îndrăgostită şi fericită la 87 de ani!”

Așa-i că ați ridicat o sprânceană când ați citit titlul?
Cum să fii îndrăgostit și fericit la 87 de ani? Ești nebună cucoană? La anii ăia abia te târâi! La anii ăia ce mai pricepi din îndrăgosteală?!?! Ce zic copiii, nepoții și strănepoții? Că te-ai prostit, probabil.

Societatea te ”modelează” din copilărie. Eu recunosc că am fost precum catârul la capitolul acesta și în afară de ”regula bunului simț” nu s-au prins de mine multe.

După ce m-am chelit pentru a-mi susține prietena bolnavă de cancer, am mai învățat o lecție de viață: cum te privește lumea când, ca femeie la aproape cincizeci de ani, ai tupeul să te tunzi cheală.

Sincer mă așteptam să primesc un 25% din priviri critice ”uite și la asta” și 75% priviri ”săraca, e bolnavă, probabil are cancer”.

A fost viceversa și chiar mai rău. De când sunt cheală, un zece la sută m-au privit compătimitor, restul m-au privit critic. De ce? Probabil pentru că-mi etalez chelia cu mândrie, lucru pe care un bolnav ”nu ar trebui să-l facă”. O femeie bolnavă de cancer, ar trebui prin expresivitate să ”ceară” compătimiri, să meargă pe stradă opintit, să se îmbrace în culori închise etc, în nici un caz dreaptă și cu fruntea sus.

M-a durut și m-a înfuriat. Mai mult m-a înfuriat decât m-a durut. Nu-i destul că o femeie cheală la vârsta mea, probabil se luptă cu un cancer, trebuie să se lupte și cu privirile societății?

Am blog-ul ăsta amărât pe care m-am decis să-l fac în primul rând pentru a-i încuraja pe cei ca mine – și zău că s-au adunat mulți, chiar dacă sunt invizibili – și pentru că vreau ca cei sănătoși să ne vadă oameni ÎNTREGI și capabili de foarte multe, atunci când avem din partea lor puțin suport moral și psihic.

Am și critici destule, să nu vă imaginați că nu. Dar nu mă așteptam la altceva. Chiar și prietenii mei vechi se împart.

Unii sunt cei care mă susțin cu toată nebuneala mea cu muntele și cu toate câte fac parte din viața mea, iar ceilalți: cei care spun ”zice că-i bolnavă, dar cred că e numai închipuită”.

E drept că stau foarte bine la capitolul ”închipuială”, dar prefer să-mi folosesc energia pentru a-mi închipuii cai albi – fără Feți Frumoși, stele căzătoare – în capul meu, și să visez cât de mult pot la munte, la natură, la dragoste și la tot ce este pozitiv pe lumea asta.

Mai este categoria celor care îmi citesc articolele, se bucură de ele și le apreciază… pe cele pozitive. Când scriu articole în care îmi descriu durerile spun ”iar te plângi ca să te bage lumea în seamă”. Apoi dacă ei așa cred și atâta au priceput… să dea înainte.

”Dacă ești bolnavă, ce cauți pe munte?”
Exact asta caut: să stau departe câteva zile de voi, cei care mă întrebați ce caut.

”Te dai mare”
Ca să mă dau mare, îmi trebuie o scară și câteva kile în plus.

”Te bați cu cărămida în piept”
Apoi Doamne feri! Aia ar durea rău! La osteoporoza mea, ar însemna și ceva coaste rupte pe lângă vânătăi.

Toți avem oameni bolnavi în preajmă. Pe care-i preferați? pe cei care se vaietă toată ziua sau pe cei care sunt pozitivi și încearcă să-și depășească limitele?

Mai trebuie să spun un lucru care n-o să placă multora: un om bolnav care are diverse handicapuri invizibile, pus la ”întrecere” cu unul sănătos… s-ar putea să aveți surprize. Pentru că cel bolnav – care nu are nimic de pierdut mai ales în ochii societății – are altfel de motivații față de cel sănătos. Cel bolnav nu vrea decât să-și dovedească lui însuși că poate. Cel sănătos, vrea să dovedească ”ceva” altora. Diferența mare când vine vorba ”să dai tot” – pentru cei bolnavi, care oricum nu au nimic de pierdut.

Revin la chelie: cum îți permiți ca la aproape 50 de ani să te chelești? Nu mai ești o femeie respectabilă!

Revin la societate: atunci când fără să faci rău nimănui nici cu vorba nici cu fapta, nu ești capabil să te rupi măcar o dată în viață de regulile societății, îți meriți soarta. O să ajungi un om bătrân ranchiunos și fără strălucire în ochi (precum cei din troleul groazei), o ființă pe care toată lumea o va ocoli – pentru că nici cei din tagma asta nu sunt bine primiți de societatea pe care ei înșiși au creat-o.

Am o profundă admirație pentru această femeie care a avut curajul (sau tupeul, cum ar spune societatea) să-și spună povestea:

„Pentru că vreau să se ştie că se poate trăi frumos până la sfârşit. Pentru că nu mai vreau să văd bătrâni plângându-şi de milă. Pentru că nu mai vreau să se uite lumea la noi ca la nişte mumii, ca la nişte făpturi expirate. Pentru că vreau să se ştie că viaţa şi dragostea sunt daruri minunate de la Dumnezeu şi dacă nu ne bucurăm de ele până în ultima zi, înseamnă că suntem doar nişte amărâte de umbre pe pământ”

Atât cât mai pot merge pe munte, am să merg. Am să mă tund cheală de câte ori o să am chef. O să-mi fac poze încălțată în pantofi cu toc pe toate vârfurile de munte pe care ajung. Și mai ales, am să râd cât pot cu gura până la urechi pentru că nici noi, cei bolnavi, nu vrem să ne priviți ca pe niște ”făpturi expirate”.

Ce n-aș da să ajung și eu la vârsta domniei sale iar societatea să se uite cruciș la mine… pentru că mă dau mare, sau pentru că sunt cheală sau pentru că merg pe o motocicletă Harley și am… mult praf pe mine – nu aștept decât să fiu suflată de praf.

Povestea de mai jos, merită să o citiți. Nu acum, pentru că e lungă și merită citită în tihnă. Este o lectură plăcută dar mai ales o lecție de viață. Pe lângă povestea de mai jos, domnia sa a câştigat şase titluri mondiale la marş şi cinci titluri europene. Nu a câştigat aceste titluri în tinereţe, ci la vârsta senectuţii. Până la pensionare n-a făcut nici un fel de sport. Dar vă las să lecturați.

JURNALUL UNEI IUBIRI TÂRZII

Povestea mea poate să pară o ciudăţenie, deşi eu sunt convinsă că e cât se poate de normală pentru orice om inteligent, cu sufletul viu.
“Am o vârstă destul de înaintată şi iubesc ca o adolescentă. Da, pot spune că e prima mea iubire adevărată. Vă miraţi? Vă indignaţi? Vi se pare ridicol? Toate astea sunt doar nişte prejudecăţi puerile. Eu cred că sufletul nu face niciodată riduri. Dacă ai sufletul viu, poţi să iubeşti oricând, la orice vârstă. Pentru mine, viaţa abia acum începe. În fiecare zi, plutesc parcă pe un curcubeu”

Sunt primele rânduri ale unei lungi scrisori primite la redacţia noastră. O poveste uluitoare a unei femei misterioase, care nu-şi dezvăluie vârsta şi nici numele, semnând epistola doar cu două iniţiale: M.T. Şi totuşi, în colţul de jos al ultimei pagini, apar câteva cifre minuscule şi uşor deformate, scrise parcă de o mână tremurândă. Un număr de telefon lăsat acolo, ascuns, pesemne după lungi ezitări, cu teama că un asemenea indiciu i-ar putea dezvălui identitatea.

Am sunat-o şi i-am spus că aş vrea să ne întâlnim, să o cunosc. Că povestea ei este un triumf fabulos, un elogiu minunat al bucuriei şi-al dragostei, o lecţie de voinţă şi optimism. A tăcut mult timp, am crezut că s-a întrerupt convorbirea ori că, pur şi simplu, mi-a închis telefonul. Apoi, brusc, vocea ei a ţâşnit ca un chiot de veselie: “Da, domnule! Haideţi să ne întâlnim. Până la urmă, ce-ar putea să fie rău? O să spuneţi poate că sunt nebună şi cu asta, basta. Eu tot aşa rămân, n-are nimeni cum să-mi ia bucuria pe care o trăiesc”

Iubire, la 87 de ani

Se întunecase de-a binelea. Am ajuns cu cinci minute mai devreme, dar ea deja mă aştepta acolo, în faţa blocului, sub lumina palidă a unui felinar. “Haideţi, că stau aici de o jumătate de oră. N-am mai avut atâta răbdare să vă aştept în casă”. Zâmbeşte solemn şi îmi întinde mâna. Are părul alb ca neaua, dar chipul luminos şi trupul subţire ca de fetişcană. “Haideţi să urcăm. V-am pregătit un ceai şi o plăcintă cu vişine. Abia am scos-o din cuptor”. Se mişcă sprinten şi vorbeşte cu o anume voioşie, rostind apăsat fiecare cuvânt. “M-a sunat mai devreme o prietenă, i-am povestit că aştept pe cineva de la «Formula AS», că vreau să dau un interviu”. Intrăm în lift, apasă butonul pentru etajul şapte şi-apoi mă priveşte pe furiş, parcă puţin stânjenită.
“Vai de mine! Sunt tare emoţionată, să ştiţi. Nici nu ştiu dacă e bine ce fac. Şi prietena mea mi-a zis: «Ce faci, dragă? Cum să faci publică o asemenea poveste? Vrei să râdă toată lumea de tine?». Parcă m-a dat puţin înapoi, aproape că mă răzgândisem după ce-am vorbit cu ea, chiar voiam să vă sun, să nu mai veniţi. Dar ştiţi, am zis totuşi că «Formula AS» e o revistă serioasă şi nu-şi permite să trateze o asemenea poveste în bătaie de joc”.
Încerc să o liniştesc, aprobând-o.
“Ştiţi, în America sau în orice altă ţară civilizată, o poveste ca a mea ar fi ceva absolut normal, aproape banal. Dar la noi, cu-atâta mârlănie şi atâtea prejudecăţi primitive…”.
O întrerup, atingându-i uşor braţul. “Nu vă faceţi griji, cititorii noştri sunt oameni speciali. Mulţi dintre ei sunt poate mai profunzi decât noi. Mârlanii de care vă temeţi citesc alte reviste”.

Vorbele mele îi înseninează şi mai mult chipul. Zâmbeşte timid, urmărind cu privirea cifrele care se aprind la fiecare etaj. O observ mai atent, încercând să-i evaluez vârsta. 65? Poate 70? Mai mult de-atât, imposibil.
Surâsul ei permanent, deloc ipocrit sau forţat, ţinuta ei suplă şi demnă, atitudinea mereu însufleţită, agerimea privirii, iuţeala cu care se mişcă, fervoarea şi limpezimea vorbirii, toate astea par să-i şteargă pe veci de pe chip orice urmă de bătrâneţe. Prezenţa ei tonică pare în stare să umple şi să învie orice spaţiu, să alunge din jurul ei orice supărare ori apatie.

Intrăm în apartament şi mă invită să stăm în bucătărie. “E mult mai comod”, îmi zice. “Aici am pregătit ibricul cu ceai şi platoul cu plăcinte. Şi avem şi lumina mai bună”. O bucătărie modestă, o masă, un dulap alb, un aragaz vechi cu cuptor, o chiuvetă din fontă, un frigider puţin ruginit pe la colţuri şi multe ghivece cu flori. Toate aranjate frumos, într-o curăţenie exemplară. Îmi toarnă ceai într-o ceaşcă şi-apoi îmi pune în faţă o farfurie cu câteva prăjituri. “Să ştiţi că sunt expertă la plăcinte. Toată lumea îmi zice asta. Îmi place mult să fac prăjituri, mai ales pen-tru alţii. De câte ori ştiu că am musafiri, pun imediat ceva la cuptor”. Scoate din dulap un caiet şi-apoi se aşază pe scaun, fixându-mă brusc cu privirea. “Domnule, am aici, pe caietul ăsta, toată povestea mea. Am scris-o în nopţile mele de insomnii. E un fel de jurnal, dacă vreţi. Cel mai bine ar fi să vă citesc din el. Dar întâi de toate, trebuie să vă spun câte ceva despre mine”.

Se opreşte puţin, trage aer în piept, deschide larg ochii şi-mi zice aproape şoptit: “Sunt multicampioană mondială şi europeană la atletism, proba de maraton, cinci şi zece kilometri, pentru seniori. O să vă arăt mai târziu toate medaliile, diplomele, fotografiile şi toate articolele din presa internaţională. De când mă ştiu, duc o viaţă sportivă şi fără asta n-aş putea să trăiesc. Nu lipsesc de la niciun campionat mondial, de la nicio olimpiadă. Niciodată, în ultimii ani, n-am venit acasă fără o medalie de aur sau de argint. Chiar şi în toamna asta va trebui să ajung la Olimpiada pentru seniori din Brazilia. Pentru toate performanţele mele, mă antrenez permanent. Ies zilnic într-un parc din apropiere şi alerg cel puţin cinci kilometri. O zi dacă nu fac asta, mă simt de parcă-s bolnavă. În rest, citesc mult, ascult muzică bună, merg săptămânal la concerte, mă întâlnesc cu prietenele, îmi place să fac daruri, să înveselesc lumea, într-un cuvânt, să trăiesc. A, şi ar mai fi ceva. Am venerabila vârstă de 87 de ani..”

Îmi vede ochii mari, uluiţi, şi se opreşte puţin, schiţând un zâmbet larg, cordial.
“Ce, nu vă vine să credeţi? Şi sunt perfect sănătoasă, nu iau niciun medicament, toţi me-dicii îmi spun că am un organism ca la 50 de ani. Şi peste toate astea, de cinci ani, sunt în-drăgostită lulea. Să zică lumea ce-o vrea, eu abia acum pot să spun că trăiesc adevărata iubire. Cam asta ar fi, pe scurt, despre mine”. Se opreşte brusc şi mă priveşte zâmbind.

Eu rămân mut şi năuc, parcă lovit cu leuca. 87 de ani! De unde atâta putere, vioiciune şi poftă de viaţă la o asemenea vârstă? Ce forţe supranaturale pot crea un asemenea fenomen? Ce secrete magice ascunde această misterioasă doamnă, mereu tonică şi mereu jovială, ca o zi vioaie de primăvară? O privesc insistent şi încă nu-mi vine să cred. “87 de ani?”, mormăi eu buimac şi sfios.

“Multicampioană mondială la atletism? Îndrăgostită lulea?” Ea deschide larg ochii şi izbucneşte într-un hohot de râs. “Vai, ce să spun! Dar ce-i aşa extraordinar în asta, domnule?

Toată lumea s-a obişnuit să vadă într-un om de 80 de ani, un biet bătrân muribund care abia îşi mai târâie picioarele. Mă mai întâlnesc prin parc, când alerg, şi cu mitocani d-ăştia, care strigă după mine: «Fugi tare, mamaie, că-i moartea în spatele tău». Păi cum să alerge prin parc o femeie de 87 de ani? Păi, ea trebuie să stea acasă, la cratiţă, ori la televizor, ori cu nepoţii. Sau, pur şi simplu, să zacă la pat şi să aştepte sfârşitul. Cam aşa suntem noi văzuţi. Nu-i deloc aşa, domnule. Omul trebuie să se bucure de viaţă până la capăt. Dumnezeu ne-a lăsat nişte daruri pe lume şi noi trebuie să ne bucurăm de ele până în ultima zi. Că-i tare bine să fii în viaţă! Şi unul dintre darurile astea, poate cel mai de preţ, este dragostea. Să nu te bucuri de un asemenea dar, ăsta e adevăratul păcat”. Rămâne nemişcată, cu privirea gravă, puţin încruntată. Apoi, brusc, zâmbeşte din nou şi se apleacă spre mine: “De ce nu gustaţi din plăcintă?”.

Vecinul din autocar

“Am avut două mariaje. Primul s-a sfârşit brusc şi dureros prin moartea soţului meu. Aveam 45 de ani şi am zis că n-o să mă mai mărit niciodată. Cinci ani am trăit singură cuc şi n-a fost rău deloc. Aveam o viaţă extrem de activă, eram «asistentă de ocrotire» şi toată ziua alergam din casă în casă, îngrijind copiii bolnavi. Pe vremea aia nu făceam încă sport de performanţă, însă activitatea mea profesională însemna foarte multă mişcare. Şi-atunci eram la fel de veselă, pe unde mergeam îmi făceam numai prieteni. Foarte mulţi părinţi mă chemau special pe mine atunci când mai aveau o problemă cu copilul. Îmi ziceau că prezenţa mea le dă putere şi optimism. Iar pentru mine, asta era cea mai mare bucurie. După cinci ani de văduvie, am cunoscut un domn cu vreo opt ani mai în vârstă decât mine. Fusese în tinereţe atlet de performanţă, iar acum era printre şefii unei organizaţii sportive. Eu n-am văzut la el nimic special, însă el s-a îndrăgostit nebuneşte de mine.

Un an de zile s-a ţinut scai de mine, cerându-mă de nevastă. Până la urmă am cedat. De-aia cred şi acum că al doilea mariaj al meu nu a fost o alegere, ci o renunţare. Nu l-am iubit. Doar l-am respectat şi i-am apreciat calităţile. Când am ieşit la pensie, am căzut într-o depresie cumplită. Cum să stau eu ca o babă în casă, după o viaţă atât de activă? Atunci, soţul meu mi-a zis: «Aleargă!».

Aşa am început să fac sport de performanţă şi pentru asta îi sunt recunoscătoare toată viaţa soţului meu. După 30 de ani de căsnicie, adică acum şase ani, s-a prăpădit şi el, după o boală care l-a chinuit foarte tare. Am rămas iar singură şi fără nici cea mai vagă dorinţă de a o lua vreodată de la capăt cu un nou mariaj. Un an de zile mi-am purtat cuviincioasă doliul, continuând totuşi să alerg, să mă an-trenez, să particip la competiţii şi să câştig noi medalii. Apoi, în toamna anului 2008, am fost invitată la un eveniment sportiv în Austria. Nu era o competiţie, ci doar un fel de maraton demonstrativ la care participau şi foarte mulţi voluntari amatori din toată Europa. Pe 19 septembrie, la ora cinci dimineaţa, m-am îmbarcat, alături de alţi pasageri, într-un autocar ultramodern şi am pornit în călătoria care urma să-mi schimbe viaţa. Aşa a început povestea..”.

Ridică ochii spre mine şi lasă caietul pe masă, zâmbind timid şi spunându-mi în şoaptă: “Dacă vă plictisesc, să-mi spuneţi. N-am deloc talent literar, dar m-am străduit… Oricum, o să vă citesc doar câteva fragmente”.

O încredinţez sincer că e un privilegiu unic pentru mine să fiu confidentul ei şi să ascult o asemenea fascinantă poveste. Ea îmi întinde mâna şi îmi strânge palma voiniceşte, ţintuindu-mă cu privirea. “De-acum, veţi fi complicele meu”.

Deschide din nou caietul, îşi drege puţin glasul şi continuă să citească, rostind cuvintele tare şi răspicat, cu o dicţie impecabilă. “În autocar, forfotă mare. Pasagerii încă somnoroşi îşi căutau buimaci locurile, îşi aşezau bagajele şi bâiguiau primele cuvinte între ei. Eu mă aşezasem deja pe scaunul meu, undeva, mai în spate, pe locul de la fereastră. Deodată, lângă mine, aud un glas sobru, elegant, cu inflexiuni de bariton. «Permiteţi, distinsă doamnă?» Un domn înalt, cu mustaţă, îmi cerea permisiunea să se aşeze lângă mine. Acolo era locul lui. «Bineînţeles, vă rog!», îi răspund puţin încurcată. Pune o geantă de piele deasupra şi se aşază calm lângă mine. Eu îl tot cercetez cu coada ochiului, fără să înţeleg prea bine de ce. Faţă de toţi ceilalţi pasageri, avea ceva special. Era îmbrăcat impecabil, într-o cămaşă albă, imaculată, şi-o lavalieră albastră la gât. Avea o privire pătrunzătoare şi o ţinută care impunea de la prima vedere. După câteva ocheade însă, m-am lipit cu capul de geam şi-am aţipit.

M-am trezit după aproape două ore, eram deja pe lângă Sinaia, se vedeau munţii. Domnul de lângă mine citea. Thomas Mann, «Muntele vrăjit». Purta pe nas nişte ochelari eleganţi, cu rame subţiri. La un moment dat, i-a sunat telefonul. A răspuns calm, spunând ceva despre nişte schiţe şi proiecte. Vorbea amabil, dar autoritar, dând interlocutorului său anumite indicaţii, ca şi cum i s-ar fi adresat unui subaltern. În autocar era linişte, nu se-auzea decât zumzăitul motorului. Ceilalţi pasageri dormeau ori se uitau amorţiţi pe fereastră. Am scos şi eu din geantă o carte, ceva despre viaţa lui Mozart, şi am început să citesc. După câteva rânduri însă, am simţit privirea bărbatului uşor întoarsă spre mine. Am ridicat şi eu ochii spre el. Mi-a zâmbit amabil, luându-şi ochelarii de pe nas şi întinzând mâna spre mine. «Îmi cer scuze, doamnă, că nu m-am prezentat până acum». Am făcut cunoştinţă, apoi mi-a spus că i-a atras atenţia cartea mea despre Mozart. «Da», i-am zis. «Doar mergem şi la Salzburg şi vizităm casa lui. Am zis că trebuie să aflu cât mai mult despre el».

A urmat un adevărat recital. Aproape două ore mi-a vorbit despre Mozart. Mi-a mărturisit că e un meloman înfocat, că nu ratează niciun concert important. Erau primele afini-tăţi, primele semne ale unei prietenii ori măcar ale unei companii mai mult decât agreabile. A venit ora prânzului. Am făcut o primă escală, am mâncat la un restaurant şi, la întoarcere, l-am servit din bagajul meu cu plăcinte cu mere. Mi-a spus că n-a mâncat niciodată prăjituri atât de gustoase, însă nu ştiam dacă a spus-o sincer sau numai din politeţe. A scos apoi din geantă o cutie, oferindu-mi şi el nişte fructe confiate.

Conversaţia s-a încins, am schimbat primele informaţii personale. Eu i-am spus cine sunt, el mi-a spus că are o firmă în domeniul arhitecturii şi că, în paralel, e profesor la o universitate din Bucureşti. Eu i-am spus că sunt multicampioană mondială, el mi-a spus că e doar un sportiv amator, că aleargă şi el zilnic, face gimnastică, ţine tot felul de diete şi încearcă să trăiască cât mai sănătos. L-am întrebat apoi câţi ani are. «61, doamnă». Am simţit că se năruie cerul pe mine. Eu aveam atunci 82. Adică, 21 de ani diferenţă. (Aveam să aflu mai târziu că mama lui era cu trei luni mai mică decât mine.) De data asta însă, politeţea lui m-a salvat. Nu m-a întrebat nimic despre vârstă. Discuţiile noastre au continuat pe toată durata călătoriei. Erau tot mai vii, la fel de vii ca şi emoţiile mele.

Prezenţa acestui domn îmi făcea bine. Avea un fel de a fi care mă încărca cu o bucurie enormă. Mă simţeam mai frumoasă, mai deşteaptă, mai luminoasă. Până atunci, nu simţisem aşa ceva niciodată. Mai târziu, atmosfera din autocar s-a încins. S-au spus glume, s-au cântat tot felul de melodii. Am prins şi eu curaj şi am cântat ceva din Maramureş. «Niculai îi moroşan, are moară şi cazan». Toată lumea m-a aplaudat, iar după ce m-am aşezat pe scaun, el s-a întors spre mine şi mi-a spus cu o tandreţe năucitoare în glas: «Sunteţi minunată! N-am întâlnit niciodată o doamnă atât de fermecătoare». Din momentul acela, am început să plutesc”.

Lasă caietul jos şi trage adânc aer în piept. Bea o gură de ceai şi mă întreabă din nou dacă nu cumva m-am plictisit. “A fost un vis, domnule”, îmi zice cu un aer puţin melancolic. “O săptămână de vis. Nu mi-am putut imagina niciodată că pot trăi pentru prima oară asemenea sentimente la 82 de ani”.

Un pahar de şampanie

Iese din bucătărie şi se întoarce repede cu o fotografie în mână. “El este”
Un domn puţin grizonat, dar proaspăt la chip, bine legat, cu o mustaţă puţin arcuită la margini şi ochii vii, iscoditori, îmbrăcat lejer, dar decent şi cu gust. Stă pe o bancă cu privirea ţintă spre obiectiv, zâmbind tandru, dar cumpătat.

“Eram într-un parc din Viena, în penultima zi a excursiei. I-am făcut-o chiar eu, după ce i-am spus ce vârstă am. Trebuia să i-o spun. A fost de-a dreptul şocat, mi-a spus că nu mi-ar fi dat mai mult de 65. De-atunci, n-am simţit nici o schimbare în atitudinea lui. Chiar dacă pe mine m-a chinuit cumplit complexul ăsta legat de diferenţa de vârstă, el niciodată nu m-a făcut să mă simt bătrână. Dimpotrivă, m-a tratat şi m-a răsfăţat la fel de delicat, ca pe o prinţesă”

Pune fotografia între filele caietului şi se aşază pe scaun. “Sper că nu vă închipuiţi cine ştie ce lucruri indecente… Ar fi caraghios, ba chiar grotesc. La vârsta asta, dragostea se manifestă cu totul altfel, aşteptările sunt total diferite, chiar dacă emoţiile şi fluturii din stomac sunt aceiaşi. Oricum, atunci, în Austria, n-a fost decât aşa, o tatonare, o încercare timidă, dar emoţionantă de a ne descoperi unul pe celălalt. Ce să vă zic, era fermecător. Niciun gest ori cuvânt de-al lui nu era fără noimă, iar cu mine se purta minunat. Putea să se termine totul aici. O excursie de şapte zile şi o prietenie puţin siropoasă, care mi-a trezit, acum, aproape de sfârşitul vieţii, o nostalgie dulce-amăruie. Şi chiar aşa s-a şi încheiat. Dar mai bine să vă citesc”

Deschide din nou caietul, îl răsfoieşte, caută cu înfrigurare o pagină anume. Apoi se opreşte brusc, pune degetul în dreptul unei date din calendar şi începe să citească cu aceeaşi dicţie impecabilă: “26 septembrie, 2008. Era deja noapte şi ne-am despărţit într-o parcare din Bucureşti, la scara autocarului. Mi-a strâns uşor mâna şi mi-a zis: «Doamnă, a fost o onoare şi o încântare uriaşă să vă cunosc». Eram deja tristă, dar n-am vrut să vadă asta. M-am silit să zâmbesc şi i-am răspuns că şi pentru mine a fost la fel. Ne-am strâns mâna, am întors spatele şi am simţit că-mi explodează ochii în plâns. Mi-am muşcat tare buzele şi m-am întors aşa, pe jumătate, spre el, spunându-i cu glasul înecat: «Cine ştie, poate ne mai vedem…». A zâmbit şi a tăcut. O tăcere mortală, ca un cuţit care mi-a străpuns inima.

Au urmat câteva zile chinuitoare. Mă învârteam prin casă fără noimă, nu mai ştiam ce-i cu mine, nu mai puteam să adorm, nu mai ieşeam să alerg, nu mâncam… Până într-o zi, când m-am înfuriat foarte tare şi am zis: «Doamne, ce-i cu mine? Dacă o ţin tot aşa o să mor». Mi-am pus imediat echipamentul şi am ieşit să alerg. Nu mai eram deloc în formă. După două ture simţeam că mă prăbuşesc. A urmat apoi o adevărată tortură. Zile la rând m-am luptat cu mine din răsputeri, am mers la biserică, m-am forţat să mănânc, să citesc, să ascult din nou muzică. Eram disperată, trebuia numaidecât să mă întremez, să-mi vin iar în fire. Cu chiu, cu vai, am reuşit să uit şi să fiu din nou eu. Într-o dimineaţă însă, după aproape o lună de la excursia din Austria, primesc un telefon. O voce de bărbat îmi spune: «Bună dimineaţa, doamnă!». Era vocea aceea caldă şi sobră…

Am căzut pe fotoliu parcă lovită de fulger. «Am scos nişte fotografii din Austria şi mă gândeam să ne întâlnim cumva pentru a vi le da.» Nu-mi amintesc prea clar, dar cred că i-am răspuns imediat că da, că se poate oriunde şi oricând. Toată lupta aia a mea, tot exerciţiul ăla cumplit de voinţă, totul s-a năruit într-o clipă. Ne-am fixat întâlnirea undeva, în oraş. M-am gătit ca o mireasă, am probat toate rochiile, fustele, bluzele… Am ales ceva lejer, dar şi elegant. Până la locul întâlnirii parcă am zburat. Totul mi se părea minunat, chiar şi ploaia mocănească de-afară ori băltoacele pe care le-am traversat până la staţia de tramvai. El era neschimbat. La fel de elegant, galant şi impunător. Am intrat într-un bistro, am văzut fotografiile şi ne-am amuzat copios. La despărţire, m-a invitat în weekend la un concert. Simfonia a noua, de Beethoven, şi un recital de pian. Pluteam, eram în al nouălea cer.

Zilele următoare au fost poate cele mai frumoase din viaţa mea. Aşteptarea următoarei întâlniri îmi dădea aripi şi fiori, ca la 20 de ani. Cântam toată ziua şi alergam ca o felină. Speranţa şi emoţia aşteptării… Două daruri minunate pe care mi le-a dat Dumnezeu tocmai atunci, la 82 de ani. Sâmbătă, după concert, ne-am plimbat pe Kiseleff. I-am povestit despre mine, despre căsniciile mele. M-a ascultat atent şi cu emoţie, apoi a tăcut. Nicio vorbă despre trecutul lui”

Face o pauză şi ridică ochii spre mine. “Abia mai târziu, după un an şi ceva, mi-a mărturisit că în urmă cu 15 ani avusese o decepţie oribilă şi că de atunci a refuzat categoric orice relaţie”
Mă întreabă dacă îmi place plăcinta şi îmi promite că o să-mi dea şi câteva la pachet. E deja ora 12 noaptea, dar nu văd pe chipul ei nicio urmă de oboseală. Dimpotrivă, amintirile astea o stârnesc tot mai tare şi verva ei creşte la fiecare pagină citită.

“Deci, unde rămăsesem… A, da, la plimbarea de pe Kiseleff… Aşadar, nicio vorbă despre trecutul lui. E un om introvertit, misterios atât cât să stârnească interesul şi să fie interesant. A doua zi, duminică, l-am invitat la mine să luăm prânzul. A venit cu un buchet uriaş de trandafiri şi o pâine preparată cu măsline. După masă, l-am servit cu ceai verde şi savarine şi am ascultat Concertul pentru vioară şi violoncel al lui Brahms. Mi-a povestit despre afacerea lui şi despre materia pe care o predă la universitate. A fost prima dată când ne-am tutuit. La despărţire, mi-a spus că va trebui să plece pentru două săptămâni din Bucureşti. Nu l-am întrebat unde şi de ce, deşi eram ca pe jar să ştiu. Mă gândeam că poate are pe cineva… Eram pentru prima dată geloasă. De-atunci, întâlnirile noastre s-au tot repetat. La mine, la el, în oraş, la concerte, la teatru… După un an şi ceva, de ziua lui, m-a invitat undeva, la ţară, unde avea o casă de vacanţă. Am făcut împreună cumpărături, am pregătit bagajele, iar eu am preparat un tort minunat de fructe. Acolo, am petrecut o noapte de vis. În faţa şemineului aprins, doar noi doi, cu «Nocturnele» lui Chopin în surdină. Nici Prometeu n-a fost aşa fericit de focul furat.

De-atâta emoţie şi fericire, aproape că am vorbit numai eu. Spuneam vrute şi nevrute, nimic nu mă putea opri. La un moment dat, l-am întrebat dacă nu-l obosesc. S-a uitat în ochii mei şi mi-a zis că sunt minunată. Mă simţeam ca o adolescentă topită de dragoste. De-atunci, în fiecare an, mergem de ziua lui acolo. De ziua mea, petrecem la mine, doar noi doi. Ne răsfăţăm cu o sticlă de şampanie şi vorbim despre orice. La vârsta noastră, dragostea se reduce doar la cuvinte. Cuvinte care pot da fiori, mai mult decât orice atingere sau mângâiere. Astăzi am 87 de ani şi trăiesc cea mai frumoasă poveste de dragoste. Nu vrem să ne căsătorim, nici să trăim împreună. Vrem să avem răgazul nostru de singurătate şi dor, pentru a ţine dragostea aprinsă până în ultima zi”

Închide caietul şi râde vădit stânjenită, de parcă s-ar fi ruşinat brusc de toată destăinuirea ei. “Să ştiţi că nu-i uşor pentru mine momentul ăsta. Mă simt de parcă m-aş fi dezbrăcat în văzul lumii”

Se ridică şi pune caietul la locul lui, în sertarul bufetului. Simt o oarecare iritare în glasul ei şi încep să mă simt şi eu puţin vinovat pentru indiscreţia cu care am ascultat-o.

“Şi totuşi, pentru ce aţi făcut-o?”, o întreb. “De ce aţi decis să faceţi publică o poveste atât de intimă?”

Se aşază din nou pe scaun şi-mi zice pe un ton ridicat, aproape răstit: “Pentru că vreau să se ştie că se poate trăi frumos până la sfârşit. Pentru că nu mai vreau să văd bătrâni plângându-şi de milă. Pentru că nu mai vreau să se uite lumea la noi ca la nişte mumii, ca la nişte făpturi expirate. Pentru că vreau să se ştie că viaţa şi dragostea sunt daruri minunate de la Dumnezeu şi dacă nu ne bucurăm de ele până în ultima zi, înseamnă că suntem doar nişte amărâte de umbre pe pământ”.

Epilog
La plecare, îmi arată toată colecţia ei de diplome, medalii şi articole din ziare. Sunt multe, foarte multe, nu ar ajunge o noapte întreagă să-mi povestească despre fiecare în parte. Printre ele, văd o fotografie mare, apărută într-un ziar scris în limba germană. “Da, asta e din Germania, când am câştigat pentru a doua oară titlul de campion mondial”
O văd acolo pe ea, urcată pe podium, cu medalia la piept şi braţele ridicate, cu zâmbetul ei suveran şi senin, plutind deasupra lumii de-atâta fericire. De atunci, de câte ori mă gândesc la ea, îmi apare brusc în minte imaginea asta. A unei doamne Campioană mondială la probele de voinţă şi fericire.

Sursa: Formula AS

Doamna din poveste este cât se poate de reală. Elena Pagu este numele domniei sale. Mai jos câteva link-uri către alte articole care o prezintă:

Alergare în pas de marş la 88 de ani
„Îmi doresc să mor pe podium şi să-mi cânte imnul!”