Caii mei

Pentru că mi-ați spus că vreți să recitiți poveștile scrise de mine acum mulți ani (pe când aveam vechiul site – ce mult este de atunci…eram încă în Qatar), am dat la sapă prin arhive și le-am găsit. Le-am corectat de ”sh” și ”tz” (acum nu se mai poartă, acum avem diacritice) și le postez în categoria ”Ora de povești”.

Încep cu o dedicație specială pentru dushurece:

Caii mei

Trebuie să mă odihnesc. Cu siguranță trebuie… trebuie să nu mă gândesc la nimic…. dar la nimic. Să-mi fie liniște… și să fiu goală de gânduri. Dar oare dacă încep să-mi închipui ceva, orice, e gând? Păi n-are cum să fie gând… căci dacă, de exemplu, mi-aș inchipui un cal, n-ar fi un gând! Ar fi… un cal! Și dacă îmi închipui o herghelie de cai, tot herghelie de cai rămâne!

Herghelie de gânduri! Auzi acolo, expresie la filozoafa de mine! Păi… cred ca aș începe să…. tropăi și-n somn, dacă aș avea o herghelie de gânduri… (Nu? Gîndurile nu tropăie?)

Dar o herghelie de cai rămâne o herghelie de cai. I-aș vrea pe toți albi. Sunt superbi caii albi… de fapt sunt superbi toți caii, numai că eu îi prefer pe cei albi.

Mă tot gândeam că n-am nimic…. așa, ceva să-mi fie sufletului astuia prăpădit…. dar uite că pot să-mi închipui că am o herghelie de cai!

Oare câți cai trebuie să fie într-o herghelie? …… Ui că nu știu. Depinde probabil de câți bani ai, dar când doar îți imaginezi, nu contează, că imaginația e pe gratis! (Sau, mai știi?!? Cui trebuie să plătim vama…)

Dar azi o să fie mulți cai în herghelia mea! Atât de mulți încât nu le știu numărul – iar dacă începi cu matematica în închipuire… intri în realitate – știu doar că sunt mulți. Am să stau cuminte aici în iarbă, și am să-i aștept să vină.

Mă așez, și mă udă roua, dar e atât de bine… am stat de multe ori în locul ăsta, și de fiecare dată m-am udat cu rouă. De câte ori vin aici, mă reazem mereu de același copac de la marginea pădurii, și stau cu fața spre poiană. Florile de mușețel arată ca niște bănuți împraștiați într-o mare de verde… o mare înconjurată de pădure.

Razele de soare strecurate printre crengile copacilor creează un tablou plin de culori luminoase. Aerul îmi pătrunde în plămâni, parcă prin toți porii. Mă trece un fior de bine, și de liniște adâncă… atât de adâncă, precum adânci sunt rădăcinile stajarului de care mă reazem.

Caut pe lângă mine un capac de ghindă, scurm cu unghiile pământul ca să-l găsesc. Îl găsesc, îl pun între degete iar șuieratul se aude ascuțit și distrugător de timpane. Ecoul îl duce departe, până în adâncul pădurii. Acum tac și-ascult… încep apoi să îngân un cântec… un cântec pe care l-am învățat demult, cândva, în copilărie……. de la tata….
“Te-aștept în paradisul viselor…. să vii… te-aștept în…” e un cântec vechi și-ntotdeauna mi-au plăcut arcordurile de vals din el… are o notă de leagăn, de nostalgie… dar acum trebuie să tac, pentru că altfel nu-mi mai vin caii!

Mai bine mă întind cu fața spre cer și-mi pun mâinile sub cap. Privesc în sus, și-ncerc să pătrund cu privirea printre ramuri și frunze, să apuc să văd cerul. În limbuția mea, m-apucă iar cântatul: ”Rău mă dor ochii mă dor, de durerea frunzelor, și mă fac, și iar mă fac… lemn de brad și lemn de fag..”

Uuuuuf, ce mă fac? Că nu-mi vin caii…..
Dar oare cine-i aduce?
Am să încep să mă cert singură, pentru că nu știu să tac și să aștept cuminte să-mi vină caii…
Gata! M-am certat! Așa-mi trebuie!

Mă uit totuși la mărul ce-l am cu mine: dacă încep să-l mănânc, oare se-aude tare mușcătura? Sau ronțăitul? Mai bine mă abțin….. mă trezesc altfel că se supără caii pe mine, și nu mai vin.

Dar e-atât de roșu mărul! Îl iau și-l frec de pantalon – asta-l face să lucească – și n-am să-l mai mănânc. Arată prea frumos ca să fie mâncat, uite cum lucește! Nu mai pot să-l mănânc acum, asa ca problema e rezolvată. Și dacă se strică?
Păi nu, că-l mai țin vreo două zile acasă în vitrină. Ba nu, pe mijlocul mesei, să-l pot vedea tot timpul, și îl mănânc înainte de a se strica. Și dacă tot nu mă lasă sufletul să-l mănânc, atunci îl fac cadou cuiva. Da, asta-i soluția.

Taci!
Se simte mai mult decât se aude. Se simte prin pământ, un galopat. Doamne! Sună chiar ca o herghelie!

O simt apropiindu-se. Mai e puțin și o să se și audă. Seamănă cu sunetul adânc, al unei avalanșe: te pătrunde, parcă te zguduie în adâncuri. Uite că-mi vin caii! Voi reuși să-i văd, mai repede, dacă mă cațăr în stejarul sub care stau, că n-ar fi prima dată.

Mă prind cu mâinile de-o creangă și mă cațăr – în gând, cer scuze stejarului că-l calc, dar….. sunt ușoară.

UITE-I! De-acuma, îi văd! …Sunt albi! Sunt mulți! Sunt frumoși!
Și….. sunt liberi…….

…Aleargă de parcă zboară…… coame și cozi flutură în aer……. soarele dimineții transformă totul într-o scenă de vis. Mă uit la cel alb-strălucitor din frunte, și-l văd cabrându-se în fața hergheliei. Nechezăturile sună a cântec….. un cântec vesel. Le pot vedea acum piepturile late și fibrele mușchilor mișcându-se sub piele.

Doamne, ce frumoși sunt!!! Parcă și ei o știu, la cât de mândri aleargă. Caii mei. Au venit caii mei. Mai mult zboară decât ating pământul. Totul în jur plutește odată cu coamele lor. Sunt albi… sunt ca spuma unui val, un val plin de viață și de zbucium… și-s caii mei de azi… . și-s mulți. Atât de mulți că totul s-a facut alb în jur. Nu mă-ntreba de unde vin, eu nu știu unde stau caii din închipuirea mea. Știu doar că-s frumoși ca niște îngeri.

Și-s puri… și-s liberi…
…caii mei au fost întotdeauna liberi…
…caii mei n-au avut niciodată coama împletită, și nici chingile șeilor nu le-au simțit vreodată…
…cailor mei nu le-a pus nimeni zăbala…

…caii mei, sunt mulți… și-s albi… și-s liberi…

Îmi dau drumul să alunec de pe creanga pe care stau și din greseală alunec, cad, dau de pământ de văd stele verzi (da! uite că și stele pot să am în închipuirea mea! și-s multe… că m-am zdruncinat bine, da-s stelele mele verzi).

Stele și cai, cai și stele. Respir adânc, mă adun de pe jos, și ies în întâmpinarea cailor. Scot din buzunar capacul de ghindă, trag un plamân bun de aer și trag un șuierat lung… lung… până nu mai am aer… iar caii mei m-aud… și știu că sunt acolo și îi aștept. Și vin… vin în goană… caii mei…

Caii mei albi și frumoși și liberi. Mă uit la ei cu-atâta drag! Caii mei, îngerii mei.

Apropiindu-se, își încetinesc goana nebună. Galopul se transormă într-un trap domol. Ce mândru își țin capul! Coama nu le mai plutește în aer, acum e ca o unduire de văl potolit și trapul se transformă în pas. Caii mei, sunt aici, lângă mine, trec printre ei fără teamă și le ating coamele. Îmi trec palma ca-ntr-o mângâiere peste spatele lor. Din pielea lor ies aburi. Au gleznele atât de subțiri, parcă-s prea fragile pentru greutatea lor.
Nechezături vesele se-aud în jur. Îi privesc în ochi. Ochii lor mari, poartă priviri calde. Ochii lor, sunt adanci ca niste ape întunecate.
Oare ce mi-ar spune dac-ar putea vorbi? Dar ei vorbesc cu ochii, iar ochii cailor mei sunt plini de blândețe pentru că-s frumoși și liberi.

…caii mei… caii mei nu vor sta închiși niciodată, pururi vor fi liberi și vor păstra mereu în ochi frumusețea libertății… și ținuta mândră… și coamele în vânt…

…caii mei… sunt liberi……..
…caii mei, mă privesc cum trec printre ei și știu că acum mă voi duce. Mă duc acasă. Eu nu-s liberă așa cum sunt ei… caii mei…

…caii mei sunt fericiți…
Ies dintre ei și nu mă uit în urmă… nu mă mai uit să-i vad, pentru că-mi e teamă că-mi vor vedea lacrimile ce-au început să-mi curgă de nebune pe obraji și poate mâine nu mai vin…

…caii mei nu trebuie să mă vadă plângând…
…iar gândul meu, murmură:
…caii mei sunt albi…
…caii mei sunt frumoși ca niște îngeri…
…caii mei sunt puri…
…caii mei sunt liberi…
…eu plâng…
…iar caii mei, sunt liberi…
…caii mei… sunt liberi…
…am să mă duc acum să mă odihnesc…

…aș da orice să pot s-alerg iarăși… n-am coamă să-mi plutească-n vânt dar aș vrea să pot să alerg… să alerg prin pădure cu caii mei liberi.

…poate că am să pot alerga mâine… în închipuire pot orice!!!
pot!!!.

Chiar și acum, lacrimile reale ce-mi curg pe obraji pot să gândesc că-s doar închipuire.

…am o herghelie de cai… iar de cinci minute, am și o herghelie de lacrimi…
…dar caii mei, sunt liberi…
……………………………………

(niciodată nu mi-am dorit un “Făt frumos pe-un cal alb”… mie să-mi trimită numai calul!)