Ghid de supraviețuire
Postări recente

11148500_10152959149279423_570061469122090893_nSă recapitulez:
Prioadă de stres maxim – antidot: ieșirea pe munte Huda lui Păpară, scurt traseu Scărița Belioara.
Întors acasă, mult de muncă și peste asta picat în criză de Fibromialgie, Sclero, miozită și ce-o mai fi fost ele din boalele mele. Efectul asupra mea: dureri de toate felurile, lipsă totală de energie fizică, gândire îmbârligată, uitat de la mână până la gură ce am de făcut, vorbind mă blocam la mijlocul frazei că uitam ce vreau să spun, încapabilă să ridic un pahar cu apă, mers prin casă sprijinită de pereți. Stare generală de plantă, fază de zăcut cuminte în pat. Da?!?!?

11214321_10205143691330995_8077990722294500184_nUrăsc stările care aduc după ele zăcutul în pat, dar uneori nu am altă variantă. Ok, dar am zăcut două zile, ajunge! Așa că de dimineață m-am urnit cu Chiu și cu Vai (după ce i-am spurcat bine pe amândoi), m-am echipat pregătită să merg la crosul Medieșean, să-mi susțin prietenii pe Mihai și pe Cristi. Oricum erau doar două probe: una de 4 km și una de 13. Nu, cu siguranță nu mă bag la nici una. Piciorul, amețeala, durerile musculare, lipsa de judecată… mai ales ea.

Și-am plecat spre Șura lui Binder, cu voinicii mei și cu părinții lor, cu mașina. Pe drum, copiii extaziați mă întrebau dacă alerg. Cu multă seriozitate le-am explicat cum că eu azi nu am cum să alerg că nu-mi e bine de câteva zile și piciorul și… și că ceea ce am făcut în trei săptămâni două crosuri și o tură de munte, deja e mult prea mult pentru fizicul meu derutant și că piciorul meu stâng n-are de gând să o ia pe calea cea bună a refacerii, și… vai de steaua mea norocoasă, mai aveam puțin și-mi plângeam de milă singură.

Toată teoria a ținut până am ajuns la locul faptei. Nu sunt Medieșeancă de baștină și am prieteni foarte puțini în Mediaș, dar acei puțini prieteni pe care îi am, sunt niște oameni extraordinari! În primul rând sunt oameni cu suflet mare.

Eh, la locul faptei, primul pe care l-am văzut – un om pe care eu îl respect foarte mult din toate punctele de vedere – a fost domnul Dorin Ţichindelean (Antrenor emerit – 6 DAN Karate -Do Shotokan) , însoțit de fiica domniei sale Dora Ţichindelean (Antrenor –3 DAN Karate – Do Shotokan, 1 DAN Karate WADO RYU) (așchia nu sare departe de trunchi). Să-mi petrec timpul în compania unor asemenea oameni, pentru mine este un privilegiu și o revelație. Sunt oameni încărcați la maxim cu energie pozitivă, vorbe de duh și râs așa cum îmi place mie: din suflet!
– Și ce facem azi, alergăm? – zic eu
– Eh da, nu-i musai să alergăm, putem merge! – zice domnul Țichindelean
– Și să mă bag și eu? – zic eu
– De ce nu? Mergem numa-ncet. – zice dumnealui.
Cum să nu-mi schimbe starea de spirit? Și nu-mi stă în fire să gândesc de două ori așa că… iată-mă la ”secretariat” completând fișa de înscriere în concurs. Mă gândeam că oricum traseul e prin pădure și nu sunt pereți care să-mi stea în cale. Eventual vre-un copac… dar eram pe mâini bune.

tichi1Cel mai haios lucru au fost numerele noastre de concurs: domnul Țichindelean 17, iar eu 71! – clar făceam echipă 😆

A fost o tură ușurică, relaxantă, gen plimbare prin pădure. Cu toate că domnul Țichindelean cunoștea zona ca-n palmă (a copilărit acolo) ne-am hătărât să nu trișăm ci să ne zbatem cât putem pentru ultimele locuri. Nu ne-a ieșit această glorie, dar eu una m-am ales cu o zi superbă alături de oameni superbi!

Oare există o formulă matematică pentru a transforma 4 km de drum în bucuria de a fi în viață și în hohote de râs?!?!?!
Cert este că eu azi am avut parte de o terapie prin râs și mi-a picat extrem de bine. De fapt a picat la fix. Mi-au trecut și amețelile, pereții din casă se dau din calea mea, cu alte cuvinte m-am încărcat cu energie.

Piticii mei Mihai și Cristi, au terminat cu brio cursa. Cristi a luat locul 2 binemeritat.

Apoi am rămas toți să așteptăm să se termine și cursa de 13 km, ca mai apoi să urmeze festivitatea de premiere. Așa e frumos la orice competiție: chiar dacă nu ești fruntaș, frumos este să stai până la festivitatea de premiere să-i aplauzi pe câștigători, că merită.

Stam și așteptam și întreb într-o doară:
– Dar mai trebuie să vină cineva?
– Păi încă n-a apărut Mircea Hodârnău.
Ha! Ce fain! No, oricât de rău mă doare, nu plec de aici până nu-l văd!

11218871_933755593311960_3088129437242522832_nMircea Hodârnău – un alt prieten foarte vechi pe care nu l-am văzut de… mulți ani. Mereu zic ”trebuie să iau legătura cu el” dar mereu apar altele.

L-am văzut că a apărut, l-am lăsat să-și tragă sufletul, apoi m-am dus la el:
– Servus Mircea
– Sărut mâna, și mă privea întrebător…
– Krista Lurtz.
– IOOOIIIII
…și îmbățișarea de rigoare – acea îmbrățișare pe care o dai unui prieten vechi, pe care nu credeai c-ai să-l mai vezi vre-odată.

Cred că ar fi cazul ca într-o bună zi să fac o listă cu prietenii / oamenii, care m-au cunoscut în ”vremurile” în care eu trăiam efectiv cu un picior în groapă și nu se știa dacă sau cât mai am de trăit. Să-i vizitez și să-mi fac poze cu ei. Nici măcar nu sunt mulți așa că pot să pun asta pe bucket list-ul meu.

Mircea Hodârnău, face parte din gașca asta.

În multitudinea de idei pe care mintea mea le concepe, există una care sună cam așa:
”Când intri în viața unui om, vrei nu vrei, lași urme. Depinde de tine ce fel de urme lași.”
O idee care o urmează pe cea de sus:
”Oamenii care te apreciază pentru ceea ce ești, nu trebuie să-i vezi zilnic. Ei sunt acolo. Dacă peste ani îi întâlnești și ei se bucură cu adevărat că te văd, înseamnă că urma ce ai lăsat-o intrând în viața lor, contează. Contează atât de mult încât trecerea timpului nu șterge urma.”

diploma binder

p.s. în viață, dacă nu-ți faci singur bucurii, degeaba aștepți să-ți facă alții.

4 Responses to NU! Azi nu cros!

  • bine punctat multe lucruri foarte adevarate legate de viata si care ar trebui cu totii sa le facem 😉 te imbratisez cu mainile si cu picioarele din tot sufletul >:D< :*

    • Și eu pe tine! Și-mi e dor și de voi – gașcă de oameni minunați pe care nu v-am văzut de un secol :-). Da să știi că eu te îmbrățișez numa cu ambele două mâini și cu piciorul drept, că stângul… e tot pe pană 🙂

  • Multumim pentru participare si pentru articol! Felicitari!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *