Ghid de supraviețuire
Postări recente

Ikstar

1 2 3 5

Fiecare cu demonii lui. Ăștia fiind groaza de o operație majoră, de un tratament nou, de goange, de înălțimi etc. Până și episoadele de depresie sunt demoni cu care trebuie să mă bat. Stările de anxietate – la fel.

Depinde de fiecare modul de înfruntare a demonilor. Între a lupta sau a-i lăsa să te înspăimânte  încât permiți să-ți controleze viața.

Pentru că sunt om, am avut (am) și eu demonii mei, despre care am să vă povestesc aici.

În 1996, aveam o hernie de disc, urâtă de tot. A evoluat rapid și în scurt timp ajunsesem să târăsc piciorul stâng. Durerile erau groaznice, dar cel mai tare mă enervam că nu puteam să fac mai nimic, eram inactivă. Medicii mă trimiteau să fac terapie și tot felul de tratamente. Nu mă ajutau cu nimic. În acei ani, teama de operație la coloană, era majoră. Până și medicii provinciali îmi spuneau: ”E foarte riscantă operația! Riști să rămâi paralizată!”. Același lucru mi-l spunea familia și prietenii. Cum să nu intre spaima în mine?

Eram speriată ca de bombe. Trăiam între dureri și spaime. Voiam să scap de durere, dar să rămân paralizată, nu-mi surâdea.

Cum nimic nu e întâmplător pe lumea asta, mi-a fost dat să cunosc trei persoane care fuseseră operate și, surprinzător, se simțeau foarte bine. După operație și perioada de recuperare aferentă, își reluaseră activitățile normale. Ba chiar făceau și efort fizic, fără probleme, doar cu ceva mai multă grijă.

Asta m-a ajutat să îmi fac curaj. Nu concepeam ca de la acea vârstă, să fiu un soi de olog și să trăiesc cu acele dureri. Prin urmare, am luat demonul de coarne și am dat cu el de pământ. M-am dus la Tg. Mureș, unde neurochirurgul mi-a spus în față ”De cuțit nu scapi. Cu cât mai repede cu atât mai bine.” A fost suficient să-mi spună asta luni dimineața, ca marți la ora unsprezece să fiu pe masa lui de operație.  Că operația a fost cu… peripeții e altă poveste. Una din ele a fost că m-am trezit în timpul operației, de durerea provocată de strângerea șuruburilor și piulițelor din coloană. Pot să vă spun că e o durere crâncenă. Iese lejer de pe scara ”de la unu la zece”. Aș fi mușcat din pietre, dar în sala de operație nu aveau, pe motiv că ”nu sunt sterile”.

Mi-am revenit repede după operație. Mă simțeam atât de bine încât îmi părea rău că am dat voie celorlalți să bage spaima în mine și nu am făcut-o mai repede. Scuteam câteva luni de chin.

Goangele – un alt demon care s-a pus cu mine.

Am stat câțiva ani la prietena mea Lili, la Dejani. Pentru că iubesc grădinăritul, îngrijeam cu drag grădina de zarzavat. Întro zi, m-a ciupit o gânganie. Pe moment nu i-am dat importanță, însă până seara, ciupitura s-a făcut hematom – umflătură cu vânătaie, cât să pui palma. Ardea și durea groaznic. Medicii nu au știut ce să-mi spună decât ”reacție alergică la o insectă”. Nu reușeam să prind goanga infractoare spre a o identifica, nicicum. Nu simțeam nimic mergând sau târâdu-se pe mine, înainte să simt ciupitura. Ciupitura semăna cu înțepătura unui ac încins la roșu în foc. Scurt. După aceea urma hematomul și durerile, de obicei în zona picioarelor.

Foloseam Autan când plecam la grădinăm așa scăpam neînțepată, dar se întâmpla să uit să mă ”Autanasiez”. Când uitam, nu mă ratau goangele. Era un chin.

La prietenii mei, fiind și apicultori, m-am trezit într-o zi înțepată de două albine: una în talpă, cealaltă în gleznă. În câteva ore, piciorul meu era umflat până peste genunchi și vânăt rău. Durerile erau pe măsură.

Atunci am simțit că mă apucă fobia de insecte. Începusem să fac atacuri de panică, numai când auzeam ceva bâzâind pe lângă mine: simțeam cum se ridică tot părul pe mine de groază și nu mai puteam respira. Toate stările astea, mă enervau la culme. Mă enervam pe mine, pentru că nu le puteam controla.

”Cum să fac eu fobie de insecte? Eu iubesc natura, pădurea și dormitul în cort, dacă am fobie de insecte, ce mă fac? Să renunț la tot ce-mi place și să trăiesc o viață cu spaimă de insecte?” – asta nu era o opțiune. Nu pentru mine.

În ziua în care tataie Emil a venit să ceară o mână de ajutor la stupină, am fost prima care m-am oferit! Ori la bal, ori la spital, mi-am zis. Ori scap de fobie, ori pic în ea de tot. Măcar să știu o treabă.

Am luat astfel demonul goangă de coarne și am dat cu el de pământ, sperând să scap de el. M-am echipat cu mască, mănuși și tot ce se putea, pentru a fi protejată de înțepături. Dar nu înțepăturile erau problema principală, problema cea mai mare era cea psihică, pe ea trebuia să o depășesc.

Când am ajuns lângă stupi, eram îngrozită până în măduva oaselor. În acele momente, trăiam un coșmar. Era o zi însorită, prin urmare albinuțele erau foarte ocupate să care polen în stupi și zburau în voie. Când tataie a deschis primul stup lângă mine și m-am trezit în mijlocul unui roi, groaza mea a atins apogeul. Simțeam cum nodul meu din gât se mărește și nu mai pot respira. Mă înecam cu aer. Pulsul luase viteză. Tensiunea s-a urcat și ea în slăvi. Pe când privirea mea începea să se întunece, în gând, am urlat cât am putut la mine:

”TREZEȘTE-TE!!! CONTROLEAZĂ-TE!!! RESPIRĂ!!!”

Psihicul meu se divizase: jumătate urla îngrozită pe când cealaltă jumătate mă îndemna la calm.

Groaza urla.
Calmul îmi spunea să respir.
Groaza urla.
”Stai liniștită, albinele nu au treabă cu tine” îmi spunea calmul.
Groaza urla.
”Privește albinele! Ele sunt calme, își fac treaba fără să te bage în seamă” spunea calmul.
”Mă înnebunește bâzâitul!”, urla groaza, scurtându-mi respirația.

Poți oricând să o iei la fugă, nu ești ținută cu forța. Stai calmă, respiră, închide ochii și ascultă bâzâitul. Nu este nimic amenințător în el. Albinele nu sunt agresive”

I-am spus groazei să tacă din gură, am închis ochii și am ascultat. Nu era nimic amenințător.

Deschide ochii și privește-le! Uite cât de cuminți zboară albinele. La câtă treabă au, nici nu te bagă în seamă” zise calmul. Încă respiram în varianta scurtă, când tataie mi-a pus în mâini o ramă scoasă din stup, plină cu albine. M-am albit de groază și-mi venea s-o iau la fugă, dar tataie mi-a explicat cu răbdare cum să apuc rama și nu-mi venea să fug și să-l las să se descurce singur, după ce mă oferisem să-l ajut, iar el se baza atunci pe ajutorul meu. Mi-am înghițit nodul din gât, am respirat adânc și am luat rama în mâini, având grijă să nu o scap.

În acea zi, am scăpat de demonul ”fobie de insecte”, păstrându-mi calmul. Pentru păstrarea calmului, mi-am folosit imaginația, în mod pozitiv. Imaginația, atunci când o ai, poate să-ți fie prieten, dar la fel de bine poate să-ți fie dușman. Depinde de tine, cum o folosești.

Nu m-a înțepat nici o albină, atunci. De la tataie, am învățat multe despre albine și comportamentul lor. Atât de frumos în vorbea despre ele, că încet-încet, spaima mea dispărea.

Recunosc că după ce am terminat treaba, am fost foarte mândră de mine. Câștigasem o bătălie, omorâsem demonul – goangă. Propriul meu demon.

De atunci, am mers cu tataie la stupi, de câte ori avea nevoie de ajuto. În perioada de început, am avut parte de câteva înțepături în degetele de la mâini. Mi s-au umflat, dar fără hematoame. În timp, am început să nu mai am umflături după ce mă înțepa o albină. În organismul meu, se crease un anumit grad de imunitate la veninul de albină. În plus, îmi erau tare dragi.

În vara aceluiași an, am fost în Dobrogea în pastoral cu albinuțele. Nu mai aveam nici o teamă, nici măcar echipament de protecție nu mai foloseam. În zilele cu soare, nu-mi puneam nici măcar masca pe față. În căldurile Bărăganului, extrăgeam mierea din faguri, în mijlocul albinelor, îmbrăcată sumar: pantaloni scurți și sutienul costumului de baie.

”Cui pe cui se scoate”, spune o zicală veche. La mine a funcționat. De atunci am scăpat de reacțiile dureroase la înțepăturile de insecte. Dar cel mai important, este faptul că am scăpat de fobia de insecte.

Tu cum îți înfrunți demonii?

Eu mă enervez rău, îi iau de coarne și dau cu ei de pământ. Până acum, a funcționat de fiecare dată.

De ce-ți e frică nu scapi, spune o altă zicală. Păi dacă tot nu există scăpare, prefer să îmi înfrunt fricile cât mai repede și să văd ce iese.

“A lupta cu tine însuți este cel mai greu război – a te învinge este cea mai frumoasă victorie.” Friedrich von Logau

La șase și un sfert, am plecat vesele spre Sibiu cu Alina, Irina și mama Irinei. Prognoza meteo nu era deloc încurajatoare: ploaie.
– Ce facem dacă plouă? întrebă Alina.
– Ce să facem, alergăm! Că doar de aia ne ducem!

Râsetele și veselia, m-au ținut până când Alina mi-a spus
– Ai văzut traseul? Este și pe scări.
– POFTIM? 😯
– Traseul, este și pe scări.
– Câte?
– Păi…sunt ceva.

În acel moment mi s-a tăiat veselia, elanul, optimismul și chiar și maioneza din frigider. Simțeam că mă scurg de pe scaunul de la mașină atât de tare mă blegise vestea.
– Întoarce mașina și du-mă acasă, am zis glumind fără vlagă. 👿
– Păi Krista, doar tu urci Moldoveanu! Astea nu sunt decât niște scări, zise Irina. Continue reading

”Păstrează-ți visele vii. Înțelege că pentru a realiza ceva, trebuie să ai credință și încredere în tine, viziune, muncă, determinare și dăruire. Amintește-ți că toate lucrurile sunt posibile pentru cei care cred.” –  Gail Devers

Zilele trecute m-a apelat Alina (Pokemoana mea dragă), să mă cheme la ”Maratonul Internațional Sibiu”. N-am putut să spun decât că s-a țicnit.

”Eu la MARATON!?!?!?”

Asta vrea să mă omoare! Ce-o fi în capul ei?

A doua zi, a venit pe la mine să îmi spună despre ce e vorba. I-am spus că la maraton, nu mă bag. I-am mai spus-o și la ”Maraton Mediaș”, cu o săptămână înainte. Douăjdoi de kilometrii, îi fac… dar în trei zile 😆 , să nu crăp! 😛

Caut pe net povestea maratonului de la Sibiu: ”Maratonul Internațional Sibiu este cel mai mare eveniment sportiv filantropic din România, adică un eveniment sportiv de strângere de fonduri pentru cauze din comunitatea locală”. Continue reading

ÎNAINTE DE ORICE

Site-urile de genul ”Planta X te vindecă …și de ce nu suferi” e un alt fenomen al ”media internet”. Nu pot să spun că ”vă șterg din lista de prieteni de pe feisbuc dacă mai postați așa ceva!”. Dar vă rog ÎNAINTE să șeruiți toate porcăriile, GÂNDIȚI! LOGIC!!! (mama ei de logică)

Cel care citește acest gen de aberații, poate să fie un bolnav ca mine, la început de drum. La început de astfel de drum…încerci orice fel de fel…de fel. Îți pui speranțe întro vindecare. Vindecare, nu este. Speranțele mor, încet, una câte una. În noi, cei bolnavi, murim puțin câte puțin. Cu fiecare speranță spulberată. Iar postările aberante, culeg… laurii șeruielilor voastre / noastre. Călcând peste ce moare din noi, cei bolnavi.

Lectură plăcută 😉 Continue reading

La Bârcaciu am plănuit, cu Alina și Ovidiu, următoarea tură: Retezat – Peleaga, 27 ianuarie.

Săptămâna dinaintea datei stabilite, nu mi-a fost prea bine. Pe lângă cele obișnuite, am avut parte de dureri de cap, constante. Fără efect la pilule. Mă gândeam chiar să renunț la tura asta, nu mă simțeam înstare.

Dar dacă ieșind la aer curat scap de durerile de cap? Știam că o să fie o tură grea. Oricum, până la cabana Gențiana, aș fi ajuns. Acolo puteam să aleg dacă să urc sau să stau cuminte la cabană, lăsându-mi prietenii în voie.

Regretam să rămân acasă. Știam de la Ramona că în urmă cu o săptămână au fost foarte mulți pe Peleaga. Deci poteca era bătută. La meteo se anunța vreme frumoasă. Ar fi fost păcat… Continue reading

Barcaciu – vineri treișpe – ianuarie 2017

Prima tură din an. Tură de probat noul echipament: rachetele de zăpadă (fărașe colorate – după cei de la Decathlon, când le-am comandat) și colțarii primiți cadou de la vechii mei prieteni, Lili și Doru. Normal că mă mâncau tălpile a suit pe munte.

Împreună cu Alina și cu Ovidiu, am stabilit să plecăm vineri pe la prânz, după cum termina Ovidiu serviciul. La 13:35, plecam din Mediaș. Știam că o bucată bună din drum o vom face la frontală, dar ne simțeam încrezători toți trei. Habar nu aveam ce ne așteaptă. Nimic nu prevestea calvarul. Continue reading

retezat1

”Cea mai mare oportunitate de a reuşi există în tine însuţi. Nu contează mediul înconjurător. Nu ai parte de noroc din întâmplare sau prin ajutorul celorlalţi. Totul depinde de tine.”  O. S. Marden

Cam nasoală treabă. Dar bolnavii autoimuni sunt mai des la doctori și mai puțin pe munte. Mă rog, bolnavii ”normali” nu nenormalii ca mine.

Când un autoimun ajunge la doctori, e cam bai. Începe războiul psihic, războiul nervilor. În cele mai multe cazuri, hemoleucograma  (analizele alea care se fac în mod general la toți oamenii, la angajări, la un control de rutină, etc.), iese cu rezultate SUPER! ”Ești perfect sănătoasă!” – îmi spuneau doctorii, în urma acestor analize.

Cum Dumnezeu să fiu sănătoasă, când pe mine mă dor toate?! Continue reading

Vf. Omu (Omu’ care m-a dat gata.)

Anul acesta – anul muntelui. E prima dată când fac atâția munți, în doar câteva luni. Asta după mulți ani, în care doar visam muntele.

După Parâng, mai voiam să fac o tură cu Andra, înainte de începerea școlii. O voiam lejeră, pentru protecția organismului. Pentru asta cel mai bine era să urc cu telecabina de la Bușteni la Babele, iar de acolo, pe platoul Bucegilor până la Omu, e floare la ureche pentru oricine. Scuteam astfel urcușul cu rucsacul greu, iar energia mi-o păstram pentru zilele următoare, în care aș fi putut face câteva trasee frumoase pe cărările Bucegilor.

Planul de acasă…uneori nu iese. Iar ”floare la ureche” nu e chiar pentru oricine. Continue reading

Cu ceva vreme în urmă, Ovidiu m-a sunat să-mi spună ”La Viștea, unul din traseele de munte trebuie refăcut. Sunt podețe de reparat, marcaje de refăcut. Nu știu dacă îți place genul ăsta de activitate, dar m-am gândit să te întreb dacă vrei să mergi.” Cum să nu vreau să merg? Totul e să pot.

Da, îmi place genul ăsta de activitate și merg cu mare drag. Osul la treabă. M-am născut și am crescut la țară, nu mă trag pe dos când e vorba de muncă brută. Am ceva practică la muncile ”de jos” – dat cu sapa, cu toporul, cu ciocanul, cu coasa și alte obiecte. De care mulți bărbați se feresc 😛 sau habar nu au ce se face cu ele (ioi ce-am zâs-o).

Văzusem pe facebook tot felul de anunțuri cu asemenea acțiuni, dar până acum nu am avut cu cine să merg. Când vine vorba de plecat de acasă, se pune problema transportului. De data asta, problema era rezolvată: mașina lui Ovidiu. Însă acțiunea s-a amânat… Continue reading

parang

Abia întoarsă din tura din Retezat – fără vârfuri mărețe dar plină de satisfacții, nu aveam în plan încă o tură de munte. Nu așa de curând. Când Alina mi-a zis ”bine că te duci pe munte tot fără mine! Acum că am un weekend prelungit, cu mine cine merge?”

Ne-am mobilizat: cu cine, unde, când? Mașina ei fiind pe butuci, l-a contactat pe Ovidiu să vadă dacă el e dispus. Ovidiu, un alt împătimit al muntelui, a acceptat imediat. L-am lăsat pe el să aleagă locația, pentru mine, munte să fie. Parâng? Parâng să fie! Am chemat-o și pe Andra cu noi, eram patru. Nici unul dintre noi nu mai fusese în Parâng, așa că se prevedea o adevărată aventură.

Alina – din cauza staturii ei mignone, am considerat-o întotdeauna ca fiind o ființă plăpândă și puțin cam… nejutorată, biata de ea. Andra – pe ea am inițiat-o în mersul pe munte anul trecut, ea e boboaca. Fiind vorba de tură cu cortul și dormit la lacul Gâlcescu la o altitudine de 1925 m, două nopți, era clar că rucsacii vor fi grei. Continue reading

1 2 3 5