Ghid de supraviețuire

 

De când am reînceput să merg pe munte, mi-am dorit să ajung să fac un traseu de creastă, cu cortul. Creasta Făgărașului, nu e ușoară nici pentru cei sănătoși, d-apoi pentru mine. O tură de câteva zile de creastă, înseamnă rucsac greu.

Printre vârfurile de peste 2500m din Făgăraș, se numără Dara și Hârtopul Darei. Cam greu pentru mine să le urc și să cobor într-o singură zi. De la cabana Sâmbăta – prea mult, Urlea – nu mai există. Variante: cortul sau refugiul. Dar cine să-mi care cortul? Pentru mine ar fi fost prea greu. Prin urmare am închis dorința în cutiuță, încuiată bine, spunându-mi: ”bucură-te că mai poți merge pe munte, nu-i bai dacă nu poți traseu de creastă”.

”Ce zici de un traseu de creastă de cinci zile Urlea –Negoiu?” Când Zimera mi-a pus întrebarea asta pe mail, am rămas cu ochii lipiți de monitor. Neuronii mei o luaseră razna: E greu! E mult! Prea greu! Dar vreau! Da-i mult prea greu! Nu rezist! Dar vreau!

Hmmm. Ce ar fi dacă încerc?!?! Măcar încerc! Am voie oricând să mă opresc, să spun că nu mai pot și să cobor.

– Tu chiar crezi că sunt în stare să fac traseu de creastă? l-am întrebat.
– Da. A venit răspunsul lui, sec.

Până la urmă, dacă el se încumetă să plece cu mine la drum, aș face bine să mă apuc de făcut rucsacul. Cu emoțiile-n gât, m-am pus pe cântărit fiecare lucrușor pe care voiam să-l pun în rucsac. Un adevărat puzzle. Cântărit, recântărit, făcut și refăcut. Nu prea îmi permiteam marjă de eroare.


Planul inițial a fost să urcăm pe la Urlea. Dar am aflat că poteca este prost marcată și puțin umblată. Am ales să urcăm pe Valea Dejani – Valea Radului, cu ieșire în Șaua Brătilei. Astfel, în prima seară, ne-am oprit în Dejani la prietenii mei, Lili și Doru.

Doru, om la el acasă în văgăunile Făgărașului, ne-a lămurit traseul optim. Așa că a doua zi dimineața, ne-a dus cu mașina, până sus în Valea Radului, la capătul (sau dacă vreți, începutul) traseului.

 

Sâmbătă 29 iulie

Vreme nu prea bună, contrar previziunilor meteo. Nori negri, joși, prevesteau ploaie. Și frrriiig!

Am urcat, încăpățânați, jilavi și înfrigurați, pas cu pas, spre creastă. Cu speranță de vreme bună. Doar că Speranța servea pe alții: în Șaua Brătilei, să ne doboare vântul, nu alta! Frigul: pe măsură! Resimțeam ca iarna, că degetele mâinilor nu mai pot strânge, că doare, ca și cum ar fi sub 3 grade. (La umbră, HA HA)

 

Cine să se gândească să pună mănuși în rucsac, în iulie?! Normal că nu eu! …dar am găsit repede soluția: o pereche de șosete mai groase, pe post de mănuși.

Rafalele de vânt erau atât de puternice încât riscam să fiu luată pe sus.

Așa încât ne-am refugiat… la refugiu. Brătila. La cât de frig îmi era, aveam nevoie de un ceai fierbinte și mâncare caldă. Și de calmante. Durerile s-au făcut simțite zdravăn.

Am reușit să mă încălzesc cu un ceai fierbinte și o aspirină. Până am mâncat și am strâns bagajele vântul s-a mai potolit.

 

 

Mai departe, spre Zârna!

 

Nu știu de unde-mi vin durerile. Nu știu ce le declanșează. Au intensități diferite. Cele ”zilnice”, sunt suportabile. Dar mai sunt durerile crâncene, care apar fără avertisment, de parcă explodează ceva în mine. Ca și cum o mână cu gheare tocite, rup carnea de pe mine. Astea, mă lasă fără aer și fără control. Nu mai pot mima ”nu-i nimic, sunt ok”, pentru că junghiul meu, se vede de pe Marte.

O astfel de criză de dureri, m-a lovit înainte de refugiul Zârna. O explozie de durere, în viscere. Parcă primisem un pumn în plex. Rămasă fără aer și fără reflexe, m-am prăbușit sub greutatea rucsacului. Ghemuită la pământ, nu știam care-i mai mare: durerea sau furia mea. Plângeam. Atât de durere, cât și de furie. Bașca m-a înfuriat și Zimera! Când am ridicat ochii spre el, și l-am văzut că-mi făcea poze! Păi de poze-i ardea lui? Cum să nu mă enervez!

Când Zimera mi-a luat rucsacul, simțeam că parcă ridicase o stâncă de pe mine.

– Ce viață de căcat! am zis sfârșită.
– Uită-te în jur și vezi unde ești! mi-a răspicat Zimera.

Avea dreptate. Eram în vârful muntelui, acolo unde-mi doream să fiu! Căcatul nu mai era atât de puturos. M-am pus pe râs. Plângeam și râdeam.

Crizele astea țin cât vor ele. Trecând faza acută, m-am mobilizat și am ajuns la refugiu. Era destul de târziu și ne gândeam să înnoptăm. Refugiul era plin. Poate că am fi reușit să ne înghesuim și noi, dar nu mai aveam apă. Cum în jurul refugiului nu era nici o sursă de apă, după o pauză în care mi-am mai revenit, am hotărât să mai mergem puțin apoi să punem cortul, în apropierea unei surse de apă.

Încet, încet, durerea se estompa. Peste noapte mi-a fost frig. Luasem pe mine cam tot ce aveam în rucsac, dar nu ajuta. Pentru că centrala mea termică e defectă. Când mă apucă frigul foarte greu reușesc să mă încălzesc. Am adormit într-un  târziu, stoarsă de puteri după o zi de mers și o criză de dureri, de zile mari.

 

Duminică 30 iulie

Zorii zilei ne-au adus soarele. Vântul se oprise. Durerile mele cele mari trecuseră. Eram ”în grafic”, erau suportabile. Parcă-i mai frumoasă viața când e soarele pe cer! Am strâns bagajele și am pornit spre Dara și Hârtopul Darei, pentru ședința foto, pozele cu „toace”.

 

– La Sâmbăta, coborâm! l-am auzit pe Zimera zicând hotărât.

„Poate tu… 😛 ”, am zis în gând. Cu voce tare, n-am zis nimic.

Știam că spune asta din cauza episodului de durere prin care trecusem cu o zi înainte. Știu și recunosc: nu e ușor să mergi cu mine pe munte. Nu e ușor nici măcar să trăiești lângă mine, când apar crizele astea urâte, în care habar n-ai ce să faci! Nu mă poate ajuta nimeni, cu nimic. Eu n-am altceva de făcut decât să rabd, să strâng din dinți și să aștept să treacă. Nu-i o plăcere pentru nimeni să mă vadă așa. M-ar ajuta, eventual, o… anestezie generală. 🙄 

Se însera. Nu era timp de coborât din Fereastră la cabană. Nici nu-mi doream asta. Căutam o sursă de apă, să punem cortul. Chiar dacă am probleme cu vederea dublă, când e nevoie, am ochi de vultur 🙄 . În stânga, printre bolovani, jos mai la vale, parcă vedeam pământul umed. Am făcut o poză cu aparatul foto și părea că am dreptate.  Zimera, a lăsat rucsacul și s-a dus să verifice. Aveam dreptate. Am coborât încet printre bolovani, am găsit loc de pus cortul și m-am bucurat de odihnă.

De frig, nu m-am bucurat. Cu greu am reușit să mă încălzesc. Luasem în trusa medicală și câteva pastile de somnifer. ”Dacă vrei să reziști, ai nevoie de odihnă peste noapte”, mi-am zis acasă, când le-am pus în bagaj. Acasă nu le folosesc. Acolo însă, aveam nevoie de ele. De odihnă. La fel de mult cum aveam nevoie de apă. Trebuia peste noapte să-mi recapăt puterile, s-o pot lua de la capăt a doua zi.

 

Pe lângă odihnă, somniferul m-a ajutat să scap și de emoții. Aveam mari emoții pentru ziua următoare,  zi grea. Trebuia să trec peste Viștea Mare – un alt vârf de peste 2500m. Pe el (sau ea, cum doriți) mi-am făcut poza cu toacele, când am urcat Moldoveanu, în anul anterior. Dar era în drum, nu puteam să-l ocolim. Când Zimera a spus să coborâm la Sâmbăta, știam că s-a gândit că urmează urcușul pe Viștea Mare și voia să mă scutească de efort, mai ales după ce mă prăbușisem sub ochii lui.

 

Poate că ar fi trebuit să accept să cobor la Sâmbăta?

Urcasem deja două vârfuri de peste 2500m, puteam să cobor și să iau o pauză. Dar eu mă pregătisem psihic, pentru traseu de creastă și nu aveam de gând să renunț. Da, era posibil să mai am parte de o criză de dureri, dar la fel de bine, puteam să nu. În plus, aveam proaspătă în mine, replica lui Zimera: „Uite-te unde ești!”.  Eram acolo! Eram pe munte, eram pe creastă! Acolo, parcă durerea capătă sens, îi găsesc o scuză ”mă doare pentru că fac efort!” Asta face totul mai suportabil.

După ce soarele a uscat roua de pe cort, am strâns rucsacii și am pornit mai departe. Încet, cu răbdare, spunând în gând sau cu glas tare ”hai, încă un pic!”, atunci când simțeam că nu mai pot face pasul următor, cu poticneli și cu străgăte de kiai, la fiecare hop mai mare, am ajuns sus pe Viștea Mare. Nici coborârea nu e ușoară, așa se face că a dat întunericul peste noi, pe când coboram la Podragu.

 

 

 

Coborârea mi-a fost tare grea. Văzul meu dublu la lumina frontalei, nu mă ajută. Oboseala traseului parcurs peste zi, își spunea cuvântul. Nu mai focalizam, picioarele nu mă mai ascultau, durerile mocneau. Mi-a luat destul de mult să cobor. Spre bucuria mea, am găsit loc de cazare în cabană, astfel că n-a mai trebuit să întindem cortul.

– Ce cameră doriți? A întrebat cucoana de la ghișeu.
Una cu jacuzzi, l-am auzit pe Zimera răspunzând. Am râs înfundat 😆 , stoarsă de oboseală. La așa întrebare, așa răspuns.

N-aveau cameră cu jacuzzi. Am mâncat o ciorbă fără gust dar fierbinte și ne-am pus la somn, în cameră ”la comun”. Peste noapte, ghemuită în sacul de dormit, am reușit să mă încălzesc. Am dormit ceva mai bine. Ziua următoare, mă aștepta altă potecă, alte ore de mers ca broasca țestoasă: Podragu – Lacul Capra.

 

Luni – 31 iulie

Încă o zi cu soare și vânt de creastă. Vremea era superbă. Vântul răcoros, estompa căldura soarelui. Îmbrăcată în maiou și pantaloni scurți, căldura era suportabilă. Dar nu am luat în calcul…prăjitul. În creastă, nu doar soarele te prăjește, ci și vânticelul. Pielea mea nu suportă cremele protectoare, deci n-aveam la mine așa ceva. Nici nu simțeam nevoia.

 

Drumul spre Lacul Capra, l-am făcut pe curbă de nivel. Am evitat traseul de creastă cu pasajul ”Trei pași de moarte”. Nu pentru dificultate, ci pentru că era foarte multă lume în creastă și se stătea la coadă.

În plus, acumulasem deja multă oboseală. O resimțeam asupra reflexelor. În nici un caz nu aveam chef să trec un pasaj dificil, având în ceafă nerăbdarea celorlalți, care așteptau cu frenezie să-l treacă. M-ar fi inhibat, m-ar fi pus sub o presiune nedorită, un stres fără sens. Eram prea obosită pentru așa ceva și mai aveam de mers, până la Negoiu.

 

 

 

 

Următorul vârf de peste 2500m: Vânătarea lui Buteanu – lângă Lacul Capra. De la Podragu, am trecut pe la Fereastra Zmeilor. Am stat de poze, am căutat zmeii, n-a apărut nici unul, așa că am purces la drum. Am dat de un zmeu, pe când ne apropiam de Lacul Capra. Voinic tare, încălțat cu șlapi, cu două zâne după el. Ne-a întrebat dezorientat, pe unde e coborârea spre Transfăgărășan? Îl priveam și mă gândeam că n-are la el nici măcar apă, ce să-l mai întreb, dacă are buzdugan? Avea în schimb, două zâne. Vesele și pline de energie, nu leșinate ca mine.

Într-un târziu, am ajuns la lac și am pus cortul. Pe măsură ce mă linișteam după efort, simțeam arsurile pielii. Mă cam strângea pielea. Mă gândeam că m-am ajuns, nu-mi mai încăpeam în piele de bucuria faptului că fac traseu de creastă  😆 . Ustura, dar era de bine, asta însemna că sunt vie.

Peste noapte, mi-a fost ceva mai cald. Poate din cauza insolației? Somniferul m-a ajutat să dorm, în ciuda arsurilor de pe picioare.

 

Marți – 1 august

De dimineață, am lăsat cortul lângă lac și ne-am pornit pe urcat Vânătarea lui Buteanu.

Obosită, după tot traseul parcurs, urcam agale spre Șaua Caprei, în urma lui Zimera. Lume multă, ca la Bâlea. Mergând cu nasul în pământ, aud undeva în fața mea o voce bărbătească. Ridic privirea și văd coborând, un individ bine clădit, bine echipat, vorbind singur. Așa-mi părea, dar mai apoi mi-am dat seama că are cască. ”Mama lui de telefon și de afaceri, nici aici n-aveți stare?” am gândit.  Pe sub cozorocul șepcii, văd sus în șa, un grup de bărbați așezați pentru poză. Nimic deosebit, doar eram la Bâlea, zonă turistică, mulți zmei și zâne, e ceva normal.

 

Cu privirea ațintită în pământ, să văd bine pe unde calc, văd cu coada ochiului, mișcare în stânga mea, erau cei care coborau din Șa. Fără să ridic ochii, spun ”bună ziua”, că așa-i frumos pe munte, să saluți, știu eu.

– Bună ziua, ați campat la lac? – am auzit răspunsul- întrebare. Ceea ce m-a făcut să ridic ochii din pământ, n-au fost vorbele, ci glasul. Un glas care-mi părea foarte cunoscut, astfel că nedumerită, am ridicat ochii să-l văd pe cel cu care vorbeam. Era Johannis. Avea alura unui om de munte, anonim. Când ni s-au întâlnit privirile, parcă zicea ”nu mă da de gol”, zâmbea cumva complice. Nu, nu mi-a ieșit faza cu ”Domnule Președinte! Hai să facem o poză!”. Mai degrabă am vrut să las omul să meargă pe poteca lui, fără prea multe valuri. Da, e președintele. Și ce dacă? Pentru mine în momentul acela, era un om căruia îi place muntele. Mie îmi place muntele în liniște. Bănuiesc că și lui, astfel că n-am făcut valuri. Mi-am explicat în schimb, ce era cu tipul care vorbea în cască, întâlnit ceva mai devreme.

Puțin în spatele meu, urca o puștoaică de 15 -16 ani, cu tatăl ei. Se înroșise toată, plină de emoții. Zimera, în fața mea cu câțiva pași, a simțit oarece agitație, dar nu prea pricepea.

– Ai văzut pe lângă cine ai trecut? L-am întrebat.
– Nu. Cine?
– Johannis.
– Iar l-am ratat?!?!

Am ajuns cătinel la trecerea spre Vânătarea lui Buteanu. Puștoaica și tatăl ei ne depășiseră deja. Zimera se străduia, ca de obicei, să-mi găsească trecerea mai ușoară, mai puțin abruptă, mai sigură. Dar eu simțeam că se agită prea mult. Mă agita și pe mine.

– Ce cauți? L-am întrebat.
– Păi un loc mai bun, mi-a răspuns.
– Fă-mi loc, te rog. Din câțiva pași, am trecut de trecătoare și am început să urc spre vârf.

Urcarea, n-a fost așa de lesne. Mă opinteam la fiecare pas. În plus, arsurile de pe picioare, au început să-și arate colții. Ustura tare, pielea mea arsă. Cu voință și strigăte kiai, din toți rărunchii, urcam voinicește. Când am ajuns sus, chiotul meu de bucurie, a născut ecouri.

 

– Am auzit strigătele – zise tatăl puștoaicei, și mă pregăteam să vin să dau o mână de ajutor. Dar mai apoi, am auzit strigătul de bucurie și mi-am zis că e de bine!

– Eh, ce să fie, zise Zimera. Krista, trebuia să fie moartă de mai mulți ani, dar ui la ea, pe unde umblă! 😆 

 

Mi-am tras sufletul, am scos pantofii cu toc din rucsac și am făcut poza binemeritată.

Când am ajuns înapoi la cort, arsurile au devenit insuportabile. Era clar că-s bine prăjită. În acel moment, am luat decizia să coborâm pe la Bâlea. Nu avea sens să mai merg până la Negoiu. Nu mai aveam nici un vârf de peste 2500m, în cale. Nu mai aveam motivația. Eram epuizată, prea epuizată ca să mă mai motivez cu ceva. Insolația m-a convins, că cel mai bine este să cobor. Fizic, îmi atinsesem limita.

Fără nici cea mai mică părere de rău, am coborât din creastă. Nu, faptul că nu am ajuns până la Negoiu, nu m-a făcut să mă simt că abandonez planul. Planul, l-am îndeplinit. Ideea inițială, a fost să urc vârfurile Dara, Hârtopul Darei și Vânătarea lui Buteanu, pe traseu de creastă, dintr-o bucată. Fără să urc și să cobor, pentru fiecare vârf, în parte. Munțomanii, știu despre ce vorbesc.

Să-mi doresc ceva mai mult? Ar fi fost obrăznicie din partea mea. Aveam voie să spun ”gata!”.

 

 

”Curajul nu înseamnă puterea de a merge mai departe. Curajul înseamnă să mergi mai departe, deşi nu ai putere. ” Napoleon Bonaparte

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *