Ghid de supraviețuire
Postări recente

Cu ceva vreme în urmă, Ovidiu m-a sunat să-mi spună ”La Viștea, unul din traseele de munte trebuie refăcut. Sunt podețe de reparat, marcaje de refăcut. Nu știu dacă îți place genul ăsta de activitate, dar m-am gândit să te întreb dacă vrei să mergi.” Cum să nu vreau să merg? Totul e să pot.

Da, îmi place genul ăsta de activitate și merg cu mare drag. Osul la treabă. M-am născut și am crescut la țară, nu mă trag pe dos când e vorba de muncă brută. Am ceva practică la muncile ”de jos” – dat cu sapa, cu toporul, cu ciocanul, cu coasa și alte obiecte. De care mulți bărbați se feresc 😛 sau habar nu au ce se face cu ele (ioi ce-am zâs-o).

Văzusem pe facebook tot felul de anunțuri cu asemenea acțiuni, dar până acum nu am avut cu cine să merg. Când vine vorba de plecat de acasă, se pune problema transportului. De data asta, problema era rezolvată: mașina lui Ovidiu. Însă acțiunea s-a amânat…

Întoarsă din tura din Bucegi, primesc de la Ovidiu invitația de a participa la ”Voluntar poteci Țara Moților”: ”Continuă sezonul de ture la munte cu tabăra de refacere a marcajelor pe potecile de drumeție din Gârda de Sus, Țara Moților. Potecile leagă cele mai frumoase cătune moțești de pe Valea Arieșului și obiective turistice cunoscute ca: Peștera Ghețarul de la Scărișoara, Cheile Ordâncușii, Peștera Poarta lui Ionele, Poiana Călineasa și multe altele.” – așa suna goarna pentru adunare.

Păi… să continui și eu, sezonul de ”ture la munte”, zic. Și-am zis cu ”going”. Am invitat-o și pe Andra, care a zis și ea ”going”, fără să stea prea mult pe gânduri. Lui Sebi i-am promis că-l iau și pe el pe munte când se va ivi ocazia, astfel că l-am invitat și pe el. Încă un ”going”. Acum mă gândesc că lui Sebi trebuia să-i pun la cale un ”botez”, pentru că e pentru prima dată când iese la munte. Frumos început de ”munțoman”: ia de ici, să vezi cum sunt făcute potecile pe care ai să calci în viitoarele ture de munte :mrgreen: .

Vineri, ora 16, eram toți patru în mașină în drum spre Gârda de Sus. Dacă spun ”gașcă de nebuni” o spun pentru că toți patru stăm foarte bine la capitolul umor și imaginație, astfel că foarte ușor am intrat pe aceeași lungime de undă. Unde mai pui că juniorul grupului, Sebi, e și un actoraș foarte bun. L-am văzut jucând pe scenă, are actoria în sânge.

Am ajuns pe seară la locația taberei. Primire prietenoasă din partea organizatorilor. Ne-am grăbit să întindem corturile.  Din prima, mi-a plăcut organizarea. Exemplară, până la sfârșit. În locul destinat corturilor, otava era proaspăt cosită, așa că am tras pe nas cu sete aerul cu mirosul reavăn, precum un aurolac din pungă. Mai aveam puțin și mi se roteau ochii în cap de plăcere. Unde iarba nu era cosită brândușele de toamnă dădeau un spectacol movuliu, bucurie ochiului. Corturile deja instalate, erau aliniate frumos, lângă gard.

Flămânzi, ne-am pregătit să mâncăm. Pentru că am mers cu mașina până la tabără, am luat cu noi o grămadă de conserve și tot ce ne-a trecut prin cap – nu le căram cu cârca. Am ales cu toții să mâncăm conserve de fasole, o mâncare rapid de preparat. Sebi a scos și el conserva lui, care nu avea cheiță! Păi cum! Și nu avea nici desfăcător de conserve la el! Păi e posibil, așa ceva?!?! Cum să nu îi trag zama de limbă aferentă? Cum să pleci la munte, fără desfăcător de conserve? Îl văd că scoate telefonul din buzunar și-l aud pe un ton miorlăit, foarte actoricește ”mamaaa, să vii să-mi aduci desfăcătorul de conserve”. Mama lui își cunoaște odrasla, prin urmare nu s-a panicat 😆 .

Mai târziu s-a aprins focul și ne-am strâns toți în jurul lui. Seară frumoasă, cântece la chitară,veselie… Oameni faini.

Dimineață s-au împărțit oamenii pe echipe de patru și s-au stabilit traseele pentru fiecare echipă. Noi fiind patru, am fost o echipă. Traseul pe care urma să-l facem, Cheile Ordâncușii, era mai mult pe asfalt – adică nu era chiar munte, dar când ai treabă de făcut, faci ce ai de făcut și te străduiești să faci cât mai bine.

Ajunși la locul faptei, i-am lăsat pe băieți să perieze stâlpii și să picteze bulina albastră, iar noi ca fetele am rămas cu treaba mai ușoară, să facem dunga albă. Băieții fiind amândoi niște lungani de 1,90m și restul, la a doua bulină mă trezesc că era atât de sus pentru mine că mă chinuiam să ajung să dau cu alb.

– Alooooo! Domnilor, ce faceți? am strigat după ei.
– Marcajul se face la nivelul ochilor, mi-a răpuns râzând Ovidiu care și-a dat seama imediat de ce strig.
– No, de acum încolo, fă-l la nivelul ochilor mei, nu la nivelul ochilor tăi!

Pentru că zona nu era marcată cu punct albastru, ne-am străduit să facem marcajul cât mai bine, cât mai folositor.

Chiar dacă pe asfalt, m-am bucurat de priveliștile din jur. Aveam de ce să mă bucur: cheile sunt spectaculoase, lucram afară, la munte, alături de oameni faini, tot într-un râs și-o voie bună. Când am terminat, ne-am oprit să vizităm și Peștera Poarta lui Ionele. I-am oferit ghidului ca plată o bulină albastră pictată la intrarea în peșteră, dar ne-a refuzat, așa că am plătit intrarea ca tot omul, cu bani de plastic.
Ghidul, un domn cu pantalonul călcat ”la dungă” și pantofi lustruiți, cam scorțos prin atitudine, ne-a privit plin de importanță și nu prea a gustat gluma cu bulina. M-am gândit că nu are simțul umorului. Și-a mai înmuiat scorțoșenia și a zâmbit când Ovidiu l-a întrebat pe un ton foarte serios ”dacă în peșteră sunt lilieci, dumneavoastră sunteți Batman?”.

Pantalonul la dungă și pantofii lustruiți, dădeau ca nuca în părete cu accentul dumnealui. Pun pariu că povestea peșterii o poate spune și dacă-l trezești din somn. Mă amuza plăcut. Până am terminat noi de vizitat peștera – nici că-i prea lungă – nu mai era deloc scorțos, râdea și el cu poftă de glumele și de vorbitul nostru în dodii.

În tabără ne-am curățat de vopsea și diluant și am mai mâncat o tură de fasole 😛 . Am observat că între timp, corturile s-au înmulțit. Cei care au venit peste zi, și-au aliniat și ei corturile frumos, alături de cele existente. Frumoasă tabără.

Mirosul de vopsea și de diluant care m-au urmărit toată ziua, mi-au creat o stare proastă și mi-au amplificat oboseala. Când a început ploaia, m-am strecurat în cort la somn, chiar dacă era abia opt și jumătate. M-am trezit după două ore. Ploaia se oprise iar cei care nu dormeau erau în jurul focului la povești și la cântece. Nu mai aveam șanse să adorm la loc curând așa că mi-am făcut curaj și am ieșit și eu. Îmi era teamă de frig, dar spre surprinderea mea era neobișnuit de cald.

Pentru că Sebi adusese două bucăți mari de slănină, le-am pus la bătaie pentru toată lumea. De poftă sau de foame, erau toți cu slana-n băț. Mai puțin eu: nu-mi era nici foame, nici poftă. S-a cântat, s-a râs și s-a povestit până târziu. Nimeni nu era străin de nimeni. Parcă ne știam cu toții de multă vreme. Frumoasă atmosferă.

AndraDuminică, tot cu punct/bulină albastră, de data asta fără asfalt. Fiecare munte, are frumusețile lui. La fel și Apusenii. Pentru cine nu a fost niciodată, traseele turistice din Apuseni, trec peste proprietățile oamenilor. Așa se face că am cerut voie proprietarilor să punem buline pe o șură. Oameni primitori, proprietarii ne primeau cu drag. Pentru că biserica este departe, la radiourile cu volumul dat la maxim, se auzea slujba de duminică. M-am întrebat dacă volumul era dat la maxim pentru că aveau o problemă cu auzul, sau ca să audă și vecinul?!? Ținând cont că pe acolo vecinul este peste un deal…a doua variantă pică. Eh, dar mai iese omul din casă, că doar nu-i la biserică să stea înțepenit în strană.

Pe următoarea proprietate, gospodina ne-a dat binețe, mergând spre grădina de zarzavat să ia o varză. Ceva mai încolo, pășteau cuminți în cântecul clopotelor agățate la gât, vreo șase, șapte vaci. M-am dus după gospodină și am întrebat-o dacă nu cumva are lapte de vânzare. M-a privit uimită, după care ”no, haideți să vă dau, cât vreți?”. Am luat doi litri de lapte. Nu am întrebat-o cât costă, i-am întins zece lei. Laptele la alimentară, cu X% grăsime, costă minim trei lei. Cinci lei litrul de lapte adevărat, nu e mult. Bucuria de pe chipul ei, a făcut să merite banii. Mi-a oferit un borcan de 800g de smântână proaspăt trasă de pe lapte. I-am spus că nu mai am decât șase lei la mine și că e puțin. ”Nu-i nimic, ajung șase lei”, mi-a spus binevoitoare, astfel că de șaișpe lei, m-am ales cu doi litri de lapte și un borcan de smântână colcăind de grăsime 😛 .

Am terminat de marcat traseul și ne-am grăbit să ajungem la tabără, să strângem corturile și să plecăm spre casă. Ne așteptau patru ore de drum, iar școlarii ziceau că mai au ceva teme de făcut. Înainte de plecare, am dat o mână de ajutor la curățenie. Am strâns așchiile de lemn și lemnele rămase în urma serilor cu foc.

Când am plecat de acasă, nu știam la ce să mă aștept. Pe munte, în ultimii ani, am văzut fel și fel de oameni. Unii își cară gunoiul, alții îl aruncă pe unde apucă. Unii sunt plini de aere, alții își lasă aerele la oraș. Am fost plăcut surprinsă de oamenii cunoscuți în tabără. Mult bun simț și multă veselie pe lângă munca luată în serios. Felicitări organizatorilor și felicitări tuturor celor prezenți. Faceți o treabă faină.

Pe drum spre casă, pe când ieșeam din Blaj, sună telefonul.  ”Păi unde sunteți mă? Io am venit să vă aduc desfăcătorul de conserve, da’ nu vă găsăsc!”, zise Lia mama lui Sebi, de cum am răspuns apelului. ”Apoi, ne-a fost prea foame și nu mai aveam ce mânca decât conservele alea pe care nu le puteam deschide, așa că am plecat spre casă”, i-am răspuns pe măsură.

Plăcută experiență. Mă gândesc că dacă toți cei care merg pe munte, ar face măcar o dată în viață o asemenea activitate, poate ar învăța să respecte potecile pe care le calcă. Poate că mulți și-ar lăsa aerele acasă și și-ar căra gunoaiele. Mai mult decât atât, enduriștilor care strică potecile, le-aș da ca pedeapsă să facă măcar doi km de potecă, acolo unde aceasta nu există. Să dea cu sapa, și cu toporul până fac bătături în palme, iar din cauza bătăturilor să nu poată să mâne motorul câteva zile.

Sunt sadică? :mrgreen:

Voluntari de Mediaș: Ovidiu, Andra, Sebi și…una mică 😛

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *