Ghid de supraviețuire
Postări recente

Vf. Omu (Omu’ care m-a dat gata.)

Anul acesta – anul muntelui. E prima dată când fac atâția munți, în doar câteva luni. Asta după mulți ani, în care doar visam muntele.

După Parâng, mai voiam să fac o tură cu Andra, înainte de începerea școlii. O voiam lejeră, pentru protecția organismului. Pentru asta cel mai bine era să urc cu telecabina de la Bușteni la Babele, iar de acolo, pe platoul Bucegilor până la Omu, e floare la ureche pentru oricine. Scuteam astfel urcușul cu rucsacul greu, iar energia mi-o păstram pentru zilele următoare, în care aș fi putut face câteva trasee frumoase pe cărările Bucegilor.

Planul de acasă…uneori nu iese. Iar ”floare la ureche” nu e chiar pentru oricine.

Luni am făcut bagajele iar marți dimineața am plecat la drum, împreună cu Andra. Fericite și pline de avânt. Până la Sighișoara ne-a dus tatăl ei cu mașina, apoi cu autobuzul la Bușteni și cu telecabina la Babele. Meteo prezicea precipitații, dar n-am renunțat. Ne plouă? Asta este. După ploaie vine soare. La noroc. Iar norocul a vrut să fie soare.

Am urcat pe platou și ne-am pregătit pentru obligatoria ședință foto cu Babele. Aveam timp berechet. Cam greu să pozezi bolovanii de pe platou fără să prinzi ”turiști” în cadru. Mai ales oameni-maimuțe, cățărate pe bietele ”monumente”, care cum pe unde apucă. Nu că ar avea ei ceva cu muntele, dar dau bine pe facebook. 🙄

Durerea din zona bazinului a început cam la zece minute după ce am ajuns la Babele. ”Jenant” la început, dar mai apoi a prins tupeu. A început să doară serios și să ardă. Aveam senzația că oasele mele au luat foc. Am băgat o tură de calmante și mi-am zis că până pierdem vremea cu ședința foto, își vor face efectul și scap de dureri. :mrgreen:

În dreptul Sfinxului, ne-am oprit iar la poze. Cu răbdare, așteptam să se rărească populația din zonă, s-o imortalizez pe Andra. La baza Sfinxului a apărut un cuplu, urmărind același lucru: poze. Domnul, dandi cu pretenții de artist. Fotograf. Cărunt, părul lung legat în coadă de cal, purta atârnat un aparat foto impresionant. La cât era de slab, ar fi trebuit să umble cocoșat din cauza greutății suplimentare, dare se ținea țanțoș. Doamna, gogoșica cea simpatică, s-a așezat sub bărbia Sfinxului. M-am amuzat de pozițiile de divă, conforme indicațiilor excesiv de cavalerești ale artistului. Sirop. Răbdătoare, îi studiam și mă amuzam. Îmbrăcați în treninguri roșii, amândoi, și în adidași de firmă. Așteptam să termine ședința, să elibereze scena pentru Andra singură. Cu gogoșica o surprinsesem, avea destule.

Durerea mea se accentua. Începeam să-mi pierd răbdarea. Artistul a declarat ședința foto încheiată, spre bucuria mea, astfel că m-am pregătit să intru la aparat. Îl pregătesc, o chem pe Andra, dar când să fac clic…  văd gogoșica așezându-se în fund, tot acolo, sub bărbia Sfinxului. Scoțându-și geanta de după gât s-a apucat să cotrobăie în ea. Am văzut negru în fața ochilor: ”nu-mi spune că te-apuci să-ți scoți trusa de machiaj, rujul și oglinda!!!”. Nu voiam decât două poze! Durerea urla în mine, dar eu am spus frumos:

– Doamnă, vă rog frumos, îmi dați voie să fac și eu o poză Sfinxului fără să vă am și pe dumneavoastră în cadru?
– Pentru asta, trebuia să veniți de dimineață! Îmi răspunde instantaneu dandi-ul pe un ton foarte iritat.

”Aveți cumva rezervare exclusivă?!?!?”  👿 mă gândeam să întreb dar mi-am înghițit vorbele. Gogoșica se ridicase și cobora de pe Sfinx. Am făcut pozele și am luat-o la păpucit spre Omu.

Durerea era continuă. La fiecare pas, aveam senzația că femurul o să-mi intre în creier. Nu înțelegeam ce se întâmplă. Încă nu am simțit genul ăsta de durere până acum. Era ceva nou. Am mai îngurgitat o doză de calmante, dar tot degeaba.

”Nu judeca la prima vedere”.

Mergeam foarte încet, durea tare. La un moment dat, ne-a depășit un domn însoțit de trei copii. Cel mic nu mai mult de 4, ca la 7 mijlociul și vreo 12 cel mare. Cei doi mai mari aveau câte un rucsăcel în spate. Domnul – tatăl – purta un rucsăcel micuțși o plasă mare –gen Kaufland- în mână. În primă fază m-am gândit ”no, uite și la ăsta, cu straița pe munte!”. La prima ”depășire” le-am dat binețe. Iubesc copiii și l-am privit cu drag pe cel mic, opintindu-se la fiecare pas, străduindu-se să țină pasul cu ceilalți. Toți trei erau niște dulcegării, iar eu mă întrebam dacă tatăl știe ce face. După ce ne-am petrecut de câteva ori, și am schimbat câteva vorbe, mi-am dat seama că tatăl, știa ce face. Era umblat pe munte. Copiii erau bine echipați, mai ales cu încălțări adecvate. Le dădea sfaturi bune. De ce a plecat cu straița pe munte? Probabil i se rupsese rucsacul, apucase să promită copiilor ieșirea. și n-a vrut să-i dezamăgească.

Durerea constantă mă îngrijora. Îmi era din ce în ce mai greu. Nu se potolea nici când dădeam rucsacul jos. Calmante nu mai puteam să iau. Știam că-l pot suna oricând pe George, care ar fi venit înaintea mea, dar… orgoliul…Mă încurajam și mă îmbărbătam cu ”hai că mai e puțin”, ”nu te gândi cât mai este, mergi încet, pas cu pas și vei ajunge”, ”am timp, nu-i nici o grabă”.

Cam la 20 de minute de cabană, am cedat. Am recunoscut sie-mi că nu mai pot. Fie mă opresc pentru o pauză lungă – habar nu aveam cât de lungă, fie îl sun pe George Porancia, care ne aștepta. Dacă o lungeam prea mult, s-ar fi îngrijorat și m-ar fi sunat. Am lăsat la o parte orgoliul și l-am sunat. ”Rămâi acolo unde ești, vin după tine!”, a spus. Normal că n-am scăpat de bălăcăreală ”trebuia să mă suni mai repede!  Veneam după tine până la telecabină!”. Ce să-i spun? Că am fost prea orgolioasă? Că în creierașul meu, vorba ”oaia care nu-i înstare să-și ducă lâna, o mănâncă lupul” e prea înrădăcinată? 😛

Nu pot să spun că nu mai pot. Când spun, chiar nu mai pot! Am cedat psihic în fața durerii. Dar poate e mai bine să cedezi psihic, să mai rămână ceva din fizic. Am scăpat doar cu orgoliul șifonat, dar întreagă și fără ghips.

George a ajuns repede la mine, mi-a luat rucsacul și am ajuns cu bine la cabană. Durerile s-au potolit după vreo trei ore. George a presupus că urcușul cu telecabina ar fi cauza durerii necunoscute. Am schimbat brusc altitudinea. Știu foarte bine că diferențele de presiune atmosferică mă afectează, dar la altitudine…chiar nu m-am gândit. Dacă e așa, ”varianta ușoară” nu e totdeauna cea mai bună. Cel puțin pentru mine.

Am avut parte de o seară frumoasă, alături de oameni faini.

Noaptea, a început să bată vântul foarte tare. Miercuri vântul n-a catadicsit să se potolească așa că am avut o zi de pauză ”în jurul stânii”. O pauză binevenită.

Vârful Omu, e destul de… controversat din câte am văzut pe internet: ” Vârful Omu din Munții Bucegi este vârful muntos clasat al unsprezecelea între vârfurile muntoase din România, situat în Masivul Bucegi, reprezentând cel mai înalt punct al acestui masiv. Altitudinea sa este 2505 metri, după alte măsurători, 2.507 metri, la baza bolovanului de pe varf, sau 2.514 metri in varful acestuia.” – așa zice Wikipedia. Întrebarea era ”Eu unde îmi fac poza cu toace ca să fie valabilă?”. N-am știut răspunde, așa că m-am hotărât să fac poze și la baza bolovanului – acolo unde a fost borna, dar și sus pe bolovan, că e punctul cel mai înalt.

Pe după masă, vântul s-a mai potolit. Era prea târziu pentru vreo tură, așa că m-am cățărat pe bolovan, asistată de George. M-a dotat cu ișlic – se asorta cu toacele.

Încet, căutând prizele și opintindu-mă la fiecare pas, am reușit să ajung sus. Cățăratul pe stâncă, nu-i o treabă ușoară. Dacă nu ești atent, e foarte ușor să-ți rupi gâtul. Când mă cațăr, ajung la punctul în care trebuie să-mi ridici propria greutate în mâini. Cum la mine părțile cele mai sensibile sunt zona bazinului și zona umerilor, de câte ori ajung într-o asemenea situație, îmi e greu. Dar m-am obișnuit să scot acel ”strigăt”de zici că fac karate în vârf de munte. Lucrul ăsta chiar mă ajută. Am căutat pe net să văd care-i treaba. Cică strigătul se numește ”Kiai”.

Kiai este “strigătul care dă viață”, considerat drept concretizarea principiului activ “aiki” al universului. După J. Harrison, este “arta de a concentra perfect toata energia fizică și mentală asupra unui obiect dat, cu hotărârea de nezdruncinat de a-l da gata sau de a-l supune”. După experții japonezi in arte marțiale, “ki-ai” ar permite eliberarea într-un timp foarte scurt a unei forțe mentale și psihice importante.

Eu nu supun pe nimeni, dau numai gata bolovanii cu o hotărâre ”de nezdruncinat” – parcă-s mai vitează acum că știu asta ”Krista viteaza, în luptă cu bolovanii de pe munte” – frumoasă parodie ar ieși.

Am urcat apoi și pe vârful Bucura Dumbrava (Vf. Ocolit), cu Andra, că și ăsta are 2503 m, face parte din cele 14 vârfuri, numai bun de poza cu toace.

Seara a trecut alături de prieteni, cu povești și cântece. Dimineață vântul se potolise de-a binelea așa că am plecat cu Andra să urcăm Bucșoiul Mare. George ne-a însoțit, astfel că am avut parte de o lecție de geografie în cea ce privește locul. Nu-mi fac speranțe că voi ține minte, dar mi-a făcut plăcere să-l ascult pe George povestind. Mi-aș fi dorit să merg pe Brâna Caprelor, dar ținând cont că starea mea nu era ”ideală”, am lăsat-o pe altă dată.

De pe Bucșoiu am coborât în paradisul florilor de colț! Nu mă săturam să le privesc, să le pozez. La care să mă opresc prima? Chiar dacă erau pe trecute, tot frumoase erau. George tocmai ne spusese despre Creasta Balaurului (Creasta Bucșoiul Mic) când îl văd că o ia la vale, apoi se pune pe cățărat. Mi-au trebuit două minute până să mă întreb ”păi și eu ce fac? De ce nu-s după el?” și fără să mai stau pe gânduri, am plecat pe urma lui. George mă ghida și mă încuraja, iar Andra îmi făcea poze.

Cu strigăte de Kiai din ăla, cu opinteli, am ajuns sus. ”Chiar mă întrebam oare Krista are curajul să vină după mine? Dar n-ai așteptat să te chem” mi-a spus George când am ajuns lângă el. Cum să nu mă duc? Cum să stau cuminte? Singură, nu aș fi urcat. Când sunt singură nu risc nimic, stau cuminte. Altfel, nu ratez ocazia să-mi fac de cap cu o cățărare, ceva cât de mic. Asta-mi aduce aminte de vremurile bune….he-he…dar și acum trăiesc vremuri bune, nu mă plâng.

Seara m-au sunat prietenii din Făgăraș, Lucian și Roxana Blaga. Să-mi spună că mă așteaptă vineri seara la ei, la seara folk plănuită. Aveam în plan să cobor abia sâmbătă dar le-am spus că fac tot posibilul să ajung. Aici urcase și Pasca Lucian și urma să coboare vineri. Ne-am înțeles să coborâm împreună, pe Valea Cerbului. Superbă vale! De multă vreme îmi doresc s-o văd, acum am văzut-o. Își merită cu prisosință renumele de vale frumoasă. Nu am coborât în viteză, dar oricum mai repede decât în ritmul meu. Asta în primul rând pentru că voiam să ajung la Făgăraș, în al doilea rând, pe Lucian abia îl cunoscusem, iar în fața străinilor… nu prea-mi arăt eu au-ul și vai-ul.

Cu toate că la coborâre ne-am oprit la făcut poze caprelor negre, am ajuns în timp util la Brașov, apoi la Făgăraș, pentru o seară alături de prieteni vechi pe care nu i-am mai văzut de mult prea multă vreme: Costică Moldovan, Cornel Oprean, Ilie Bardașusc, Lucian și Roxana Blaga, Mihai și Maria Giurițan.

„Adevărata prietenie rezistă timpului, distanței și tăcerii.” — Isabel Allende

O tură în care am marcat două vârfuri de peste 2500m: vf. Omu 2505 și vf. Bucura Dumbrava (Vârful Ocolit) 2503 și mi-am făcut pozele cu toace. În Bucegi mai este în scripte și vf. Capul Morarului – foarte contestat dacă e vârf sau nu – pe care l-am lăsat pentru data viitoare. Oricât de contestat ar fi, dacă face parte din cele paișpe vârfuri din scripte, paișpe voi urca.

Atunci când ceva devine pasiune, motivația este acolo. M. Schumacher
Cea mai mare motivaţie a mea? Să îmi lansez provocări. 😛

Vârfurile pe care am reușit până acum să-mi fac poze cu toace 😛

Vf. Omu – pe bolovan – 2.514 metri

Vf. Omu – 2505 metri

Vf. Măgura Dumbrava – 2503 metri

Vf. Parângul Mare

Negoiu – și povestea lui

Moldoveanu și Viștea Mare – și povestea lor

Viștea Mare

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *