Ghid de supraviețuire
Postări recente

De la Wikipedia, enciclopedia liberă cetire:
Arta este în esență cea mai profundă expresie a creativității umane. Pe cât de dificil de definit, pe atât de dificil de evaluat, având în vedere faptul că fiecare artist își alege singur regulile și parametrii de lucru…” – câtă vreme e vorba să-mi fac singură regulile… e de mine :mrgreen: .

Puțini știu că pentru o vreme, cu mult timp în urmă am făcut ”ucenicie” în ale artei, sculptură pictură. Ca profesori, Delfina Mirescu – sculptură și Vasile Melica – pictură. Aveau atelierele învecinate, în București, în spatele hotelului București. Doi oameni deosebiți de la care am luat nu doar lecții de artă ci și de viață.

”Meseria se fură, nu se învață” zice o vorbă din bătrâni, iar dacă am avut ocazia, am furat că am avut de unde. Mă plimbam de la unul la altul, cu Delfina învățam sculptură în tot ce se putea sculpta: piatră, marmură, lut, os, lemn etc., iar de la Melica învățam să ”mâzgălesc” – după cum zicea Delfina. Îmi plăcea că se respectau reciproc ”ce mai face Delfina, se zmucește la bolovani?” zicea Melica; ”iar te-ai dus la mâzgălitorul ăla de Vasile? Mâzgăliți tot ce prindeți” – zicea Delfina. Erau tare distractivi și-mi erau tare dragi când îi auzeam cum se spurcau unul pe altul, ca doi buni prieteni.

Am învățat/furat multe de la ei și le mulțumesc și în ziua de azi.

În Qatar fiind m-am apucat să pictez pe oale de lut nears, să-mi decorez casa. Și m-am oprit. După 3 expoziții (o să spun altă dată povestea). Diagnosticul medical mi-a pus frână. Ca și cum ai intra într-un copac. La 47 km pe oră. Nu mori, dar nici de condus nu-ți mai arde.

Ochi de fluturMă apucam de pictat și după douăzeci de minute o lăsam baltă. Mă podidea plânsul. Pictam, dar gândul meu zbura la boală, la prognosticul doctorilor și la… ”ce o să mă fac?!?!”. Trebuia să fac ceva care să-mi solicite judecata, să nu am timp să gândesc la caii verzi de pe pereții albaștrii și nici la drobul de sare de pe cuptior. Așa am început să învăț computerul. Îl aveam în casă, dar habar nu la ce-ar putea folosi în afară de scris texte.

Încet, încet am învățat să folosesc programele de grafică & design (mi-am fript ceva neuroni). Tot arta m-a salvat până la urmă. Lucrând la computer trebuia să gândesc ceea ce fac, să învăț. Astfel mintea mea era ocupată și departe de gânduri negre. La Mediaș, prin 2003, am mai pictat o serie de oale și câteva tablouri dar nu cine știe ce.

În urmă cu vreo cinci luni, am primit cadou câteva pachete de pastă ”Fimo”. Știam de câțiva ani că există, că e un soi de plastilină, dar habar nu aveam ce se poate face cu ea. Când am plecat ultima dată la ”terapie la cabana Bârcaciu”, pregătind rucsacul mi-au căzut ochii pe pachetele cu plastelina minunată. ”De ce nu? Nu sunt grele și voi avea o ocupație în serile lungi și liniștite de acolo.”

La Bârcaciu, seara mă așezam cuminte la masă, puneam frontala pe cap și dă-i și freacă plastilină. La început m-au durut zdravăn degetele  😆 de la atâta frământat, dar a trecut. Făceam floricele și învățam cum să o manevrez, fără tutoriale de pe net ci după cum mă ducea pe mine tărtăcuța. Coana Mariana privindu-mă m-a întrebat ”faci mărțișoare?”, iar eu mi-am dat seama că nu-i o idee rea, vine mărțișorul în curând, de ce nu?

MedalionTărtăcuța mea se duce la treburi… migăloase, gen filigran – asta după DEX înseamnă ”Lucrătură artistică de giuvaergerie, asemănătoare ca aspect cu o dantelă, realizată din fire subțiri de aur, de argint etc. sudate între ele”. Apoi io nici că aveam aur ori argint, aveam numa’ o plastilină cu nume pretențios ”pastă polimerică”, dar genul filigran îmi place și în pictură. Probabil sunt un soi de masochistă, îmi place să fac lucruri cât mai întortocheate, mai îmbârligate și mai fine.

Acasă – când mă fac mare îmi cumpăr o cabană sus în vârf de munte – am continuat ”joaca”. Începusem să mă prind că pot face multe cu plastilina minunată. După primele două medalioane mai dichisite, m-am gândit să mă uit și eu pe net să mai învăț una alta. Așa am aflat că cică folosesc o anume ”tehnică” denumită ”broderie”, ”embroidery” în limba englezească. Măi să fie! și eu care credeam că eu am inventat tehnica asta sus la Bârcaciu! Eh, am ratat ocazia să patentez tehnica. 😳

Eu mă chinuiam și întindeam pasta cu făcălețul, iar pe net văd că se folosește mașina de tăieței 🙄 . Mda… toată lumea vrea să-și ușureze munca, numai eu nu-s toată lumea și dau la făcăleț în draci.

Acum sincer, iubesc la nebunie supa cu tăieței făcuți în casă, dar prefer să-i fac ”pe stil vechi” adică manual, fără mașină. Am eu un fix cum că tăiețeii făcuți la mașină nu au același gust ca cei făcuți cu mâna: întinsă foaia până citești ziarul prin ea, tăiați finuț. Numa’ ăia sunt buni!

Până una alta, rămân la făcăleț.

Toată lumea caută ”hand made” și se laudă cu ”hand made” – e la modă. Doar că acum am văzut și eu că de multe ori ”hand made” în ceea ce privește pasta Fimo se face cu tot soiul de scule tehnice, sau / și prefabricate.

Minunatele mele scule sunt: făcălețul, creionul, cutter-ul, rigla, acul, scobitorile, hârtie de copt transparentă, un dos de pix sau ce am prin preajmă. Frontala pe post de lămpaș și ochelarii ăia deștepții de citit.

Ce se poate face cu pasta Fimo? Depinde în mâinile cui cade. La fel este și cu acul și ața: poți să brodezi minunății sau o cusătură ”marinărească”.

Pe lângă talente mai am și antitalente – că doar sunt om. Nu pot să fac două lucruri asemănătoare. Sau fac, dar cel mult două. Și nici alea nu vor fi 100% identice. E un chin pentru mine să fac duplicate după munca mea, mai ales când vine vorba de treburi ”bibilite”. Măcar culorile să le schimb, sau ceva să schimb. Pot face și ”produse de serie” dar numai dacă e vorba de lucruri simple.

Ca să vedeți cât de ”dusă” sunt, m-am filmat lucrând la o capodoperă din asta. Este pe ”rapid” pentru că nu cred că sunteți înstare să vedeți cap coadă – vă lasă nervii 😆 . Andra a făcut montajul și iată ce-a ieșit:

Pe FB, am dat pe privat poze cu ceea ce lucrez câtorva prietene, să văd părerile. Concluzia? ”Și eu vreau!” Adică e de bine.

Dacă le vând? Normal că vreau să le vând. Îmi place să fac bijuterii, nu să le port. La fel și cu prăjiturile: îmi place să le fac, dar nu le mănânc.

M-am întrebat apoi ”ok, le vând, dar CE anume vând: plastilină, bijuterii sau artă – hand made 100% și unicate?”. A fost mai greu să-mi răspund, dar aici m-au ajutat foștii mei profesori Delfina și Vasile care-mi spuneau mereu ”tu faci artă, iar asta înseamnă să creezi lucruri pe care alții nu sunt înstare, pentru că nu au talentul tău”.

Concluzie: dacă artă fac… artă o să vând. Dar în ruptul capului n-o să vând făcălețul sau scobitorile 😛 – cu lămpașul putem negocia.

Cam asta a ieșit cu așa minunate scule de lucru:

scule

 p.s. – un prieten a cârcotit ”trebuia să schimbi tricoul cu unul mai… artistic”. Adică pijamaua mea nu-i destul de artistică?!?!?  :mrgreen: Pentru că da, eu folosesc arta în scop terapeutic. Mă trezisem în miez de noapte de dureri și m-am apucat de ”făcălețit” la plastilină pentru că oricum somnul meu era dus pe copcă  😆 . Arta ca și terapie la mine chiar funcționează.

4 Responses to Artă cu făcălețu’? De ce nu?

  • Esti cea mai tare😍. Imi aduc aminte cand eram mica si mergeam cu tine dupa lut. Bineinteles tu aduceai lutul acasa in galeata eu il aduceam pe haine😄. Era bine si pe haine decat deloc. 💐💐💐💐💐💐❤

    • Draga de tine, așa-i. Dar era distractiv :-), mai ales când mă bălăcăreau bună-ta și maică-ta că te-ai mânjit din cauza mea :-).
      Uite așa ne amintim de vremuri faine 🙂

  • O da.! Luterana nr.3. Mi-ar place sa vand micile miniaturi, smaltuite parca din vise, venite parca din povestile pe care Delfina stia atat de bine sa le redea. O revad aievea, aievea sirul cuvintelor parca indemna la povesti, in apartamentul de la Universitate vandut cu cateva luni ininte de Cutremur sau mai tarziu pe Stupinei. Dar au trecut peste 19 ani..decand a plecat de 1 aprilie lasndu-ne pe multi fara entuziasmul ei, fara mereu exuberanta cu care privea viitorul La cei 83 de ani, oastra in ganduri o tinerete interiora pe care nu am mai regasit-o.

    • Mare bucurie mi-ai făcut cu acest mesaj!
      Într-adevăr, Delfina strălucea. Avea o strălucire interioară. Trăia intens viața. Viața ei, viața lutului, viața pietrelor. Trăia mai mult decât mulți oameni. A știut să trăiască.

      Pot spune că asupra mea și-a lăsat amprenta în ceea ce privește entuziasmul și exuberanța. De la ea, am învățat că oricât de grea e viața, are în ea și frumos. Dacă nu găsești în jurul tău frumosul, atunci pune mâna și crează-l!

      Oamenii pe care-i întâlnim în viață, ne modelează. Pe mine, Delfina m-a modelat precum o bucată de lut. Nu puteai să nu o iubești.
      Mă bucur că mai e cineva care și-o amintește cu drag!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *