Scărița Belioara & Huda lui Păpară

Universul ne ajută întotdeauna să luptăm pentru visele noastre, oricât ar părea ele de nebuneşti, pentru că sunt visele noastre şi doar noi ştim cu ce preţ le visăm. Paulo Coelho

Nu aveam în plan să fac vreo tură de munte, mai ales după cele două ture de cros care mi-au solicitat piciorul beteag. Din păcate am trecut iarăși printr-o perioadă cu stres maxim (face parte din viață). Stresul maxim la mine înseamnă că încep boalele mele să-și arate colții și să-mi bubuie capul. Îmi doream să ies undeva la pădure, la verde sau chiar și la un munte ”mai mic” – locuri în care eu mă încarc cu energie – să ies câteva zile la liniște fără telefon, televizor, calculator, internet și fără prea mulți oameni. Totuși mă gândeam că nu-i cazul să pun de o tură de munte serioasă încă, și cel puțin nu singură de data asta, din cauza piciorului….

Invitația Kingăi de a merge împreună la Scărița Belioara a venit atunci când trebuia. Normal că n-am zis nu, așa că… bagajul și hai, la mișcare și la aer cu tine! Pentru că am vrut să evadez din lumea oamenilor mari, mi-am luat să citesc ”Pipi Șosețica” (Astrid Lindgren): ”Cu părul roşu ca morcovul, strâns în două cozi ţepene, pistruiată şi cu gura până la urechi, cu ciorapi desperecheaţi şi cu pantofi în care ar putea încăpea încă o pereche de picioare, fetiţa de nouă ani e o apariţie remarcabilă.”- da, carte pentru copii. Asta am cetit pe drum.

M-am întâlnit apoi cu Kinga, hopa sus în mașină și hai să merem ”Sub Piatră”, la pensiunea cu același nume. Am stabilit de la început că facem o tură calmă, liniștită, fără prea mult efort – mai ales că fusesem avertizată de faptul că traseul ”Cheița Belioara” este destul de lung pentru mine în condițiile în care mă aflu, are porțiuni fără marcaj și semnalul la telefon este extrem de prost. Avertisment primit, luat în serios, stabilire tură: zile de plimbăreală cuminte. Actele de eroism îi lăsăm pe alții să le facă. Oricum și dacă făceam întreg traseul, tot nu primeam nici medalie, nici diplomă, nici pungă cu dulciuri cum am primit la concursurile de cros.
Pe drum în mașină am lălăit/cântat, râs, iar eu una m-am bucurat de peisaj și de verdeață. Am ajuns la pensiunea ”Sub Piatră” unde Kinga făcuse deja rezervare și hai să ne cazăm.

Ne ia în primire o zdrahoancă de muiere bine clădită, cu părul vopsit vulpește-șuvițat (modă apusă de mult) și cu o față acră – genul ăla care dacă se uită în blidul tău cu zamă, se acrește zama instantaneu. Îi dau buletinul și cu o voce seacă ne întreabă:
– Două locuri?
– Da.
– Aveți camere libere la etaj? A întrebat Kinga.
– Da.
Pauză. Cu ochelarii pe nas privind la catastifele ascunse după tejghea, ne întreabă pe un ton sictirit:
– Pe care parte să fie geamurile? Spre curte sau spre munte? – noah că de ce m-aș uita io-n curtea ta stând pe balcon, dacă mă pot uita spre munte?!?! N-am prea înțeles întrebarea nici eu și nici Kinga după cum am văzut, și pentru că noi am bâlbâit amândouă un răspuns din care nu s-a înțeles mare lucru, a continuat cucoana:
– Camerele cu balcon spre curte sunt cu paturi matrimoniale.
HĂ?!?!? 🙄
Păi și ce mai întrebi femeie?!?!? Eu una, o plac pe Kinga și cred că și ea mă place pe mine, dar până la pat matrimonial … mai trebuie să ne cunoaștem. 😳  În fine, am luat camera în primire: la etaj, două paturi și cu balconul spre munte. Ne-am făcut comode și ne-am hotărât să facem o plimbare până la Huda lui Păpară, că era aproape acolo și aveam timp.

Acum fac o paranteză ca să spun că de ani buni îmi doresc să mai ajung măcar odată pe Moldoveanu. Anul trecut pe când aveam piciorul în ghips, mă gândeam (ca să mă încurajez) că dacă mai ajung pe Moldoveanu chiar și după asta, apoi sus pe vârf, vreau să-mi fac o poză încălțată în pantofi cu toc de 10 cm. De ce? Că-mi trebuia o motivație. Și-apoi pe net și pe facebook tot văd poze cu temerari ajunși acolo sus. Toți au echipamente super extra de munte: gore-tex & vibram, tehnologii noi, care mai de care. Oare se va scutura Moldoveanu de mine ca de pureci dacă stau pe el în pantof cu toc cui?!?!? O să aflu asta atunci.

Până una alta, când făceam rucsacul m-am găndit: ”ok, Apusenii sunt niște munți mai mici, dar sunt munți. De ce n-aș pune eu și tura asta în rucsac pantofii să fac o repetiție?!?!” Nu m-am gândit de două ori că pantofii erau deja în rucsac. Da nu poți merge cu pantofi cu toc și cu ținuta de munte… e aiurea și am ceva pretenții de la mine 😉 . Corsetul și pantalonii scurți mi-au picat în mână? Atunci aia să fie!
A râs Kinga bine de mine când i-am povestit care-i treaba dar a fost de bine. Am avut de ce să râdem cu poftă (stăm foarte bine la capitolul ăsta amândouă). Când m-am echipat pentru plimbarea la Hudă, am îmbrăcat mai întâi pantalonii scurți și corsetul și peste am tras echipamentul de drum.

A fost frumoasă plimbarea. Nu era soare dar nici nu ploua. Ajunse la locul faptei, am ochit noi bolovanul care să fie scena ședinței foto, m-am cățărat pe el și m-am apucat frumos să mă dezbrac de primul strat de îmbrăcăminte. Cum nu era prea cald, m-am apucat frenetic să mă dezbrac să facem pozele cât mai iute ca să mă pot îmbrăca la loc.

Apucasem doar să-mi desfac șireturile unui bocanc și trăgeam de el când mi s-a părut că aud ceva vorbă undeva deasupra mea. Am ridicat privirea și deasupra mea pe bolovani văd trei bărbați care se uitau curioși la mine. Normal că am tras un hohot zdravăn de râs – în primul rând din cauza surprizei, în al doilea rând din cauza felului în care mă priveau. 😯

Unul dintre ei îmi spune în engleză:
– Nice place to swim! – m-am gândit: ”Mă, tu ești nebun?!?!? Cum mama zmeului să mă pun eu pe înotat în apa asta rece ca gheața?!?!?” 🙄 dar i-am răspus politicos:
– But I do not want to swim!!!!!!! Râdeam zdravăn și eu și Kinga.

Ei au plecat pe poteca ce duce la Sub Piatră, eu am continuat să mă dezbrac dar și să râd. Plecaseră dară, dar se opriseră să facă poze – cică – ceva mai încolo. Pozau goange și bălării, drăguții  😉 iar eu nu mă mai puteam opri din râs. Ăsta e de fapt motivul pentru care râd așa cu poftă în acele poze (râdeam de mi se clătinau tocurile).

Asta cred că se numește un soi de mare țeapă: ”Ui că se dezbracă tipa! Da’-n pana mea! E tot îmbrăcată! Da’ taci, mă, că măcar nu mai are bocancii! Are pantofi cu toc”.

Am râs bine, am făcut poze, m-a luat frigul, m-am îmbrăcat și ne-am întors încetișor la pensiune. Am avut timp să ne jucăm și ping și pong și să facem vreo două scheme fantastice la un joc de biliard. După care reguli am jucat biliard? Da’ ce, există alte reguli în afară de cele pe care le-am făcut noi?!?!
Ne-am ascuns apoi în cameră – fiecare în patul ei – și pentru că Kinga a adus chitara, i-am cântat. Apoi am trecut la somn – mai mult Kinga – să ne odihnim să fim apte a doua zi pentru marea noastră expediție. Eu am dormit foarte puțin. Nu tremuram de frig și nici de frică, dar tremuram. Dacă tot n-am putut să dorm, am observat cât de mult se zvârcolește Kinga în somn și m-am bucurat că nu suntem în pat matrimonial și nici în luna de miere.

Peste noapte a plouat zdravăn. De dimineață încă ploua, așa că nu ne-am prea înghesuit cu plecatul pe traseu. Micul dejun, povești, râsete – ultimele două erau și ele în meniu. Într-un târziu ne-am urnit și noi, ne-am echipat și am plecat spre Scărița Belioara. La început ne-am bâlbâit puțin cu traseul și marcajele dar suntem fete descurcărețe și le-am dat de cap.

Kinga mi-a făcut cadou o casă minunată, numa bună de mobilat și de mutat în ea – în ea încap doar eu și Pipi Șosețica. E drept că dealul pe care se află casa e… cam deal. Deja mă gândeam ”de urcat îl urc, că nu-i vreun balaur, da cum Doamne iartă-mă o să-l cobor? Voi vedea asta atunci.”

Când am început să-l urc, piciorul meu a strâmbat din nas, dar l-am făcut să răspundă la comenzi scurte gen: hai sau stai, gura, mișcă etc. Dacă a văzut că nu mai are drept de apel a executat cuminte comenzile. Mulțumesc lui Puiu Gherman că m-a sponsorizat cu bețele care au fost numa bune de folosit pe post de cârje – m-au ajutat foarte mult.

M-am avântat pe deal în sus, și mi-am clătit ochii cu priveliștea superbă, m-am bucurat de poteca prin pădure, de mirosul pădurii după ploaie, de cântatul păsărilor, de compania Kingăi, m-am mai avântat la cățărat (mai mult în genunchi) pe o porțiune de potecă bolovănoasă, dar simțeam că piciorul meu se pregătește să pună de-o răzmeriță și să-mi nesocotească ordinele așa că am zis că e suficient cât am mers.

Mergând pe munte am învățat o regulă de aur: tot ce (și cât) urci, trebuie să și cobori. Solicitarea picioarelor la coborâre este mai mare decât la urcare. În plus băgasem bine la cap avertismentul primit. Singurul lucru care mă îngrijora era lipsa semnalului la telefon. În condiții normale nu ar fi fost o problemă, dar eu nu sunt o condiție normală și mai ales nu sunt într-o condiție normală. Pe munte mereu mi-am impus propria regulă: am voie să fiu nebună dar nu am voie să fiu inconștientă. Adică sunt destul de nebună să-mi fac poze pe munte încălțată cu pantofi cu toc, dar nu-s inconștientă să și merg pe munte cu pantofii ăia.
E ok o doză de țicneală câtă vreme nu e teribilism. Cunoaște-ți limitele și respectă-le. Toleranța mea la durere este foarte mare și dacă ar fi fost neapărată nevoie, aș mai fi păpucit ore în șir. Dar nu era cazul așa că ne-am oprit frumos, am făcut încă o ședință foto cu minunații mei pantofi și am luat-o la vale care cum s-a priceput mai bine, mai în picioare, mai pe fund, mai în patru labe – mai ales eu.

Când am ajus la dealul minunat, am zis că până la urmă, ne putem da de-a rostogolul. Eu am glumit dar Kinga curioasă a vrut să vadă cum e. Până să-i spun ”ai grijă că doare” ea deja era în rostogoleală și scotea niște sunete care semănau cu ”au” și ”vai”, noroc că s-a oprit repede, abia aștept să o întreb dacă are vânătăi.
Ne-am întors la cabană unde am înfulecat câte o ciorbă de burtă apoi la alte povești și alte hohote de râs. A fost o ieșire foarte faină care mi-a priit. Peisajul superb la fel și companioana mea. Mulțumesc Kinga că m-ai pus în mișcare și m-ai făcut să mă rup puțin dintr-o lume prea încărcată cu probleme și necazuri. Am reușit să mă rup de toate, să iau o gură de aer, să mă încarc cu energia de care am atât de multă nevoie.

Fiului meu i-am spus de când era mic: ”În viață, poți să faci orice îți trece prin cap. Însă orice ai face, ai grijă să nu faci rău celor din jur.”
Mie tura asta mi-a trecut prin cap să mă pozez pe munte în pantofi cu toc. N-am rănit pe nimeni, nici om nici animal – poate doar câteva goange care mă iritau dar jur că au avut parte de o moarte rapidă, prin metoda plesneală. Și știți ceva? Mă bucur ca un copil atunci când face o trăsnaie.
Cred că-i cazul să-mi fac bucket list-ul meu. Totuși treaba cu pantofi cu toc pe vârf de munte, am s-o tai de pe listă numai după ce ajung pe Moldoveanu. Dar repetiții mai pot face 😆

Adăugire, că tot mi-am adus aminte. Coboram foarte grijulie panta bolovănoasă, sprijinindu-mă în bețe. Ne-am întâlnit cu un grup de vreo cinci zdrahoni de bărbați care au comentat/chicotit – în oarece limbă străină mie. N-am înțeles ce au zis da mi-am tradus singură: ”ui și la asta, habar n-are cum se folosesc bețele pe munte 😆 ”

Când m-am dus la Puiu să-l rog să-mi dea o pereche de bețe, am avut de ales între unele model nou și astea care le-am avut și sunt un model mai vechi. La astea m-a atras faptul că partea de sus e mai țapănă, așa mi s-a părut atunci. Mare dreptate am avut! Când am început să mergem, am încercat să le lungesc dar nu reușeam să le ”înțepenesc”. După primii pași, mi-am dat seama că de fapt așa mă ajută cel mai mult să le folosesc. Încă o dată îi mulțumesc 🙂

”O cădere de la etajul trei e la fel ca una de la etajul o sută. Dacă tot ar fi să cad, măcar să cad de la înălţime mare.” Paulo Celho

p.s. după cum am spus în ”Draga mea boală” – boala mea s-a luat de cine nu trebuia 😆

p.p.s. Mi-a părut rău că Iulia nu a putut să vină cu noi, dar nu-i bai, mai este vreme 😛

PUBLICITATE:

Gore-tex și Vibram au scos pe piață un nou model de pantofi de mers pe munte! M-am săturat să fiu muntoman, mă fac pantofar. Da măcar să fie un pantof de omenie! Pantofii sunt special creați pentru cei cu un picior pe pană