Rețete secrete – Cum să arzi zahărul ars

Doza de râs ”Din tainele bucătăriei”

”Zahărul ars” sau ”caramel”, se folosește la multe preparate culinare, mai ales când vine vorba de desert.

Rețeta este relativ simplă: într-o cratiță pui zahăr…cât îți trebuiește, câțiva stropi de apă și pârlești la el până se lichefiază. Apoi adaugi apă și ce mai vrei. Rețete sunt pe net destule: cu glucoză, cu sare, cu smântână cu ce vrei tu, chiar și cu ardei iute. E genul de mâncare care ”merge și cu coadă de topor”, nu-i bai. Mai subțire, mai gros sau chiar solid – în funcție de necesități și preferințe.

Pentru mine gătitul mâncărurilor este o pasiune. N-am pretenții de ”bucătar șef” dar îmi place să gătesc și să bibilesc mâncărurile. Dar acum nu mă lungesc să-mi laud talentele de bucătăreasă că acum voiam să vă dau rețeta de zahăr ars, ars.

Prietena mea Lili știe că eu de câte ori fac zahăr ars, prima tură de zahăr o ard de tot. Dar a doua tot îmi iese. N-am mai făcut de multă vreme sirop de zahăr ars și credeam că ”mi-am ieșit din mână”. Da de unde?!?! Neah…mi-a ieșit și de data asta, alaltăieri când am făcut găluște cu prune și sirop de zahăr ars.

Cum de reușesc? M-am tot gândit și eu,  până la urmă am ajuns la concluzia că e vorba de numărul de pași pe care îi fac prin bucătărie, din momentul în care pun pe foc cratița cu zahăr. N-am niciodată răbdare să înțepenesc lângă aragaz să păzesc zahărul până se arde și, fac pași prin bucătărie.

Pe bune, zahărul ars e ca laptele sau cafeaua la ibric: aștepți să fiarbă….și-aștepți să fiarbă… și ai grijă… și te duci doi – trei pași mai încolo, nu te mai uiți în cratiță și taman atunci dă-n foc sau se arde. Parcă au viață în ele aceste preparate și te pândesc rânjid să ți-o coacă.

Așa ard și eu zahărul ars. De fiecare dată. Nu mă învăț minte. Ard prima tură, altă cratiță, alt zahăr, dar măcar din a doua încercare îmi iese. 😛

Cea mai memorabilă ardere de zahăr ars a avut loc în Qatar, în 1997 de ziua mea. Nu eram de multă vreme acolo și nu prea aveam prieteni dar soțul meu – pe vremea aia aveam și așa ceva pe lângă casa omului – a invitat o grămadă de oameni pe care eu personal nu-i cunoșteam. Erau vecinii pe care apucasem să-i cunosc cât de cât – 24 la număr, dar restul până la 50…habar nu aveam cine sunt – colegi de-ai lui de muncă.

M-a anunțat din vreme (cu vreo lună înainte), câți oameni a invitat, asta n-a fost bai. Baiul a fost când cu o săptămână înainte de eveniment a venit de la cumpărătui cu 20 de forme de plăcintă și m-am uitat la el nedumerită. Atunci m-a anunțat că nu comandăm mâncare la firmă de caterig, că el vrea ca mâncarea să o facem noi. HĂĂĂĂ?!?!?!?!?!

Nu i-am sărit în carotidă dar în gândul meu m-am întrebat: oare e chef de ziua mea? Sau e o ocazie pentru el să-și etaleze talentele de bucătar? (recunosc gătea foarte bine și îi plăcea să gătească, dar îi și plăcea să se fălească cu asta).

Și până la urmă, pe cârca cui?!?!?

Eu care credeam că dacă am plecat din România și aveam bani, de ziua mea aș fi putut să fiu și eu odihnită, să-mi fac vreo mască cu castravete, să mă coafez, să mă răsfăț… să fiu fresh de ziua mea la chef – nu că mi-aș fi dorit toate astea, dar sunt femeie și am voie să am mintea în colțuri și să gândesc îmbârligat și cu toane. De fapt, de ziua mea aș fi preferat să mă dau cu jeep-ul pe dune, nu să zâmbesc frumos la o șleahtă de necunoscuți.

Am spus cele de mai sus ca să se înțeleagă că nu eram tocmai odihnită și nici tocmai în toane bune în ziua în care m-am apucat să fac tortul uriaș pentru ziua mea, tortul preferat al soțului era tortul ”krantz” cu nucă, iar ca să fac krantz-ul îmi trebuia zahăr ars.

Ca de obicei, am ars prima tură de zahăr ars, asta nu a fost o surpriză. Surpriza a fost detectorul de fum care în România nu exista într-o casă normală și nu eram avertizată.

Pentru că am făcut prea mulți pași și m-am îndepărtat prea mult de aragaz, zahărul s-a ars rău și s-a făcut o fumăraieeeee…. și s-a pus detectorul de fum pe urlat și dă-i și urlă! Luată pe nepregătite nu pricepeam ce-i cu alarma aia isterică – între timp zahărul se ardea și mai tare, fumul era și mai fum…după câteva secunde mi-am revenit din paralizia surprizei și fuuuugi și ia zahărul de pe foc și fuuuuugi și deschide ușile și fugi și ia un prosop să fac ”vânturi” sub detector în speranța că doar, doar se potolește.

Bine-nțeles, toate vecinele erau la uși sau prin curte și priveau la minunăția de fum ce ieșea din casa mea. Le-am zâmbit strâmb și cam șifonată din ușă și le-am făcut cu mâna că-s ok și că totul e sub control.

Da de unde control! Alarma mea urla ca turbată! Iar eu pe urmele ei turbam de nervi din ce în ce mai tare (noroc că vecinii nu știau românește). Am tras un scaun și m-am urcat să-i scot bateria. Ce să-i scot? că era protejat capacul cu șurub. De furioasă ce eram, am prins drăcovenia în mână și am smuls-o din tavan. Și iată-mă cu țiuitoarea turbată în mână. Ce să mai stau să caut șurubelniță să-i scot bateria, am luat o oală, am umplut-o cu apă și am înecat drăcovenia!!!!

Hura! S-a făcut liniște! Nu se mai auzea biiiip-biiiip-biiiip…

M-am liniștit, am făcut tura a doua de zahăr ars, mi-a ieșit un tort super bun. Seara am strâns și am spălat vasele, dar de oala cu ”alarmă” nu m-am atins nici de ciudă. Mă uitam la ea cu satisfacție ”Na! Te-am înecat! Ți-am venit de hac până la urmă! Acolo să stai până mâine dimineață!”

Mi-am pus un pahar de vin și am ieșit în curte la povești cu vecinii ”pe răcoare”. De fapt le-am povestit ce s-a întâmplat, că toată lumea era foarte curioasă. Au râs cu poftă iar eu am râs împreună cu ei.

A doua zi de dimineață,  după ce mi-am băut cafeaua, hai să scot lighioana din apă curioasă să văd dacă mai funcționează. În secunda în care am scos drăcovenia din apă, a început: biiiip-biiiip-biiiip… isterie!!!
Necuratul în persoană!

În mintea mea bolnavă, imaginația și mai bolnavă a creat un filmuleț care rula doar în capul meu și vedeam drăcovenia urlând înfundat în apă, cu disperare, cu criză de nervi cu toate cele, toată noaptea. Și m-am pus pe râs. Când m-am uitat pe geam, vecinele deja erau pe la uși zâmbocind probabil se întrebau ”ce-o fi ars iarăși?”, și m-a apucat și mai tare râsul.

Am ieșit în ușă râzând în hohote, cu dihania urlând în mână și cerând printre hohote de râs o șurubelniță ”give me a screwdriver!!!”. Am primit șurubelnița, am scos bateria și s-a făcut liniște…. huuuuhhhhh…Doamne și încă ce liniște!!!

Morala: dacă aveți de gând să ardeți zahărul ars, scoateți mai întâi bateria detectorului de fum.

și… nu mă pot abține, îmi cer scuze 😆 dar ceva mai devreme, am dat iama pe net să mă distrez cu rețete de ”zahăr ars” sau ”sos de caramel” și am dat peste asta:

Serios?!?! Râdem glumim, dar la diabetul zaharat, în nici un caz nu-i recomandat sosul caramel. Ce-ți e și cu internetul ăsta…