”Provocare și voință” – un eveniment cu oameni extraordinari!

„Recompensele pe care le primesc cei care perseverează depăşesc cu mult durerea care trebuie să preceadă victoria.” Ted Engstrom

În vara ce a trecut (2018) i-am urmărit pe Facebook, pe Cristi și Gabi Airinei, porniți la drum pe biciclete: ”Intra Carpatian Tour”.

”Prima persoană cu diabet tip 1 insulinodependent ce a făcut turul Romaniei pe bicicletă. Pentru a ajuta cât mai multe familii să aibă un trai apropiat de normal, Gabriela și Cristian și-au propus să spună: Da, si eu pot sa fac turul Romaniei pe bicicleta”. Aceasta este descrierea de pe siteul asociației ”Da, și eu pot!”  Găsiți acolo informații despre ei și proiectele lor.

Pentru că împreună facem parte din APAA – Asociația Pacienților cu Afecțiuni Autoimune, am fost invitată să particip la evenimentul ”Provocare și voință” din 24 noiembrie. Dar… cu chitară.

Așa au început emoțiile. Era clar că va trebui să stau ”în față”. Să cânt, cel puțin…

Pe Rozalina, o cunosc de câțiva ani – ea este președinta asociației APAA. Cu Gabi și Cristi, corespondasem puțin. Despre ceilalți invitați, în afară de Tibi, nu auzisem, dar i-am căutat pe net.

Tibi Ușeriu – a câştigat pentru a treia oară consecutiv 6633 Ultramaratonul Arctic, una dintre cele mai dure curse de pe mapamond. Cartea lui, am citit-o acum ceva vreme.

Roddy Riddle – ex-ciclist internațional rutier și tip 1 diabetic, venit din Inverness – Scoția, a completat și el 6633 Arctic Ultra.

Vlad Tănase – ”Plâng de durere de data asta… Ce caut eu până la urmă aici? De ce ar veni cineva aici să încerce să termine cursa asta?”- scrie Vlad în cartea pe care a scris-o după ce a treminat și el ultramaratonul ”6633 – Arctic Ultra Drumul spre mine” – pe care am citit-o pe nerăsuflate.

Radu Păltineanu – care face ture pe bicicletă prin lume – Traversarea celor două Americi pe bicicletă.

Nu știam la ce să mă aștept.
Sincer? Îmi închipuiam că cei patru viteji, vor fi niște… scorțoși 🙄 . De multe ori pe munte, am întâlnit un specimen de ”viteji”: echipați din cap până în picioare cu echipament ”de firmă”, înfoiați precum niște cocoși, citindu-se pe ei ”cine-s io!”, dar care la un moment dat, îmi făceau mie favoarea de a deschide calea prin zăpadă sau săpat trepte în gheață. Că deh… ladies first. Asta gândeam.

Din Mediaș, n-am plecat cu mâna goală. Ci cu susținătoarele mele, Alina și Rodica. Organizatorii ne-au rugat să ne îmbrăcăm în ii. Din respect Centenar. Singura ie pe care o am, este moștenită de la bunica. Asta n-o puteam îmbrăca cu blugi. Nu se asorta decât cu… costumul popular. Ș-apoi ”ardeleanul, în cătrințe se duce la capitală!”, mi-a spus Rodica, nu de mult. Din spirit de gașcă, la eveniment, ne-am îmbrăcat toate trei în costume populare.

Ziua în care în Sala Luvru a hotelului Capitol s-a inundat de emoții.

Dimineața, i-am cunoscut pe Gabi și pe Cristi. Ei, erau exact cum mă așteptam: oameni luminoși, sufletiști. Revederea cu Rozalina, este mereu o bucurie. Apoi au sosit ”greii” zilei Tibi, Roddy, Vlad și Radu. Privindu-i, nu-mi mai părea așa ”grei”. Emanau simplitate și naturalețe. Cei trei de la 6633, au terminat ei maratonul înghețat, dar acum emanau căldură.

Primul care a vorbit a fost Roddy. Ne-a povestit experiența lui de diabetic, la ultramaraton. A fost și primul care m-a făcut să plâng. A urmat apoi Tibi, Vlad și Radu. Toți m-au făcut să lăcrimez, ascultându-le poveștile.

De ce plângeam? Se numește empatie.  Empatia are multe definiții care cuprind o gamă largă de stări emoționale, de la a ține la anumite persoane și având dorința de a îi ajuta, până la a experimenta emoții care se potrivesc cu emoțiile altei persoane, a ști ce gândește sau simte cealaltă persoană. Atunci când povesteau despre epuizare, despre momentele cu dureri, simțeam că parcă mă durea pe mine. Știam despre ce vorbesc. Pentru că în turele mele pe munte am trăit din plin asemenea momente. Știu ce e epuizarea și durerea. Știu cât de mult trebuie să te mobilizezi psihic, ca să ajungi la capătul provocării. Știu cum este când corpul tău chinuit urlă ”NU MAI POT!”, iar psihicul urlă ”TREBUIE SĂ POȚI!”, ”ÎNCĂ UN PIC!”.

Ai căzut? Nu-i bai! Ridică-te și mergi mai departe! Plângi? E bine! Încă ești viu, ai voie să și plângi. Dar mergi mai departe! Abandonul, nu este o opțiune! Nu abandonul psihic.

”Am aflat că soția mea, știe să înjure” – a spus Cristi, când și-au spus și ei povestea. Pentru că la un moment dat în turul lor pe biciclete, Gabi s-a pus pe înjurat. Când ești epuizat, e greu și pedalatul.

Toți cei prezenți în sală, le sorbeau cuvintele. Eu una (probabil și alții), le trăiam poveștile. Încă încerc să-mi revin. M-am simțit ca în tamburul unei mașini de spălat. În loc de apă, peste mine curgeau emoții și trăiri, din cele mai profunde.

Oameni simpli, oameni calzi, oameni sinceri. Toți au un simț al umorului foarte dezvoltat – pot face față cu brio unui show de stand up comedy. Prin urmare am râsu-plânsu împreună cu ei.

Ce avem în comun? Voința. O doză de nebunie, care este necesară atunci când vrei să-ți depășești limitele și condiția. Cei sănătoși, își depășesc doar limitele. Noi cei bolnavi (Roody, Gabi, atâția alții și cu mine), ne depășim condiția de om bolnav. Pe lângă limite.

Boala nu trebuie să ne pună frâne. Singur îți impui limitele. De ce să nu încerci să le depășești? 

”Ceea ce fac eu, nu se compară cu ceea ce faceți voi”, a spus Gabi. Dar noi nu trebuie să ne comparăm cu nimeni, în afară de noi înșine.

”Noi, nu ne comparăm cu voi” – a spus Vlad. Asta pentru că el, sănătos fiind, este ceva firesc să facă ceea ce face. Cei bolnavi, în schimb, mai au de avut grijă și de sănătate, de medicație, de hrană, de multe altele, pe care el nu le are.

Tot Vlad îmi spunea foarte emoționat, că ”eu nu știu dacă e potrivit să vă vorbesc vouă, când de fapt, voi ar trebui să ne vorbiți nouă, voi ar trebui să le vorbiți celor bolnavi”.

Ba da, Vlad. Ești și sunteți foarte potriviți să ne stați alături, cu poveștile voastre. Avem nevoie de susținerea voastră, în poveștile despre depășirea limitelor și a condițiilor, de orice fel. Pentru că despre asta este vorba de fapt. Avem nevoie să ne ajutați să ne facem auziți.

Pentru mine, orice drum lung făcut cu mașina sau alte mijloace de transport, este un chin. Înțepenesc în scaun, încep durerile. Motiv pentru care cu greu mă pun pe drum. La fel a fost și acum. Dar a meritat cu vârf și îndesat să rabd pentru a ajunge acolo, în mijlocul unor oameni minunați. Am s-o fac oricând.

Când mi-a venit rândul să stau în față, emoțiile mele se mai potoliseră. Băieții ăștia nebuni, m-au făcut să mă simt ”de-a lor”.

Da Gabi, suntem de-ale lor. Putem să stăm amândouă, cu fruntea sus, cot la cot cu ei. Pentru că ei, ne primesc cu brațele deschise. Fiecare este cu maratonul lui. Nu trebuie să facem maratonul lor, trebuie să-l facem pe al nostru și să-l facem până la capăt. Asta cred eu că este lecția pe care noi, amândouă trebuie s-o învățăm după toate cele întâmplate și trăite. Omul bolnav, când pleacă într-o nebunie de aventură, trebuie să-și depășească spaima numită boală.

Încă nu mi-am revenit, din ”ce zi am avut! WOW!!!”.

Gabi și Cristi, ați reușit să ne oferiți tuturor celor prezenți, o zi WOW!!! La cât mai multe!

Vă recomand tuturor, să nu ratați nici o ocazie – dacă se ivește – de a-i asculta pe acești băieți vorbind, spunându-și poveștile. Merită!

p.s. Eu încă nu am ascultat înregistrarea cu mine 😆  😛 . Știu că probabil n-o să-mi placă. Vorbitul la microfon, când ai disfuncții cognitive, nu e deloc fun. Dar mă străduiesc să fac față provocărilor. Știu că uneori pierd șirul și/sau nu-mi găsesc vorbele – stau ele ascunse în tărtăcuța mea și nu vor să iasă. Mă gândesc că dacă nu mi-a tăiat nimeni microfonul…n-am dat prea tare cu bățul în baltă 😆  😆  🙄  😛 .