Povești cu… cântec II

(povești din culise )

Articol dedicat prietenilor mei ”autoimuni” care m-au susținut din umbră și m-au încurajat. Datorită lor, nu am abandonat.

Dacă stai mereu cu frica în sân, să rămâi veșnic cu capul în nisip, atunci n-ai de ales decât să trăiești feng – shui, și la modă ”în depresie”, doar ca să te simți în rând cu lumea.

N-o să-ți iasă? Și ce dacă? Nu e rușine nici să renunți pe ultima sută, important este că ai încercat, că ai ieșit din casă pentru ceva. Când faci un lucru care te sperie, e și mai mult. Să ai curaj să-ți privești în față înfrângerile, așa cum îți privești realizările, toate fac parte din viață.

Vineri la ”proba de sunet” emoțiile erau călare pe mine: ”oare ce vor crede ceilalți concurenți când mă vor vedea?”. Am avut parte de tot felul de priviri, o gamă foarte largă, dar m-am distrat pe seama lor.
Printre concurenți așezată pe un scaun, cu chitara în brațe, o doamnă apropiată de vârsta mea, se juca cu acordurile. O vedeam tremurând, îmi transmitea starea ei emoțională. M-am dus la ea, am făcut cunoștință, am schimbat câteva vorbe și am încercat s-o încurajez ”hai că nu e chiar așa de greu!”. Nu știu pe cine încercam să încurajez mai mult, pe dumneaei sau pe mine?

Înainte spectacolului eram ca un leu în cușcă. Am făcut kilometri pe holul sălii de spectacol. Realizam că am trecut cu mult pragul emoțiilor ”normale”. Eram în mijlocul unui taifun.

”Ce Dumnezeu se întâmplă cu mine? Nu m-am simțit așa în viața mea.”
”Procesorul” meu lent era deja suprasolicitat de toate câte se întâmplau în jurul meu.

Știam că sunt a șasea pe listă, așa că patrulând număram 1,2, 3, 4… în acel moment m-am gândit să abandonez. Durerea din coloană începea să fie aproape de insuportabil. Îmi făceam curaj să merg să spun organizatorilor că renunț, cu toate părerile de rău. Concurentul nr. 4 începuse să cânte a doua melodie, iar când mă gândeam să renunț… Mircea Hodârnău a venit la mine: ”hai repede că tu urmezi!”. Adică… n-am numărat bine? Adică… ? Adică n-am mai avut drept la replică, m-am montat și am plecat spre scenă.

Mai târziu am aflat că doamna pe care o cunoscusem la proba de sunet a abandonat.

A doua zi am întâlnit-o și am stat de vorbă cu ea. Surpriza a fost să aflu că și dânsa este o autoimună de-a mea. Când mi-a povestit că din cauza emoțiilor i-a amorțit mâna stângă, am înțeles perfect de ce a renunțat și am înțeles: nici eu n-am fost departe. Dacă ea nu abandona, probabil abandonam eu. N-am mai avut timp.

Cum să-i înțepenească mâna din cauza emoțiilor? Uite așa. Emoțiile unui om sănătos sunt simple. La un bolnav incurabil, emoțiile se transformă în… piese de domino.

O boală incurabilă & autoimună, nu prea există fără dureri. Nu există bolnav care să-și poată controla viața, pentru că toată viața este plină de neprevăzut. Nu știi niciodată ce o să te doară, când o să te doară, cât de tare o să te doară. Trăiești într-o permanentă derivă.

Disfuncția cognitivă
Unele dintre simptomele cele mai comune, dar bine ascunse, în cazul bolilor autoimune sunt schimbările în ceea ce privește cogniția și emoțiile. Pentru mulți, efectele emoționale și cognitive ale bolii reprezintă cele mai mari provocări, pentru că aceste modificări afectează propria imagine a individului. Imaginea de sine.

Cel mai frustrant legat de disfuncțiile cognitive este faptul că sunt direct legate de socializare. N-ai cum să te simți prost când ești singur în casă și nu-ți amintești unde ai pus cheile sau nu-ți aduci aminte la ce te gândeai cu cinci minute în urmă. Abia când ieși din casă, socializezi și porți o conversație, abia atunci realizezi că riscul să te faci de baftă e mare.

Empatia
Dacă ești cât de cât empatic, boala îți amplifică empatia. Un bolnav știe ce înseamnă suferința și începe să ”simtă” trăirile celorlalți. Empatia de un anumit nivel te transformă într-o adevărată sugativă care absoarbe toate emoțiile celor din jur.

Cele de mai sus cresc stresul și emoțiile persoanei în cauză. După cum am spus și în articolul trecut ”Emoțiile duc la stres, stresul îmi provoacă oboseală fizică, oboseala fizică duce la dureri…”

Acestea sunt motivele pentru care doamna a abandonat. Da, îi amorțise mâna stângă din cauza emoțiilor mult prea intense. Mi-a părut foarte rău pentru ea, dar am înțeles-o când mi-a spus ”sănătatea mea este pe primul loc. De cântat, merg acasă și cânt cu ai mei în spectacole, dar la festivaluri nu mai merg”.

Se pare că Mediașul a avut în concurs anul ăsta două autoimune. Iar noi cei bolnavi, nu vânăm premii. Noi nu facem decât să ne măsurăm puterile față de noi înșine. Noi ne aruncăm singuri mănușa pentru ca mai apoi să avem ce ridica. Apoi facem cât ne țin puterile. Sau… emoțiile.

Eu am felicitat-o pe această doamnă pentru curajul de care a dat dovadă și numai pentru drumul lung pe care l-a făcut să ajungă la Mediaș. Mai știu o mulțime de autoimuni care citind acest articol vor fi de aceeași părere cu mine, că doamna în cauză merită toate pălăriile ridicate, chiar dacă a renunțat la urcatul pe scenă.

Îi felicit pe organizatorii acestui festival pentru lucrurile minunate pe care le fac promovând acest gen de muzică. Nu în ultimul rând, le mulțumesc pentru toate încurajările pe care le-am primit din partea lor. Toți până la unul sunteți oameni minunați. Empatica din mine spune ”m-ați copleșit cu atât de multă căldură sufletească”.

Nu în ultimul rând, felicitări tuturor participanților!