Povestea pantofilor cu toc pe munte – Krista (ikstar)

Cei care mă cunosc știu că eu pot să fiu în multe feluri, dar ”fițoasă” în nici un caz.

Treaba cu ”fițele” consumă prea multă energie. Mă obosește și numai gândul că trebuie să mă ”deghizez” în doamnă, atunci când de musai ca de voie bună trebuie să mă îmbrac într-o ținută ”adecvată” unor anumite evenimente.

Pentru mine la capitolul ținută vestimentară, există două stiluri: sport și/sau ținuta elegantă clasică. Fără pompoane sau măscăreli. Ținuta clasică automat include pantoful cu toc cui, care dă ”forma” piciorului – face gambă și dacă nu ai – ca și în cazul meu 😛  – bagi un cui – he-he.

Anul trecut, duă tura de pe Vf. Omu prin Hornul Mare al Mălăieștilor, m-am trezit cu o tendinită de toată frumusețea și cu piciorul stâng în ghips. Foarte greu mi-am revenit, chiar și după ce am dat ghipsul jos, m-am chinuit câteva luni bune. Mă durea rău piciorul și mergeam tare greu.

Psihic eram la pământ. Fiecare pas durea. Pentru mine pe stradă nu există ”mers încet” (nici măcar la întâlniri romantice) și mă enervam tot timpul că porneam mers ”voinicește” pe stradă și trebuia să pun frână că mergeam mai iute decât puteam 😆 . Gândul că n-aș mai putea merge pe munte, mă măcina încet și sigur.

Ca să mă încurajez singură, să evit stresul aferent situației și o eventuală depresie, mi-am spus:
”Dacă reușesc să trec peste asta și piciorul meu își revine, am să urc pe Moldoveanu să-mi fac poze încălțată cu pantofi cu toc.” De ce tocmai Moldoveanu? Că e supremația, în primul rând și în al doilea rând, visul meu cel mai mare: să mai calc încă o dată pe Moldoveanu.

Acei pantofi cu toc îi am din 1995. Cândva am dansat încălțată cu ei. Sunt ”de suflet”. Săracii, talpa ajunsese foiță și simțeam orice pietricică prin ea. În primăvară, după ce m-am gândit că-mi voi face poze cu ei pe munte, i-am dus la pingelit special pentru asta 😆  – nu, cu slană nu i-am dat 😆 .

Când Kinga m-a sunat și am pus la cale ieșirea la Huda lui Papară, pe când îmi făceam rucsacul m-am gândit că n-ar fi rău să iau și pantofii…așa, de repetiție 🙄 . (merită citit articoulul pentru faza în care cei 3 domni m-au surprins dezbrăncându-mă…îmbrăcat).

Atunci a fost prima dată. Apoi, i-am luat cu mine la fiecare ieșire pe munte, pentru ”repetiție” cu speranța că voi ajunge totuși și pe Moldoveanu cu ei, într-o bună zi. Am reușit! Dar asta-i altă poveste.

Acum am vrut doar să lămuresc ce-i cu țicneala mea să-mi fac poze în vârf de munte, pe toace. Ultima mea grijă sau dorință ar fi să ”impresionez” pe cineva. Am trecut de mulți ani peste astfel de gânduri. Da, mă simt bine să mă fac de râs cu toace pe vârf de munte. Și câtă vreme fiul meu e mândru de mine, restul lumii nu contează. Mă simt bine în pielea mea, indiferent dacă sunt încălțată cu bocanci sau cu pantofi cu toc de 10 cm. Am echilibru și coloană verticală.

Povestea în poze:

Huda lui Papară

Cam așa mergeam, din cauza durerilor, folosind bețele pe post de cârje:

Minunatele poze cu toace, au ieșit  cam așa:

Vf. Scara Făgăraș – iulie 2015

Apoi a urmat vf. Scara Făgăraș – când minunata mea vasculită s-a gândit să dea puțină culoare cracilor mei

Vf. Șerbota și Vf. Ciortea – august – 2015

La măturat refugiul Scara

Pe vf. Șerbota

La Lac Avrig

Pe vf. Ciortea

Visul împlinit: Viștea Mare – Moldoveanu

Viștea Mare

Măria sa, Moldoveanu

Un munte de aur! Care nu s-a cutremurat din cauza nebuniei mele cu tocurile.

Criticilor mei le mulțumesc din suflet pentru că îmi dau culoare vieții. Și din când în când, e bine ”să mă mai sufle și pe mine cineva de praf”, că altfel aș face prea multe pânze de paianjen. 😆

”Trăiți bă!!! trăiți! Că de murit, nu-i nici o scofală!”
Adrian Pintea – actor

Nu înțelegeți? Citiți blog-ul sau site-ul meu ikstar.org

Iubesc natura și o respect. Iubesc animalele și le respect. Iubesc și oamenii și îi respect, chiar dacă în ultima vreme întâlnesc tot mai multă lipsă de respect din partea lor – din păcate, un gust amar îmi lasă lipsa de respect  găsită pe munte. Cea de la oraș, e ceva normal, dar pe munte?!?!?

Am rămas înapoiată, așa este. Mereu am crezut că pe crestele munților, urcă doar oameni ”speciali” cu bun simț și cu multă grijă unii față de alții. Tura asta de creastă m-a făcut să mă gândesc că ar fi cazul la următoarele ieșiri să-mi fac un fanion mare, vizibil, pe care să scrie ”PARALIMPIC”.

Poate în felul ăsta, cei care COBOARĂ, își vor aduce aminte că cel care URCĂ – are prioritate pe potecă – din bun simț. Pentru că URCĂ, are greutate în spate, mai e – întâmplător – și femeie…. și nu mai risc să vină vreun macho men peste mine să mă izbească aproape să mă doboare, pentru simplul motiv că eu nu l-am văzut, fiind în urcare și mergând cu ochii în pământ.

Sau un ”alergător montan” să nu înțepenească în fața mea cu mult tupeu, arătându-mi cu mâna să mă feresc din calea lui. SERIOS?!?!! (da, eram în urcare pe Viștea și dumnealui aștepta să-i fac loc, că… era în viteză)

Mai greșesc și eu, sunt om și sunt supus greșelii. Dar nu acum vreau să vă spun povestea asta. Acum am vrut doar să lămuresc treaba cu toacele, de unde până unde?!?!?

Prietenii mă întreabă:
”Ok, Moldoveanul a fost ținta, acum ce urmează?!?!?”

Tot ce înseamnă vârf de munte din România. Și de ce nu o poză pe toace în Custura Sărății?!?!!? Sau la trei pași de moarte?!?!?? Eu cu dumneaei suntem bune prietene   😆  🙄

Orice, dar să fie ENDUROOOOO să simt că trăiesc și să conțină adrenalină! TURBOOO mă fac când mă fac mare 😆