Maratonul din care toți ies câștigători

La șase și un sfert, am plecat vesele spre Sibiu cu Alina, Irina și mama Irinei. Prognoza meteo nu era deloc încurajatoare: ploaie.
– Ce facem dacă plouă? întrebă Alina.
– Ce să facem, alergăm! Că doar de aia ne ducem!

Râsetele și veselia, m-au ținut până când Alina mi-a spus
– Ai văzut traseul? Este și pe scări.
– POFTIM? 😯
– Traseul, este și pe scări.
– Câte?
– Păi…sunt ceva.

În acel moment mi s-a tăiat veselia, elanul, optimismul și chiar și maioneza din frigider. Simțeam că mă scurg de pe scaunul de la mașină atât de tare mă blegise vestea.
– Întoarce mașina și du-mă acasă, am zis glumind fără vlagă. 👿
– Păi Krista, doar tu urci Moldoveanu! Astea nu sunt decât niște scări, zise Irina.

Greu de înțeles, și mai greu de explicat: muntele e munte, scările sunt scări. Mulți dintre autoimuni au această problemă. Urcatul scărilor ne obosește într-un fel anume, o slăbiciune ca și cum te scurgi, întregul corp se scurge. Două etaje, le urc binișor, încetișor. Dacă sunt trei, le urc cu pauze. Când sunt patru, mă apucă disperarea, pauzele sunt mai lungi, sfârșeala mai accentuată. Ca și cum, un om sănătos, înainte de urcatul scărilor a alergat cinci kilometri, apoi urcă scările, fără pauză.

Cum la mine curiozitate e mare, am dat acum căutare pe goagăl ”urcarea scărilor cu dificultate”. Răspunsurile goagălului, sunt multe: ” Urcatul si coborâtul scărilor sunt activitati fizice prin care se pot arde caloriile in exces”, ”urcatul scarilor a determinat micsorarea circumferintei taliei cu 1.8%”, ”urcatul scărilor, scade tensiunea cu 2.3%”, ”urcatul scarilor, in alergare sau nu, iti va rotunji fundul intr-un mod armonios”, etc.

Să ne înțelegem: eu nu am calorii în exces, nu vreau nici talia mai subțire, iar tensiunea mea e atât de mică încât scăderea ei nu mi-ar face bine. În ceea ce privește fundul bombat…dacă nu s-a bombat până la vârsta asta, de acum nu mai are rost. 😆

Am ajuns la Sibiu și ne-am echipat de start. Pentru că toate trei suntem voluntare la Crucea Roșie Sibiu – Subfiliala Mediaș, am ales ca și de data asta să o reprezentăm, purtând tricourile emblematice. Râdeam mânzește, cu gândul la alergatul meu pe scări. Până în momentul startului, m-am obișnuit totuși cu ideea ”asta este, m-oi descurca eu cumva și cu scările”. Necazul meu era că îmi propusesem să termin cursa în interval de o oră iar scările făceau acest lucru imposibil. 🙁

Cu o seară înainte, mi-am pregătit pe telefon un playlist, cu muzică foarte ritmată și versuri mobilizatoare, gen Cher cu ”Strong Enough”, Josh Groban cu ”Don’t give up”, Gyuri Pascu – ”Nu te lăsa” etc. Pentru că voiam să știu când a trecut ora de grație, am socotit ca playlistul să fie de o oră, iar ultima melodie era Mircea Baniciu cu ”Merg mai departe”. Astfel, când începea Baniciu, știam că am depășit ora propusă, mergeam mai departe, dar nu mai trăgeam de mine.

Mi-am băut cuminte doza de pastile iar când s-a dat startul, mi-am băgat căștile în urechi și am pornit muzica. Am stat la urmă, spre a nu sta în calea performerilor. Pentru mine, orice timp era bun.

Mai cu alergat ușurel, mai cu mers voinicește, mai cu mers de broască țestoasă în zone de urcat pante, mai cu o pauză de ”depanare”, iar ca să nu mă mai gândesc la scările pe care le așteptam să-mi apară în cale, din moment în moment, ascultam versurile melodiilor. ”Am să mă gândesc la scări, când am să ajung la ele”, mi-am zis. Dar scările nu mai apăreau! Spre bucuria mea, scările nu au mai apărut. Traseul se modificase şi astfel scările au fost ocolite – am văzut marcajul, câțiva au urmat acel traseu. Poate că era mai scurt, nu știu, eu m-am bucurat că nu trebuie să le urc.

Când simțeam că mă scurg, că mușchii mei sunt secați de energie, luam o scurtă pauză și-mi trăgeam sufletul încurajându-mă singură ”hai că poți! Hai că încă nu ți-a cântat Baniciu, mai ai timp!” Din experiențele anterioare am învățat că atunci când simt că se încinge carnea pe mine, mai e puțin și trec de limita durerii, nu mai simt durerea, simt doar lipsa de energie și am probleme cu echilibrul, coordonarea mișcărilor și viziune dublă. Nu mai calculez bine distanțele dintre piciorul ridicat și pământ, motiv pentru care calc ”ca-n străchini”. Atunci trebuie să mă concentrez pe fiecare pas, să nu mă duc grămadă.

Din fericire, traseul a avut destule pante de coborât, pe care nu m-am sfiit să iau avânt. Vorba ceea ”Ajută-mă Doamne în sus, că la vale, mă descurc și singură”, s-a adeverit încă o dată.

Pe traseu, pe când luasem o pauză de depanare, lângă mine s-a oprit din alergare o doamnă blondă care m-a îmbrățișat, mi-a mulțumit pentru ceea ce fac și m-a felicitat. Ați simțit vreodată când cineva v-a mulțumit, o sinceritate copleșitoare? Că acele mulțumiri vin cu adevărat din inimă? Asta am simțit eu atunci. Nu știam cine este doamna, am văzut că purta tricoul inscripționat cu cauza pe care o susțineam și eu ”Dăm startul în viață”, iar pe moment m-am gândit că-mi mulțumește din motiv că eram îmbrăcată cu tricoul Crucii Roșii. M-am simțit încurajată, asta a contat cel mai mult.

Am alergat mai departe cu gândul că următoarea melodie o să fie Baniciu, dar n-a fost.

Alina alesese să alerge pentru a obține un timp mai bun și-mi spusese că se va întoarce înaintea mea, pentru a mă susține pe ultima porțiune.

Baniciu nu începea să-mi cânte, Alina nu apărea…prin urmare m-am gândit că mai am foarte mult până la finish. Încercam să țin ritmul muzicii fără să mă mai gândesc la cât mai este. Parcă nu mai conta.

Când a apărut Alina în fața mea spunându-mi ”hai Krista că nu mai este mult”, m-am întrebat ”Păi și Baniciu?!?!”

În scurt timp, am văzut FINISH-ul, iar creierul meu o lua razna: ”Termin cursa și nu mi-a cântat Baniciu? Nu se poate! Sigur am greșit eu la calculat playlistul!”

M-am prăbușit pe bancă şi am aruncat un ochi la Runkeeper – aplicația de pe telefon, care zicea ceva cu patruzeci și restul de minute. ”Ș-ăsta-i prost” am gândit, punând telefonul de-oparte, simțind o disperată nevoie de răcorire a organismului, străduindu-mă să-mi revin.

Treaba cu revenitul e mai grea decât cursa. Când mă opresc, încep să simt durerile, iar suferința îmi apare pe față. Atunci cei din jur încep cu grijile ”ia din asta, ia din ailaltă, ia apă, stai să-ți dau… vrei să-ți dau… întinde-te, fă…”. Oricât de calmă sunt din fire, atunci mă apucă furiile. Nu vreau decât să fiu lăsată în pace! Nu mă poate ajuta nimeni, nu mă poate ajuta nimic. E un moment greu pentru mine, moment pe care trebuie să-l îndur și să-l depășesc. Atunci îmi dau voie pentru scurt timp, să mă prăbușesc, după care mă adun și încet, încet îmi revin.

Știu că toți vor să mă ajute, dar eu nu mai am energie să explic de fiecare dată cum că nimic nu mă ajută. Nu mai am energie nici să fiu calmă și înțelegătoare, prin urmare pe un ton destul de răstit spun ”lăsați-mă în pace!”. Chiar dacă nu-i politicos din partea mea să fac asta, o fac pentru că am învățat că este singurul lucru care funcționează și care mă scapă rapid de insistențe binevoitoare, dar care – îmi cer scuze – pe mine în acele momente, mă scot din sărite.

Atunci nu-mi doresc decât să fiu singură, undeva departe de ochii lumii, să nu trebuiască să-mi înghit icnetele și gemetele de durere. Să pot să zic ”AU” în gura mare, să plâng sau/și să înjur boala, birjărește și ca la ușa cortului.  😳  Dar nu mă pot teleporta. Din degete degeaba pocnesc, că nu dispar nicăieri. Pot doar să mimez că-mi e bine, zâmbind amar în colțul gurii.

Mai târziu, căutând cortul celor de la cauza ”Dăm startul în viață” pentru că doream să le dau lor bannerul, am aflat cine este doamna blondă. Se numește Maria Livia Ognean și este îngerul păzitor al copiilor născuți prematur, la Spitalul Clinic Județean De Urgență Sibiu. De data asta, a fost și pentru mine un înger. Atunci am înțeles de ce m-a îmbrățișat și mi-a mulțumit. Îmi citise articolul anterior scris pe blog și m-a recunoscut probabil după broasca țestoasă, agățată pe spatele tricoului meu – mascota mea oficială 😛 .

Povestea doamnei Maria Livia Ognean, am găsit-o aici – merită să o vedeți/citiți. Asemenea oameni-îngeri, sunt foarte rari. Mă bucur că am avut ocazia să o cunosc.

Baniciu!!!    Ce s-a întâmplat cu Baniciu!?!? Clar aveam o problemă! Lipit de numărul de concurs, era microcipul de cronometrare. Aflasem că datorită lui, rezultatele se afișează direct pe internet, dar de pe telefon nu reușeam să văd. Am apelat la Andreea, care mi-a transmis foarte repede rezultatul: 43 de minute. POFTIM? Greu de crezut să fie greșeală. Dar și mai greu de crezut pentru mine, că am făcut cursa doar în 43 de minute. 😆 

Dar pentru că Baniciu nu-mi cântase…m-am bucurat ca un copil, îmi venea să plâng de bucurie.

Medalia primită, spune multe, mesajul ei e plin de adevăr. Pentru că oricât de multe ne dorim și reușim să facem pe lumea asta, la final de viață, nu lăsăm decât urme. Urme pe care le lăsăm în viața celorlalți, a tuturor celor cu care ne intersectăm. Eu de data asta, am ales să las urme pentru cei abia veniți pe lume, care se luptă pentru o viață de al cărei rost habar nu au, o viață în care ei au pășit din start, nevinovați, cu stângul. Credeți-mă că știu foarte bine, am învățat pe pielea mea, ce înseamnă să calci mereu cu stângul. Nu, nu înseamnă că ești stângaci ci înseamnă să înveți să râzi de greutățile vieții.

Mulțumesc tuturor, pentru sprijin și încurajări! Mulțumesc celor care au donat și m-au ajutat să ating targetul de 1.000 de lei, pe care mi l-am propus ca fundraiser. E puțin depășit, dar nu e cu supărare 😛 . Dacă vreți să faceți o faptă bună, mai puteți dona până pe 1 iunie, AICI.

Sau puteți susține direct ASOCIAŢIA BABY CARE – ”are ca obiectiv principal sprijinirea îngrijirii în cele mai bune condiții a nou-născuților internați în terapia intensivă neonatală. Pentru toţi cei care doresc să sprijine activitatea sau campaniile noastre:
Contul ASOCIATIEI BABY CARE SIBIU, deschis la BRD Sibiu, Filiala Gara:
RON: RO 50BRDE330SV17320573300
Euro: RO26BRDE330SV70551743300
USD: RO66BRDE330SV70551913300
Și ei (copiii) Și noi vă mulțumim!”