Ce te faci?

”Tu ce vrei să te faci când te faci mare?”
Întrebarea din copilărie, în care îmi place cum sună repetiția ”ce te faci, când te faci” .

– Eeeeu când mă fac maaaareee, mă fac… culturistă!

Cred că din viața pe care am trăit-o până acum, momentan asta-i cea mai bună și mai practică idee.

Având piciorul în ghips, prietenii m-au ajutat, mi-au făcut cumpărături și m-au cărat chiar și în cârcă. Mă păzeau ca pe-o butelie, să nu pățesc și alte nepățite. Dar într-o zi, fără să spun la nimeni, pe șustache, am plecat singură la cumpărături. Mi-am luat cârjele și cu foarte mare grijă am luat-o la drum.

Nu aveam nici o urgență, dar am vrut să mă bat cu un demon al gândurilor mele care îmi dă târcoale de multă vreme – mai bine zis din 1998, anul în care am fost diagnosticată. Un bau-bau uriaș, cocoșat și știrb, chel și chior de-un ochi, cu pielea verzulie și toată ciupită parcă de vărsat stă și rânjește după colț la mine. Pe bau-bau –ul ăsta îl cheamă ”Potențial Invalidant” (ce nume de trompetă și-a tras). Știind-ul mereu acolo după colț, am avut și am multe momente în care mă întreb:
”Ce m-aș face dacă într-o bună zi ajung în situația în care nu mai pot să merg?”

Și ca un făcut, iată-mă pentru prima dată în viață cu ceva în ghips, piciorul stâng – Doamne mulțumesc că n-a fost rupt. Acum pot să spun că dacă ai un picior în ghips ești puțin cam invalid , sau cum se mai spune, ești puțin handicapat – ghipsul reprezentând handicapul.

Tura asta, bau-baul a ieșit de după colț și mi-a rânjit direct în față și vă spun sincer că avea pe lângă rânjet, o respirație cumplit de puturoasă de mi s-a făcut greață. Decât să stau și să-i admir rânjetul și să respir aerul infect expirat de el, am preferat să-mi înfig mâinile în coarnele lui și cu toată forța pe care o am în plăpânzenia mea de trup, să dau cu el de pământ. A fost momentul oportun să îmi măsor puterile cu el.

Și uite-așa, mi-am luat cârjele și am luat-o pe cale doar să văd cum pot să mă descurc. No, da’ nu vă grăbiți să spuneți ”Dar și alții au avut piciorul în ghips și n-a fost mare lucru”, că așa am zis și eu: ”mare brânză un picior în ghips”.

Probabil că dacă ești om sănătos, un picior în ghips câteva săptămâni nu-i chiar așa o tragedie, a fost distractiv chiar și pentru mine să țopăi în cârje – ce alonjă faină aveam! Dar asta doar câteva zile pentru că am învățat că dacă sunt slabă, asta nu înseamnă că o să-mi fie ușor să-mi duc propria greutate în mâini.

Și iată că am aflat noutăți: după o tură de coborât singură 2 etaje în cârje, mers la cumpărături și urcat înapoi cele 2 etaje, am aflat că dacă trebuie să te deplasezi în cârje ai face bine să nu suferi de miozită, pentru că ”Miozita este definită ca inflamarea muşchilor.” Posibil – probabil, că eram așa de mândră că mă deplasez singură și n-am nevoie de ajutor, încât de atâta mândrie s-au umflat mușchii mei cei musculoși!

Am ajuns acasă și foarte mândră de mine mi-am șters cu dosul palmei sudoarea de pe frunte, respirând adânc, satisfăcută. În halul ăsta de mândră, am rămas doar până a doua zi dimineața când m-am trezit și m-am crezut om normal făcând gestul binecunoscut: te ridici în fund pe marginea patului și ”te întinzi”. Eh, eu nu-s tocmai om normal așa că m-am trezit, mi-am luat cafeaua, m-am așezat în fotoliu și am pornit computatorul. Nu prea am apucat să mă întind. Adică am avut o tentativă care brusc s-a oprit la jumătatea execuției fenomenului de ”întindere”. Bau-bau al meu, ca să dea replica – doar nu era să șadă mut la colț -, a scos din foc o rangă încinsă cu care m-a potcovit zdravăn pe spate.

Respiră? Ce să mai respir, când planeta a rămas fără aer? Când te tai cu un cuțit, e ok. Da’ ia încearcă să te tai cu un cuțit înroșit în foc, he? Atunci cum e? Simți diferența? No ia cuțitul ăla înroșit și dă-l cuiva să-ți taie mușchii spatelui, să vezi atunci senzații tari! Înveți anatomie instantaneu când romboizii, deltoizii, trapezul și toți mușchii deștepți ai spatelui, pocnesc toți dintr-o dată.

Singura dorință pe care o ai în acel moment, este să te bage iute cineva cu totul în ghips, să nu mai miști! Respiră? Da, cu respirații scurte, sacadate. Nu te mai gândești că ai nevoie de aer pentru creier că până și creierul îți este anesteziat de durere. Ca un robot înțepenit, m-am întors către bau-bau și i-am spus cu un rânjet:

”Și ce crezi acum, că m-ai dat gata? Mai am vreme să mă lupt cu tine și-am și răbdare!”

Durerea a trecut după câteva zile, după o vreme a trecut și ghipsul. Bau-bau, e după colț la locul lui rânjind și zău că în fiecare zi râde de mine. Nu mai am ghipsul (am pus lipitoarea în el), dar încă nu pot merge normal, încă doare fiecare pas.

Dar pot să spun că în situația de față, am mai învățat o lecție și n-aș vrea să mă înțeleagă nimeni greșit, dar un bolnav cu un handicap fizic vizibil, în societate are parte de mai multă înțelegere decât un bolnav cu un handicap fizic invizibil. Societatea – cei din jur – reacționează după aparențe, după anumiți stimuli. Este un fapt normal și m-am gândit mereu la asta de când sunt o persoană cu handicapuri invizibile, acum am și dovada, am trăit asta pe pielea mea și recunosc că a fost foarte interesant experimentul, chiar dacă am experimentat ”obligat”.

Când am ieșit din casă singură cu piciorul în ghips și două cârje, toată lumea era atentă cu mine, mulți se ofereau să mă ajute la urcatul scărilor mai ales. La supermarket eram poftită în față, mdeah, drăguța să nu stea la coadă că-i în ghips.

Am dat ghipsul jos, dar a trebuit să mă mai folosesc de cârje: nu se mai înghesuia nimeni să mă ajute, dar eram invitată să nu stau la coadă la supermarket, iar pe trotuar mergând, toată lumea mă ocolea sau avea răbdare cu mine mergând încet în spatele meu în spații înguste – trotuarele sunt spații de parcare a mașinilor, nu pentru pietoni.

Am renunțat la cârje, dar ca să merg, merg extrem de încet – ”merge melcul supărat”, cam așa sunt eu pe stradă. Realitate este că bieleta – stânga – gleznă, bate rău de tot. Iar capătul de bară și amortizorul șold drept, sunt praf de multă vreme. Mai dezaxat de atât, cum vrei să mergi pe stradă fără să te ajuți de cârje?

Recunosc, sunt șleampătă rău. Ca să reduc durerea și inflamațiile aș face bine să stau doar în casă – fapt care este exclus pentru mine. Trag aer în piept, știu că o să doară, dar ies din casă și merg la cumpărături sau până la Mihaela și la Puiu – două zvârlituri de băț – dar ca să-mi îndelinesc misiunea, înseamnă să merg dormind pe stradă, în felul ăsta nu mă doare și nu se umflă mai nimic (durere suportabilă).

Totul e ok, nu mă grăbește nimeni, exercițiul este excelent. Doar că mă apucă toate damblalele să trebuiască să merg ca melcul. Ar fi o treabă dacă m-ar apuca numai pe mine damblalele, dar îi apucă și pe ceilalți din traficul pietonal. Eu sunt singură și nu mă grăbesc să ajung acasă să pregătesc mâncarea cuiva. Oamenii normali însă au familie, iar pe lângă familie, au multe, foarte multe treburi de rezolvat și n-au timp să meargă în urma mea.

Așa se face, că în încercarea mea disperată de a fi un om normal care merge pe stradă fără cârje și fără ghips aud în jurul meu șușoteli de genul:
– ”Doamne da’ ui’ și la asta, că mere ca ochiu’ mortului!”
– ”Ui’ ce moțăită-i și asta, mer’e de zici că șade!”
– ”No mișcă-te azi cucoană, că n-am vreme de stat după tine!”
– ”Asta doarme de-a-mpicioarelea!”
– ”Bă, da asta chiar doarme pe drum!”
– ”Hai, mocăito, mișcă-te azi!”

Și câte și mai câte pe aceeași temă. Mă amuz însă la trecerile de pietoni când dau să trec strada și mă întreb: oare să merg șchiopătat, ca să se lămurească șoferii că-s puțin invalidă și să aștepte cuminți, sau să merg încet fără să șchiopătez să nu se prindă că-s puțin invalidă și să-i aud cum claxonează și să-i văd cum se înroșesc/înverzesc la față și bănuind epitetele care le scot din ei? (Hi-hi-hi).

Bau-baul meu, râde și el și se distrează de reacțiile mele. Îl las să râdă, nu-i mare lucru dacă ne amuzăm amândoi dacă tot avem o viață predestinată. Măcar l-am pus puțin la respect și nu-mi mai suflă în față.

Diferența dintre un invalid cu invaliditate vizibilă și unul invalid cu invalidități invizibile… v-am spus-o mai sus.
Hai, care vă riscați să faceți o probă așa de amorul artei? Sau poate că îl omorâți voi pe bau-bau 😛 . Dar mai bine să nu vă uitați după colț, pentru că după colț stă aninat ”drobul de sare”(*) – născătorul de bau-bau. Până cade drobul de sare e cale lungă, așa că nu vă gândiți că o să cadă ci gândițivă ”cum să fac ca să nu cadă?” sau ”și de-o cădea, ce fac?”.

RIŞTI?…

Râzând,
Rişti să pari nebun.
Plângând,
Rişti să pari sentimental.
Întinzând o mână cuiva,
Rişti să te implici.
Arătându-ţi sentimentele,
Rişti să te arăţi pe tine însuţi.
Vorbind în faţa mulţimii despre ideile şi visurile tale,
Rişti să pierzi…
Iubind,
Rişti să nu fii iubit la rândul tău.
Trăind,
Rişti sa mori…
Sperând,
Rişti să disperi,
Încercând măcar,
Rişti să dai greş…
Dar dacă nu rişti nimic,
Nu faci nimic,
Nu ai nimic,
Nu eşti nimic…

( Rudyard Kipling )
Până una alta, eu când mă fac mare, mă fac culturistă – ca să-mi pot căra propria greutate în cârje, fără să mi se rupă mușchii cei musculoși.

(*) drobul de sare, este acel drob de sare din povestea lui Ion Creangă ”Prostia omenească” – nu vreau să par eu mai deșteaptă decât alții dar am stat și m-am întrebat: ”oare cei tineri au apucat să-l citească pe Creangă?”