Autoimun pe munte – Vf. Negoiu – 3 din 14

Autoimunele pe munte: Bârcaciu – Ciortea – Negoiu

De acum știți de cura mea hipercalorică și de cea cu perfuzii. Eram tare picată atât fizic cât și psihic. La a doua perfuzie, gândul meu era la Negoiu și la Retezat. Așa am ajuns să fac poza alăturată. Habar nu aveam că astrele se vor alinia și dorința îmi va fi îndeplinită.

Să știți că nu sunt singura bolnavă autoimun care umblă brambura pe munți. Mai cunosc câteva la fel de curajoase ca mine, ba chiar mai curajoase. Dacă nu v-ați prins încă de faptul că blogul meu este motivațional pentru cei bolnavi, nu-i bai, aveți vreme.

Pe Iulia am cunoscut-o acum 2 ani, pe FB, pe un grup de bolnavi autoimuni. Muntele e pasiune comună așa că de multe ori am cochetat cu ideea de a face o tură împreună. După multă vreme am reușit în sfârșit să ne sincronizăm și într-o zi de marți să pornim la drum în grup de patru: Iulia, Șandor, Zita și eu.

Planul: Bârcaciu – tabăra de bază. Ciortea și dorința mea de a urca pe Negoiu. Pentru că pe toate site-urile meteo prognoza era dezastruoasă pe vineri, sâmbătă, duminică – perioadă în care eu plănuisem Negoiu –  furtuni, frig, ba chiar și lapoviță, mi-am zis că de marți până vineri, prognoza are timp să se schimbe iar intemperiile anunțate să-și bage mințile în cap, că eu tare mult îmi doream să fac tura. Nici că m-am stresat, am lăsat totul în voia Domnului.

Cei care cunoașteți traseul spre cabana Bârcaciu, știți probabil bradul cela marcat cu cruce roșie, cum urci a treia serpentină pe stânga, după ce pășești peste rădăcinile altor brazi și te împiedici de două ori. Eh, acolo, exact în locul ăla, stătea la pândă vasculita și mă aștepta să-mi bubuie picioarele.

Din cauza rucsacului greu n-am putut fanda destul de iute, și m-a prins, dar nu prea rău.

Din urmă ne-a ajuns un cuplu, doi tinerei
– Ăsta e traseu de două ore jumate, zise flăcăul înainte să dea binețe. Se vedea cu ochiul liber că vrea să-și impresioneze ”căpreoara” ce-l urma cuminte.
– Poftiți, luați-o înainte, noi mergem mai încet.

Intrând în vorbă, voinicul pus pe impresionat, ne-a spus că planul lui era să doarmă peste noapte la lacul Avrig, apoi să o ia pe creastă până pe Moldoveanu. Când am spus că sâmbătă eu vreau Negoiu, m-a privit de sus, critic și probabil gândea ”cucoană, ești nebună” dar a spus vehement:
– Sâmbătă?! Toate site-urile meteo anunță vreme rea, puteți să renunțați, nu aveți nici o șansă!
– Am să renunț la idee sâmbătă dimineața, i-am răspuns.

Am ajuns la Bârcaciu, am instalat cortul, iar restul zilei ne-am odihnit. Miercuri am pornit spre Ciortea. Prietenii mei erau pentru prima data în Munții Făgăraș. Exclamațiile lor de uimire și de bucurie, ochii lor mari, să nu cumva să piardă din vedere vreo frumusețe de peisaj, toate la un loc îmi spuneau că sunt niște oameni fericiți. Eu eram la fel de fericită. Nu conta la ce cotă sunt, conta că sunt pe munte! În pădure! Departe de oameni, de stres, de toate. Conta faptul că respir aer curat, că ascult păsările cântând și vântul bătând. Eu chiar și cu păsările vorbesc. Le dau binețe, le mulțumesc pentru companie.

Pe traseu, durerile își spuneau cuvântul ca de obicei. Dacă la oraș mă abțin să zic un ”au” sau un ”vai”, pe munte nu mă abțin, e singurul loc unde îmi dau voie să fac asta și o fac. În fine, însoțitorii mei au aflat cum stă treaba, am lămurit faptul că eu sunt cu au, cu vai și scrâșnit din dinți.

Vremea era superbă! Ne-am putut bucura ochii cu frumusețea locurilor. Mers agale, pauze de poze, pauze de odihnă și mâncat ciocolată. Nefiind în cea mai bună formă – nu că aș fi eu vreodată în formă bună – mă protejam cât puteam, să-mi mai păstrez din forțe pentru Negoiu. Totuși n-am scăpat fără oarece vătămare. Era foarte cald, dar bătea vântul. Am mers în pantalon scurt și maiou. Am mușcat-o zdravăn, m-am pârlit rău și m-am transformat în rac.

Dacă tot am urcat pe Ciortea, mi-am luat și pantofii cu toc, chiar dacă am făcut și anul trecut poze încălțată cu ei acolo (nu eram sigură că voi ajunge cu ei pe Negoiu 😛 ) . Nu mi-a părut rău că m-am ales cu o poză faină, mulțumesc Șandor!

Pe când coboram de pe Ciortea, ne-am întâlnit iarăși cu flăcăul care mă sfătuia să renunț la Negoiu. Era tare  posomorât. Ceva nu îi ieșise. Ori că lacul Avrig a fost prea rece, ori că mândra de lângă el, ori că Moldoveanul era prea departe. A bălmăjit ceva acolo cum că au renunțat, apoi privindu-mă cu superioritate a spus
– Sper că ați renunțat la Negoiu.
– O să renunț la Vârful Negoiu sâmbătă dimineața, când o să fiu la cabana Negoiu.
A pufăit dezaprobator în urma mea, parcă zicând ”muiere nebună”.

La ultimul popas coborând la Bârcaciu pe traseu cruce galbenă, mi-am pierdut ochelarii. IAR!?! Anul trecut ochelarii mei s-au dus pe valea Șerbotei 🙄 . Când fac pauză pe traseu, îi dau jos din două motive: să-mi șterg transpirația sau lacrimile.

Am ajuns cu bine la cabană, iar a doua zi urma să luăm o pauză.  Două autoimune pe munte, făceau ceea ce trebuie: o zi traseu, o zi pauză. M-am dus doar să-mi recuperez ochelarii și spre norocul meu (3oo de lei) i-am și găsit. Învățătură de minte: data viitoare, să-mi pun șnur la ochelari, că e mai ieftin. Restul zilei am stat în cabană, citind, pentru că era foarte cald, iar căldura nu e prietena mea.

Recapitulare: marți am urcat la Bârcaciu, miercuri am urcat pe Ciortea, joi am avut pauză. Pe vineri aveam programat mersul la cabana Negoiu, dormit acolo peste noapte, iar sâmbătă dimineața să urcăm pe Negoiu.

Din cauza prăjelii de peste zi, am dormit ca pe sponci. M-am trezit la 03:30 cu zgomote de tunete și fulgere. Ploua cât putea. Era fain și cald în cort așa că m-am gândit că până după masa, când eu voiam să plec spre cabana Negoiu, e timp destul ca vremea să se așeze, să se răzgândească. M-am întors pe cealaltă parte și am băgat somn de voie.

Pe la ora 11 încă ploua și nici nu era vreun semn de îmbunătățire a vremii. Iulia și prietenii ei au renunțat la Negoiu. Numai eu nu voiam să renunț. ”Am să renunț sâmbătă dimineața, dacă e de renunțat, din cabana Negoiu” spuneam și am așteptat o mică fereastră între furtuni, ca să plec.

Un lucru era clar: nu aveam să ajung la cabana Negoiu uscată. Prin urmare m-am pregătit pentru drum cu ”echipament de sacrificiu”. Vegetația de pe traseul dintre cabane era ud astfel încât dacă nu mă uda ploaia, mă udau buruienile. În rucsac aveam echipament pentru cabană și pentru urcarea de a doua zi. Inclusiv bocanci. De câteva ori am luat rucsacul în spate să plec dar până ajungeam la ușă începea iar furtuna. Până la urmă am avut un noroc chior – asta am aflat-o mai târziu. Se oprise ploaia și am plecat. Foarte puțin m-a plouat pe traseu.

Da, știu, poți folosi bățul de trekking să scuturi apa de pe buruieni, dar aș fi făcut febră musculară. Avantajul a fost că după douăzeci de minute n-am mai fost nevoită să ocolesc pârâiașele sau bălțile, în bocancii mei, apa ieșea și intra, la fiecare pas.

Pe drum, în fața mea la vreo cinci metri și-a luat zborul brusc o găinușă de munte. M-a speriat, pentru că eu mergeam în liniște cu gândurile mele. Nu-mi venise bine herțul la loc, că următoarea găinușă și-a luat zborul exact în fața mea. De surpriză, am căzut în fund. Prin urmare nu mai eram doar udă, eram și mânjită de noroi. Noroc că jepii mi-au atenuat căderea. Am râs bine ”bravo Kristo, au ajuns să te doboare paserile ceriului!”, apoi mi-am adus aminte că am fluierița din dotare la îndemână. În continuarea drumului din când în când fluieram să spariu păsările năbădăioase. Am văzut vreo cinci în ziua aceea.

După ce am intrat în cabana Negoiu, s-au slobozit iar cerurile. Așa cum anticipasem, eram udă leoarcă, adunasem bine apa de pe vegetație. M-am schimbat urgent de hainele ude, apoi un ceai cu rom, două aspirine și o ciorbă fierbinte m-au încălzit. Cei care au venit după mine erau uzi zdravăn, mai uzi ca mine. Asta m-a făcut să mă simt mai bine, fără răutate. Pe terasa cabanei era plin de haine ude din care apa curgea șiroaie. A doua zi am aflat că la puțină vreme după ce am plecat de la Bârcaciu s-a pornit furtuna și a uitat să se mai oprească. Probabil aceeași furtună care s-a pornit la Negoiu, după ce am ajuns eu. Se pare că am tras furtuna după mine. 😆

Furtuna a ținut toată noaptea. M-am trezit de câteva ori și ascultând la prăpădul de afară, mă gândeam ”Asta este. Dacă plouă, renunț. Dar, poate se oprește”.

Speranțele mele nu au fost deșarte. De dimineață era liniște. Spre bucuria mea, nu mai ploua, era doar parțial înnorat M-am echipat și am luat-o la urcat. Singur pe munte? Cine zice? Nu vara, nu în Făgărași. Toți cei aflați la cabană se bucurau că nu mai plouă și că se poate urca pe Negoiu. Vremea era cum nu se putea mai bună pentru mine, răcoros. Norii veneau și plecau mânați de vânt.

Cuminte și cu grijă, am trecut cele 9 podețe de pe ”Drumul Zmeilor” – nu m-am simțit deloc zmeoaică, oricât aș fi vrut. Frumusețea muntelui, e mereu alta. Un traseu, chiar dacă îl faci de mai multe ori, are o altă frumusețe, de fiecare dată. Când faci pentru prima dată un traseu, nu prea ai timp să admiri peisajul, te concentrezi mai mult pe marcaj. Oricâte pauze faci pentru poze, tot nu e destul. Nu apuci să simți locul. Doar îl vezi.

Bătea un vânt rece și tăios, astfel încât pauzele mele, trebuiau să fie cât mai scurte, doar obișnuitele mele pauze de ”depanare”. La Piatra Prânzului, chelnerii erau plecați, probabil alungați de ploaie așa că n-am prânzit nimic. M-am mulțumit cu două bucățele de ciocolată.

De la Piatra Prânzului, a început distracția cu bolovanii. Mi-ar fi plăcut să stau mai mult printre ei și să admir lespezile mari de piatră cu forme care de care mai ciudate, să simt locul, să-i ascult poveștile și să mă bucur de el. Dar vântul rece m-a făcut să-mi zic ”data viitoare”.

Mi s-au cam… înmuiat picioarele când am văzut cât am de urcat printre bolovani. Am renunțat la bețele de trekking – astea pe mine mă încurcă printre bolovani. Prefer să mă cațăr și să merg în patru labe, astfel mă simt mai stăpână pe mine, mai în siguranță. Cu cât sunt mai aproape de pământ, cu atât șansele să mă dezechilibrez și să cad sunt mai mici . Până la urmă, nu contează cum, ci contează să ajung în vârf întreagă. La vale, la fel.

Oricum, nu mă uitam în sus. Prefer să mă uit pe unde calc, asta și pentru că dacă mă uit în sus și văd…cââât mai am de urcat, cât mai am de tras de mine…mă apucă plânsul. Până la urmă, nu-i atât de greu pe cât pare.

Dacă bate vântul când urci în creastă, ai face bine ca în momentul în care te expui vântului să stai cât mai aproape de pământ. O pală de vânt zdravănă, te poate trânti la pământ, indiferent cât ești de mare. În Șaua Cleopatrei vântul bătea cu putere, astfel că n-am putut să stau nici acolo cât aș fi vrut, să privesc în jur; ”data viitoare” mi-am zis din nou.

Am trăit apoi bucuria de a ajunge în vârf. Cum să nu mă bucur? Îndrăznisem să visez la Negoiu, în perfuzii fiind și nu știu dacă trecuseră de atunci două săptămâni. La Piatra Prânzului, am avut un moment în care m-am gândit că nu o să reușesc – după ce am văzut grohotișul de bolovani care mă aștepta iar eu mă simțeam deja stoarsă. În momentele astea, fizicul și psihicul încep conversația

Fizicul: Nu mai pot, gata, ajunge!
Psihicul: Hai, încă puțin! Nu renunța acum!
Fizicul: Nu mai pot, o las pe data viitoare.
Psihicul: Hai încă puțin! Ai timp să renunți, dar nu renunța acum. Mai e puțin, nu te uita în sus, mergi încet, trage aer în piept, ai grijă unde calci.
Fizicul: Dar doare.
Psihicul: Hai că-ți face bine. Când coborâm, ai timp să te refaci, să te odihnești. Vârful muntelui, e bucuria mea!

Cam așa este. Când reușesc să ajung în vârf, psihicul meu renaște. Trag adânc aerul rece în piept și mă simt învingătoare, pentru că încă o dată mi-am învins durerile.
I-am mulțumit lui Dumnezeu pentru că mi-a dat putere să fac asta și pentru că a rânduit vremea. Muntelui i-am mulțumit că m-a răbdat să-l urc. După o scurtă pauză, tacticos mi-am scos din rucsac pantofii cu toc și am rugat pe cineva să-mi facă poza de rigoare. Ăsta era premiul meu, l-am meritat cu vârf și îndesat.

Care e mai greu, de urcat, Moldoveanu sau Negoiu? am fost întrebată.

Negoiu, este răspunsul meu, chiar dacă este al doilea ca mărime. Ca să ajung pe Moldoveanu, am urcat mai întâi pe Viștea Mare. Nici acolo nu este ușor, dar mie mai greu mi s-a părut Negoiu.

E rău pe munte, pentru că tot ce ai urcat, trebuie să și cobori 🙁 , iar coborârea de obicei este mai grea decât urcarea. Dacă ai în dotare genunchiere, sunt mult mai bune dacă le folosești, decât dacă uiți să le pui și le cari în rucsac. De data asta, le-am pus 😛 . Apoi am luat-o la vale pe și printre bolovani.

De foarte multă vreme nu am mai văzut capre negre pe munte. De data asta am avut parte de ele, un alt ”premiu” pentru ele. Luasem o pauză și priveam în jur, bucurându-mă de tot ce vedeam. Aruncând o privire spre creastă, spre bucuria mea, le-am zărit!

Am ajuns cu bine la cabana Negoiu unde am rămas peste noapte. Eram prea obosită să mă încumet să merg la Bârcaciu în aceeași zi. Vremea se stricase iarăși, dar nu mai conta, urcasem Negoiu! A doua zi, am repetat figura cu udatul până la Bârcaciu – a meritat cu vârf și îndesat udătura mea.

De obicei după o tură de munte, când mă potolesc, miozita își face de cap și umflă mușchii mei mușchiuloși. Așa se face că vreme de două trei zile, am o gambăăăă… de invidiat!!! păcat că se desumflă 🙁 , că altfel dă tare bine pe toace 😈 .

Prietenii mei, coborâseră deja. Când am plecat spre Negoiu le-am spus să-și facă programul fără mine – asta și pentru că semnalul la telefon era foarte slab. Oricum eu n-aș fi fost aptă să cobor cu ei, în acea zi. Cu toate că a plouat, am mai petrecut două zile superbe la Bârcaciu, în compania cabanierilor, zile în care m-am odihnit. Odihnită fiind, coborârea de la Bârcaciu la Poiana Neamțului mi-a fost destul de ușoară.

Cocluzie: când îți faci perfuzii, ai grijă ce îți dorești. S-ar putea să ți se întâmple 😆 .

”Puterea mea se află exclusiv în tenacitatea mea.” – Louis Pasteur

P.S. – Provocarea mea este să urc pe toate cele 14 vârfuri montane de peste 2500m, și să-mi fac pe ele poza încălțată în pantofi cu toc. Până acum, sunt trei, în ordinea în care le-am făcut:

Vf. Viștea Mare

Moldoveanu – aici este povestea celor două vârfuri

Vf. Negoiu

Pozele mele cu toace, sunt dedicate bolnavilor autoimuni, membri A.P.A.A. – Asociaţia Pacienţilor cu Afecţiuni Autoimune