Autoimun pe munte – Parângul Mare – 4 din 14

Published 07/09/2016 | By Ikstar

Abia întoarsă din tura din Retezat – fără vârfuri mărețe dar plină de satisfacții, nu aveam în plan încă o tură de munte. Nu așa de curând. Când Alina mi-a zis ”bine că te duci pe munte tot fără mine! Acum că am un weekend prelungit, cu mine cine merge?”

Ne-am mobilizat: cu cine, unde, când? Mașina ei fiind pe butuci, l-a contactat pe Ovidiu să vadă dacă el e dispus. Ovidiu, un alt împătimit al muntelui, a acceptat imediat. L-am lăsat pe el să aleagă locația, pentru mine, munte să fie. Parâng? Parâng să fie! Am chemat-o și pe Andra cu noi, eram patru. Nici unul dintre noi nu mai fusese în Parâng, așa că se prevedea o adevărată aventură.

Alina – din cauza staturii ei mignone, am considerat-o întotdeauna ca fiind o ființă plăpândă și puțin cam… nejutorată, biata de ea. Andra – pe ea am inițiat-o în mersul pe munte anul trecut, ea e boboaca. Fiind vorba de tură cu cortul și dormit la lacul Gâlcescu la o altitudine de 1925 m, două nopți, era clar că rucsacii vor fi grei.

Rucsacii fetelor i-am făcut la mine. Cum eu de obicei mă gândesc întâi la ceilalți, m-am gândit la ele mai întâi să le protejez, să nu cumva să fie rucsacii prea grei. Iar eu mă simt tare vitează și-mi zic că am să pot… De fapt pe mine mă protejam: nu voiam să aud reclamații legate de greutatea rucsacilor.

Am stabilit că mergem pe ruta mai ușoară: pe Transalpina până la intersecția șoselei cu poteca, (dinspre Rânca) cu mașina, apoi de acolo, încetuț cu treabă bună, până la lacul Gâlcescu, unde vom stabili tabăra.

Pe Alina o ”educasem” de acasă cum stă treaba cu mersul meu pe munte: merg încet și când doare, mă vaiet sau înjur. Pe drum, l-am pus în temă și pe Ovidiu ”dacă mă auzi că zic au sau vai, să nu mă băgați în seamă. E normal.” Au prins repede ideea așa că n-a fost cazul să le mai explic și a doua oară. Până la urmă, după cum le-am spus și lor ”gândiți-vă că fac ture pe munte de una singură, așa că știu să-mi port de grijă.”

Vremea era superbă. Companionii mei, la fel. După cum bine zice vorba ”a tunat și a fulgerat…”. Eram toți patru pe aceeași lungime de undă, în ceea ce privește umorul. Prin urmare toată tura am avut parte și de terapie prin râs.

Am lăsat mașina și cu rucsacii grei în cârcă am luat-o la păpucit. Parângul era nou pentru toți. Traseul până la Hornul Lacurilor, nu e foarte greu. August, sf. Mărie, lume multă. Adevărat bulevard. Oameni de toate vârstele.

După cum am spus mai sus, pe Alina o vedeam plăpândă tare, aparent neajutorată așa că am avut grijă la greutatea rucsacului ei. Am luat-o în freză original. Când ne-am pus pe mers, ia-o pe Alina de unde nu-i! Băga fata noastră o viteză de numa’! Faină surpriză, doar că mă gândeam că puteam să-i fac rucsacul ceva mai greu, că prea era zglobie. Pentru că era tot în fața noastră de abia o mai vedeam, am botezat-o ”Pokemon”. Cam așa umblam noi după ea, cum umblă mulți în ziua de azi, după pokemoni din ăia virtuali. Făcea ce făcea și dispărea din raza vizuală. Nu era traseu cu dificultate așa că nu era nici o problemă. Voiam ca toată lumea să se simtă bine, nu să simt că eu, îi țin pe loc la pas de melc.

Mergeam cuminți și, după cum bine șade munțomanilor care știu regulile ”de circulație” pe munte, făceam loc celor care mergeau mai repede decât noi – adică tuturor. Pe mine toată lumea mă ajunge din urmă și mă depășește, dar e ok, nu-s la concurs cu nimeni.

La un moment dat dând binețe unui tinerel la vreo 60 de ani ce venea din sens invers, acesta s-a oprit în dreptul meu și mândru nevoie mare, a ținut să-mi spună din senin
– Ce zic ăștia traseu de 4-5 ore? Eu l-am făcut în două!!!”

M-am uitat la el, am văzut că avea un rucsăcel de tură în spate, m-am uitat în jurul meu la traseul care era ”bulevard” și m-am întrebat dacă așteaptă să-mi dau jos rucsacul și să scot din el o diplomă sau o medalie. Apoi, mintea mea poznașă, a plămădit alt gând: ce fain ar fi să-mi dau jos rucsacul, să-l pun în spatele voinicului împăunat și să-l bat pe umăr zicând ”No, apoi dacă tot ești așa de vânjos și sprinten, ia mai bagă tu o tură! Du-mi rucsacul ăsta la lac și ai timp să ajungi și acasă până deseară pentru cină”. Oare ce ar fi zis, mă întreb acum.

Cred că am eu magnet la specimene din astea ”împăunate”. Poate că scrie pe fruntea mea ”în fața mea, oricine se poate da mare pentru că oricine e mai mare ca mine”. Nu știu, cert este că am parte de asemenea faze de multe ori pe munte.

Cred că același lucru stă scris și pe ceafa mea, pentru că la un moment dat, aud o voce spunând ”mă întreb ăștia unde vor dormi la noapte, la cât de încet merg?!?!”. L-am auzit, i-am făcut loc să mă depășească, i-am dat pace și binețe. Acum îmi pare rău că nu i-am făcut o poză. O figură de dandi, cu gesturi de Fuego, foarte afectat dumnealui a spus ”de șapte ani fac traseul ăsta!”. No bine, și?!? Zi-mi că-l faci de două ori pe zi, 7 zile din 7 și poate îți fac și ție o diplomă – m-am gândit. Formele lui destul de rotunjoare și faptul că nu avea nici măcar rucsac de tură în spate, mi-au spus ceva. Faptul că rucsacul de tură îl căra ”căpreoara” din spatele lui, mi-a spus mai multe, mai ales despre comentariile lui împăunate.

Ovidiu a fost cel care a început jocul cu munții ”măi, să știți că înainte de Parâng, trebuie să trecem peste Moldoveanu” sau ceva la genul, iar eu l-am contrazis ”acum, mergem spre Negoiu, apoi vine Parângul, iar Moldoveanu e în partea stângă!”. Toate discuțiile astea în contradictoriu, le purtam toți patru, pe cel mai serios ton posibil. Prin urmare cei care treceau pe lângă noi se întrebau ”ăștia sunt proști, sau se prefac?”. Echipați bine, eram. Asta ne dădea oarece greutate în ochii lor, dar discuțiile noastre îi debusola total. Mai ales atunci când din senin, dădeam bună ziua celor cu care ne intersectam și întrebam epuizați și serioși ”nu vă supărați, mai e mult până pe Moldoveanu?”.

În râs în glumă, am ajuns la Hornul Lacurilor. Coborârea pe horn, a fost grea pentru mine cu rucsacul greu în spate. Ca de obicei, cuvântul de ordine era ”GRIJĂ!”. Adică acolo unde calci, acolo trebuie să-ți rămână piciorul, nu să te duci la vale cu grohotișul de pe horn, având centrul de greutate în cap.

Am ajuns la lac, am instalat corturile și program de voie, de relaxare. E tare fain când nu ești tu acela care se ocupă de mâncare. Ovidiu și-a luat în serios rolul de de bucătar șef. Așa se face că trei muieri, așteptau ca un bărbat să le hrănească. Nu a fost frumos din partea noastră, dar părea că lui Ovidiu îi făcea plăcere să ne vadă cu blidele întinse precum cerșetorii spre el, așteptând să ne hrănească. Mulțumim Ovidiu! Supa la plic nu a fost nicicând mai bună!!! Iar ”anestezicul” de la Alina, m-a ajutat să opresc motorașele.

Până seara, în jurul lacului era o adevărată tabără de corturi. Mi-am făcut și o prietenă nouă, pe nume Ileana, o drăguță! După cum știți, iubesc animalele și copiii. De data asta, copiii au fost superbi. Din păcate animalele nu.

Printre ”cortorari”, un cuplu cu cortul și un câine. O cățelușă din grupa terrierilor, cu un comportament agresiv, sărind la picioarele celor ce treceau pe lângă ea. Plimbăndu-mă împreună cu Alina pe lângă lac, am intrat și eu în aria cățelușei, astfel că m-am trezit cu ea, trecând pe lângă mine agresivă cu intenția de a mă mușca de picioare. Iubesc foarte mult câinii așa că nu am nici o treabă cu cățelușa. Dar am ceva cu stăpânii ei.

Scuza stăpânilor a fost că au castrat cățelușa de curând și prin urmare este stresată. Acesta era motivul pentru care erau acolo, să destreseze cățeaua. Serios? Într-o tabără de corturi? Pe teren necunoscut cu o mulțime de oameni necunoscuți? Nu câinele era cel vinovat ci stăpânii. Nici măcar a doua zi, dacă tot au văzut comportamentul agresiv al patrupedului față de toți ceilalți, nu au catadicsit să-și mute cortul mai departe de toți ceilalți. Îmi pare rău munțomani crescători de câini, dar nu așa se face. În primul rând vă bateți joc de animal, apoi de toți cei din jur. Oricum, la cât de jumulit era părul pe câine mă cam îndoiesc de dragostea ce i-o purtau.

Peste noapte a fost cam frig afară. Acasă, în timp ce pregăteam rucsacii, am văzut pe Facebook o poză de la cabana Bârcaciu care avea comentariul ”de dimineață, 7 grade”. Au! Woops… am zis că ar fi bine să pun ceva haine mai groase, chiar și să fie în plus. Dimineața, pe corturi era gheață. Ne-a fost cam frig peste noapte, dar nu insuportabil. Asta pentru că hainele cărate special pentru asta, erau în rucsac și nu pe noi. Seara fusese cald și nu ne-am gândit să ne blindăm.

Duminică am plecat spre vârful Parângul Mare. Am ales să urcăm în creastă pe Hornul Lacurilor, pe care coborâsem cu o zi înainte. Ca orice horn, mai bine îl urci decât să-l cobori – cel puțin pentru mine. Nu aveam altceva de făcut decât să ajungem pe vârf și să ne întoarcem cuminți și întregi la cort. Cine spune că-i un traseu ușor, minte. Cu grație.

A fost o zi însorită, dar am avut noroc cu vântul din creastă și nu ne-am copt – mai ales eu. Era chiar rece acolo sus. La un moment dat mâinile mele erau înghețate. M-am bucurat că pe traseu au mai fost câțiva care au mers încetișor, prin urmare nu am fost singura pe ”viteză lentă”. Am ajuns în vârf, am făcut poze. Eu mi-am făcut pozele cu toace, acele poze vehement contestate de unii (care nu au citit ”Povestea pantofilor cu toc”), dar foarte motivante pentru alții, apoi am făcut cale întoarsă spre lacul Gâlcescu. Coborârea din creastă, am făcut-o prin șaua Piatra Taiată.

Ovidiu o luase înainte astfel că spre fericirea noastră ne aștepta cu supa la plic numai bună de băgat la stomac. Peste noapte, hainele care le pusesem eu ”în plus” s-au dovedit a fi foarte bune. M-am trezit și pentru că nu-mi era frig am avut curajul să ies din cort să privesc cerul. O minunăție! Era senin lacrimă, iar stelele se dădeau în spectacol. Am stat afară cu ochii la cer, încărcându-mă de liniștea muntelui, până mi-a amorțit gâtul și m-a luat frigul. M-am strecurat înapoi în cort înfrigurată. Alina și Andra erau foarte bune să-mi țină de urât, în nici un caz de cald.

Luni – drumul spre casă. Credeam că aventura s-a sfârșit. Habar nu aveam ce avea să urmeze.

Am hotărât împreună să ne despărțim. Ovidiu să urce încă o dată hornul cu mai puțină greutate în rucsac și să meargă să recupereze mașina. Noi fetele, să luăm restul de bagaje și să coborâm pe traseul marcat cu cruce roșie, spre Obârșia Lotrului. Urma să ne întâlnim ”la șosea”.

De data asta, când am împachetat bagajele, nu le-am mai scutit pe fete. Le-am pus greutate în rucsac, fără să mă gândesc că sunt mici și plăpânde ”no, luați de aici, cărați și voi un rucsac adevărat!”. A doua oară, n-o mai mușc. Mergeam oricum la vale.

Drumul până jos, a fost un calvar. Marcajul, ori șters de vechime, ori total aiurea. Poteca printre jnepeni, neîngrijită astfel că tot ce era jneapăn se agăța de rucsac. Coboram tot cu frâne și pasul piticului printre jnepeni. Ne gândeam la Ovidiu care fiind mai înalt, dacă ar fi coborât pe acolo, lua toți jenepenii în cap.

Marcajul fiind prost, am repetat de foarte multe ori figura cu ”întoarcete la ultimul marcaj” sau ”voi stați pe loc, merg eu înainte să văd dacă asta e poteca”. Urâtă treabă!

O potecă neîngrijită de ani de zile, o înțeleg. N-am putut și nu pot să înțeleg lucrul făcut de mântuială, aproape în batjocură. Erau și câteva marcaje noi nouțe, semn de remarcare. Majoritatea făcute pentru cei care urcau. Ne-ar fi fost de mare ajutor un ochi la ceafă, când nu mai vedeam marcaj în față dar răsucindu-ne, vedeam marcajul în spatele nostru, pentru cei ce urcau. Măcar așa ne dădeam seama că suntem pe drumul cel bun, într-o mare de jnepeni.

După fiecare pas mă opinteam să scap de jnepenii care agățau rucsacul XL, așa că spatele și umerii mei începuseră să urle de durere. Mă ajutau psihic doar sudalmele pe care le puteam trage cu sete. Cu opinteli și cu sudalme, am ieșit dintre jnepeni, sperând ca prin pădure să fie mai lesne. Vise maică, vise! La fel de prost marcajul, la fel de inexistentă poteca.

Iaca și râul. Mai întâi l-am admirat într-o pauză binemeritată, dar când ne-am apropiat de el, cucu marcaj. Vreo 15 minute am căutat marcajul. Întrun târziu, am zărit o umbră de marcaj pe partea cealaltă a râului. Bai mare! Râul trebuia trecut, dar cum? Pe unde?

Anul ăsta fiind bogat în precipitații, debitul râului era pe măsură. Săritul de pe un bolovan pe altul era exclus – prea mari distanțele. Două improvizații amestecate de bușteni care se roteau, crengi și bolovani, nu prezentau siguranță, cel puțin nu cu rucsac greu în spate. Oboseala acumulată se juca cu echilibrul nostru. Cel mai sigur și mai cuminte era să trecem râul prin apă.

Jos bocancii! Agață-i de gât și dă pe treabă!

Numai la gândul că va trebui să trec prin apa rece mi-a înghețat sângele în vene. Deja anticipam durerile pe care urma să le îndur și mă lua cu plâns.

Prima a trecut Pokemon – Alina și ne-a avertizat că sunt curenți puternici. O priveam și înghețam și mai tare. Apoi a trecut Andra și m-a avertizat de bolovanii alunecoși. Trăgeam aer adânc în piept și înghițeam în sec, străduindu-mă să-mi controlez atacul de panică ce-mi dădea târcoale, la gândul a ceea ce urmează.

Mi-am luat inima în dinți și am intrat în apa rece ca gheața. Instantaneu prietenul meu Raynaud a început să urle în mine. Vasoconstricția pusese stăpânire pe picioarele mele așa că să trec în viteză, era exclus. Nu-mi mai simțeam picioarele, simțeam doar cum alunec pe pietre. Trebuia să-mi controlez durerile pentru a putea trece fără să cad cu rucsac cu tot în apă.

A fost cumplit. Am urlat și am plâns de durere, dar l-am trecut cu bine. Pe lângă soarele care-mi usca și dezgheța picioarele, o gură din anestezicul Alinei mi-a ajutat la recuperarea circulației periferice.

După ce am trecut râul, a început drumul forestier, ușor de mers pe el. Nu am mers prea mult până când l-am văzut pe Ovidiu venind în întâmpinarea noastră. Să-i deie Dumnezeu sănătate că a făcut asta căci vederea lui ne-a umplut de energie. Bietul de el, a trebuit să suporte trei gaițe care se apucaseră să-i povestească despre coșmarul avut pe minunatul traseu. Îi mulțumesc și că mi-a luat rucsacul din cârcă și l-a dus el până la mașina care nu era prea departe.

Chiar dacă stabiliserăm să ne întâlnim la asfalt, s-a încumetat și a venit înaintea noastră cu mașina până unde s-a putut. Ne-a scutit astfel de încă vreo oră bună de efort.

A fost o tură frumoasă, cu oameni frumoși. Peripețiile apărute în turele de munte, au întotdeauna frumusețea lor. Dacă toate ar merge ca pe roate, nu ar fi nimic care să-ți amintească de ”tura aceea”.

Pentru mine, fiecare tură pe munte este o aventură din start, adică de când încep să planific tura. În fiecare tură învăț câte ceva: îmi învăț limitele și învăț cum să le depășesc. Chiar și după 18 ani de boală, încă învăț să trăiesc cu ea, îi învăț hibele și cum să le depășesc. Pentru mine muntele este atât terapie fizică cât și psihică.

Mulțumesc tuturor celor care se încumetă să facă o tură pe munte cu mine. Știu că nu sunt ușor de răbdat, și mai ales de privit. Am trăit și am simțit durerea neputinței. Știu ce înseamnă să stai lângă un om care are dureri și tu ești neputincios, nu poți să faci nimic. Știu cât de mult vă prefaceți că ”nu-mi pasă”. Vă mulțumesc că-mi sunteți alături și mă susțineți. Asta înseamnă pentru mine ”îmi pasă”, faptul că mă răbdați și-mi ascultați ruga ”nu mă băgați în seamă”.