Autoimun pe munte – Când e să meargă prost….

Barcaciu – vineri treișpe – ianuarie 2017

Prima tură din an. Tură de probat noul echipament: rachetele de zăpadă (fărașe colorate – după cei de la Decathlon, când le-am comandat) și colțarii primiți cadou de la vechii mei prieteni, Lili și Doru. Normal că mă mâncau tălpile a suit pe munte.

Împreună cu Alina și cu Ovidiu, am stabilit să plecăm vineri pe la prânz, după cum termina Ovidiu serviciul. La 13:35, plecam din Mediaș. Știam că o bucată bună din drum o vom face la frontală, dar ne simțeam încrezători toți trei. Habar nu aveam ce ne așteaptă. Nimic nu prevestea calvarul.

Am ajuns la Poiana Neamțului și ne-am echipat de traseu, la ora 16:10. Să punem rachetele sau să nu le putem?
– Hai că vedem, zise Ovidiu.

Am pierdut aiurea un sfert de oră prețios, ca să legăm rachetele mele de rucsac, ca după cinci minute să realizăm că mai bine punem rachetele în picioare. Alt sfert de oră prețios, pierdut aiurea.

Din Poiana Neamțului s-a luat un cățel de la cabană după noi. Am strigat la el, l-am mai și altoit cu câte un băț, doar-doar se va întoarce acasă, dar strădaniile noastre au fost zadarnice. A ținut el morțiș să vină cu noi până la Bârcaciu.

După puntea de peste Comăneasa, certându-mă cu cățelul să se ducă acasă, am aflat că rachetele de zăpadă, nu au marșarier. Încercând să dau un pas în spate, am căzut în fund, m-am afundat în zăpadă și nu m-am putut ridica fără ajutorul lui Ovidiu. Am învățat lecția. Ceva mai sus, la bradul doborât, am călcat strâmb și iar m-am trezit grămadă, într-o poziție urâtă rău: culcată pe o parte, cu rucsacul spre vale. Am dezlegat rucsacul de pe mine, l-a luat Ovidiu și astfel m-am putut ridica fără s-o iau la vale.

Toate bune și frumoase, voioși pe potecă. Asta până când s-a făcut noapte și am aprins frontalele. Încă o bucată bună de drum, a fost ok, mai era potecă vizibilă. Apoi, de pe la jumătatea drumului, a început chinul.

Ninsese mult, zăpada era proaspătă ”powder”. Vântul scuturase zăpada din brazi. În plus – troiene mari. Fără potecă, nu am avut altă soluție decât să mergem din marcaj în marcaj. Ovidiu deschidea drumul, încercând să găsească o variantă optimă – grea sarcină! Nimic nu era optim. Alina, mergea în fața mea, fără rachete, cu zăpada până la brâu. Ovidiu și cu mine, cu rachete cu tot, ne afundam în zăpada pufoasă până la genunchi. Puține locurile unde zăpada ne ținea!

Mergând pe orbecăite, rachetele se mai agățau de câte ceva și mă trezeam în genunchi. În zăpada afânată, poziția era total aiurea: picioarele mele, îndoite de la genunchi formau un V, unde colțul de jos al V-ului erau genunchii lei, afundați în zăpadă. Nu-l puteam întoarce pe Ovidiu la fiecare căzătură, așa că trebuia să găsesc soluții să mă ridic. Să mă ajut de bețe? Erau aproape inutile, pentru că zăpada troienită era mai adâncă decât lungimea bețelor, nu reușeam să dau de pământ să mă pot sprijinii în ele. Aruncam bețele înainte, dam rucsacul jos din spate, îl puneam în fața mea și mă aburcam pe el. Doar așa, copăcel-copăcel… Când mă ridicam, aveam senzația că mă rup în mii bucăți din cauza durerilor. Umerii și șoldurile…

La un moment dat, Ovidiu vrând să mă ajute, mi-a luat rucsacul și și l-a pus în față. Problema era că nu mai vedea. Nu l-am lăsat, i-am luat rucsacul înapoi.

Înaintam precum melcii. Când o vedeam pe Alina cum se chinuie în fața mea, îmi venea să plâng. Cățelul venit cu noi, mai mult de încurca: când mergea în spatele meu, îmi călca pe rachete. Noroc că s-a ținut mai mult după Ovidiu și l-a încurcat pe el mai mult.

Până la urmă prezența cățelului, a fost bună. Puiandru sau nu, tot câine era. Câtă vreme nu se agita, însemna că nu sunt lighioanele prin zonă. Un gând liniștitor.

E a doua tură cu Alina pe munte. De Ovidiu știam că nu se panichează, dar nu și despre Alina. O știu de ”bărbată”, știam că este rezistentă fizic, dar situația în care eram…Mai ales că bocancii ei se udaseră. Începuse războiul psihologic. De câte ori o vedeam în fața mea, prăbușită în zăpadă și o auzeam spunând  sfârșită ”Da’ io nu mai pot să ies de aici!”, mă rugam la Dumnezeu să fie puternică și îi strigam ”Hai că poți! Încă un pic!”. Îs mândră de ea! Mersul ”din greu” i-a ținut picioarele calde, n-a apucat-o frigul.

Până sus ”în tăietură” a fost cum a fost, dar acolo știam ce ne așteaptă: viscol. Prin pădure auzeam vijelia printre brazi, dar nu a fost o problemă. Când am ajuns la loc deschis, am simțit din plin. De vreo cinci ori am căzut dărâmată de vânt. Câteva rafale ușurele, după care băga una de dărâmat. Urcând abrupt, afundându-mă în zăpadă, cu viscolul biciuindu-mi fața prin cagulă, fiecare pas durea. Pentru fiecare pas, depuneam un efort imens. Fiind neobișnuit de cald, zăpada se înmuiase și se lipea de rachete, îngreunând mersul.

Cu riscul de a rămâne fără baterie la telefon, tot drumul, am lăsat telefonul pornit. Știam că din loc în loc, este semnal. Nu aveam eu timp să stau să-l caut, dar m-am gândit că cei îngrijorați de soarta noastră, mi-au trimis un SMS. ”Intrarea” SMS-ului, mă avertiza că am semnal și trimiteam SMS înapoi ”suntem bine, mergem foarte încet, e foarte greu”. Așa am ținut legătura cu cabana. În cea mai rea situație, aveau habar pe unde să ne caute. Din greșeală, nimeriserăm pe ”autostrada melcilor”.

Noțiunea timpului, o pierduserăm de mult. Când am ieșit în drumul forestier, înainte de ”tăietură”, aveam semnal și am dat SMS la cabană ”mai avem puțin și intrăm în tăietură”. Acum, mă uit la telefon și văd că SMS-ul l-am trimis la 20:37. (Ești nebun!!! De acolo ne-au mai trebuit două ore până la cabană?!?!?)

La loc deschis m-a dărâmat viscolul. Nu mă puteam ridica. Mi-am dat voie să plâng – nu mă vedea nimeni. Pe moment mi-am dorit să nu mă mai ridic. Mă simțeam secătuită de puteri. Gândeam că zăpada este suficient de adâncă, încât pot să-mi sap în ea un culcuș, să scot folia de supraviețuire din borsetă și să stau ca un bursuc acolo, până dimineața. Am stat așa îngenuncheată câteva minute. Privind în față, am văzut-o pe Alina care trecuse de zona rea. Mi-am zis ”Trebuie să poți! N-ai voie să te oprești! Ei depind și de tine, dacă tu nu mai poți, ei ce vor face? Nu le face una ca asta! TREBUIE SĂ POȚI! Sunt cam zece pași, numără-i și dă-i înainte!”

Am dat rucsacul jos, l-am pus în față, m-am ridicat pe el. M-am pregătit de impact cu următoarea rafală de vânt, am inspirat adânc și, între rafale, am aruncat rucsacul pe spate urlând și am dat piept cu zăpada. Au fost șaisprăzece pași. Făceam cinci și luam o pauză de rafală de vânt. Bătea atât de tare, încât urmele noastre se astupau instantaneu.

Știam că nu mai e mult până la cabană, dar puținul rămas era… malul țiganului.

La următorul indicator, mă așteptaOvidiu:
– Ce zici Krista, o luăm pe potecă sau pe drum?

Acolo unde stăteam (puțin mai jos de indicatorul de 15 minute până la cabană), era adăpost. Să o luăm pe urma potecii, însemna să ieșim în plin viscol. Drumul forestier, prin pădure fiind, era la adăpost, chiar dacă probabil a fost varianta mai lungă. Am ales drumul forestier. La adăpost și zăpada mai tare, pe urma de la mașină.

Epuizarea își spunea cuvântul. Făceam câțiva pași și mă opream să-mi trag sufletul. M-am pus pe numărat: ”hai să văd câți pași rezist până trebuie să mă opresc?”. Am numărat zece. Apoi cincisprăzece, apoi douăzeci… O metodă bună de a uita de dureri și de faptul că NU MAI POT! Și când nu mai poți… mai poți puțin!

Am avut nevoie de o pauză. De alta. Mai lungă. Am aruncat rucsacul și m-am așezat pe el. Mi-am aprins o țigară și mi-am tras sufletul. Lacrimile îmi curgeau pe obraji, dar nu-mi păsa. Aveam voie să plâng. Știam că mai avem puțin. Când am ajuns între brazi și am recunoscut ultima bucată de potecă spre cabană, știam că de acolo, chiar și în patru labe, voi ajunge la cabană. N-am simțit că-mi cresc aripi. Mă târam. Dar nu mai conta.

Ovidiu a ajuns la cabană, a lăsat rucsacul lui și s-a întors după al meu. Pentru mine a fost mană cerească. După alți câțiva pași, l-am auzi pe nea Petre, cabanierul, vorbind cu Alina. Eram în siguranță. Dacă m-aș fi prăbușit acolo, nu mai era bai. Dar nu m-am prăbușit. Epuizați, uzi – vai mama noastră, am ajuns la cabană la 22:40.

Calvarul se sfârșise, eram în siguranță. Un ceai – al meu cu rom – a picat la casa sufletului. Căldura ne-a moleșit, dar adrenalina ne mai pompa prin vene. Ne-am mai foit ceva până ne-am pus la culcare. Mâncasem puțin la prânz, pe drum, am mâncat doar ciocolată și câte o eugenia, când simțeam că-mi scade glicemia. Nu-mi era foame, nu intra mâncarea în mine, așa că… direcția prici!

Când m-am întins în pat, am avut senzația că mă rup. Dar durerile parcă-mi făceau bine: câtă vreme simțeam durere, însemna că sunt vie. M-am îndopat cu calmante. Fără mult efect. Mă trezeam tot la treizeci de minute. La două noaptea m-a trezit foamea. Dar nu eram înstare să mă dau jos de pe prici. Eram atât de ruptă… Am adormit la loc, dar pe la trei, iar foamea! M-am dat jos, am mâncat, apoi am dormit ceva mai bine.

Planul inițial a fost ca sâmbătă să facem un traseu, cât putem. Durerile mele spuneau ”n-ai să mergi nicăieri!”. Peste noapte vântul a urlat prin preajmă. Dimineață încă nu se potolise. Era foarte cald – pe undeva ăsta a fost un noroc pentru noi. Viscolea, dar nu era ger. Nici nu îndrăznesc să-mi imaginez ce ar fi însemnat să fie și ger! Zăpada udă și grea, vântul, epuizarea noastră, toate și-au spus cuvântul. Am rămas în cabană la odihnă. Cea mai bună alegere.

Acasă, pe când puneam la cale escapada, Alina s-a trezit că ”Eu vreau la Bârcaciu, să-mi fac poze în costum de baie!”. No bine, no! Hai s-o facem și pe asta! Am optat totuși pantalonii scurți. Ne-am luat inima în dinți, ne-am ”echipat” și am ieșit afară la poze. La cabană eram doar noi trei și cabanierii, nea Petre și tanti Mariana, care ne-au cântat în strune. În hohote de râs, am ieșit la poze. Toate bune și frumoase, până când nea Petre a pus mâna pe lopata de zăpadă și s-a pus pe aruncat cu zăpadă după noi. Frumos duș!

Am făcut și damblaua Alinuței. A meritat premiul ăsta, cu vârf și îndesat! A muncit din greu să ajungă sus, pentru pozele astea 😛 .

Ne-am odihnit toată ziua. Mi-am probat și colțarii. În jurul cabanei. N-am mers niciodată cu colțari. E ok, mă descurc. Mai trebuiau reglați. S-a ocupat Ovidiu.

Nu ne așteptam să avem o coborâre ușoară, așa că duminică, pe la zece și jumătate, am luat-o la vale. Măcar era ziuă!

După ce am trecut puntea, am intrat pe drum, unde zăpada părea că înghețase.Am zis că e de colțari. Am dat să schimb rachetele cu colțarii când…. țeapăăăăă! Ovidiu m-a sabotat! Un colțar l-a lungit cât trebuia, dar din greșeală, pe celălalt l-a făcut mai scurt 😆 Așa că…. data viitoare. Am de obicei destule în rucsac dar patent și șurubelniță n-am. Poate-i cazul să-mi iau o sculă din aia multifuncțională, dacă tot am echipament de șurubărit la el.

Cățelul, botezat ”Ilie”, a coborât cu noi. La cabană ne-a cam dat de furcă, mascul fiind, trebuia să avem în permanență grijă să nu dea nas în nas cu Anook, masculul alfa al cabanei, că l-ar fi făcut varză pe amărât.

– Când urcam, mă gândeam că, dacă aveam o lopată la mine, săpam un culcuș și ne adăposteam acolo toți trei până dimineața – zise Ovidiu.
– Nu-ți fă griji, și eu am gândit la fel!

Totul e bine când se termină cu bine. Ce poți să pățești pe munte, pe un traseu pe care-l cunoști ”cu ochii închiși”?

Multe. Nu neglijați neprevăzutul! Oricât plănuiești de bine tura, poate să apară ceva. Știam că n-o să fie ușor. Dar nu mi-aș fi putut imagina așa ceva.

Mulțumesc lui Dumnezeu că ne-a păzit de mai rău! Cred că toți trei am avut cu noi îngerașii păzitori. Era loc de multe belele. Se pare că mai avem câte ceva de făcut pe pământul ăsta. Vorbeam cu Alina, ajunse acasă, că suntem noi voluntare la Crucea Roșie și ajutăm oamenii nevoiași. Poate a contat și asta…

”Curajul nu este absența fricii; este mai degrabă înțelegerea că altceva este mai important decât frica.” Ambrose Redmoon.