Ghid de supraviețuire

IMG_0995

Ultimele luni din 2015 – pentru mine tare învolburate. De Revelion a mai dat peste mine și un plâns bolnav… Plângeam ca bleaga din orice. Plus o serie de minunate dureri. Mă trezeam noaptea plângând torturată, în zona umerilor. Gheare care smulg carnea de pe oase – cam așa sunt aceste dureri pentru mine.

Rabd cu stoicism, dar mă înfurie rău. Fiind adepta zicalei ”cui pe cui se scoate”, m-am gândit că pentru chinul de umeri/omoplați, cel mai bun tratament ar fi un rucsac greu în spate cu o cură de munte.

Meteo dădea cu avertizări de ger. Prietenii mă sfătuiau să nu plec, să stau să treacă valul de ger – asta pentru că iar plecam singură. N-am mai vrut să amân. Trece gerul, vine căldura, zăpada e grea… Mereu există ”ceva” pentru care nu pleci.

M-am hotărât să plec duminică, 24 ianuarie spre Bârcaciu. Știam că la cabană sunt turiști care vor coborî, deci nu eram singură pe potecă. De-mi rupeam ceva, mă găseau repede. La gerul care era, dacă mă găseau țapănă, nu apucam să mă stric și păstram aceeași expresie a feței până la dezgheț.

Făcut rucsac, ”rupt ușa”, plecat spre Sibiu. Până la gară, cu rucsacul în spate, am realizat greșeala clasică: am băgat în rucsac cât a încăput. Ajunsă la Sibiu, la nepoata mea Alexandra, am ”revizuit” bagajul la sânge. Ali și Sebi m-au dus la Poiana Neamțului. De acolo – poteca… după pumnul cuvenit de medicamente anti durere. Zăpada înghețată, poteca numai bună. Singura problemă era cu pauzele – nu puteam să stau jos. După jumătate de oră de mers, am scos sticla de apă. Când am văzut gheața din sticlă, am realizat că pauzele nu sunt indicate :mrgreen: .

O zi superbăLa ora 11 am pornit de la Poiana Neamțului iar la cabană am ajuns la ora 2:30, mers constant, cu încurajări de rigoare (din cele cu ”…zgura”), cu au și cu vai, dar întreagă întreguță. Mi-a fost foarte greu, recunosc, dar și satisfacția a fost pe măsură. La cabană nu aveam decât să mă odihnesc și să mă bucur de compania cabanierilor, coana Mariana și nea Petre –oameni minunați, dragi mie.

Munte, zăpadă, aer, liniște, căței, oameni frumoși… Pachet complet. Pentru dureri, m-am îndopat bine cu pastile.

Ziua mă plimbam prin jurul cabanei, mă jucam cu cățeii și dădeam zăpada din jurul cabanei, doar ca să fac mișcare. N-am mai văzut demult atâta zăpadă curată, neatinsă. Seara mă jucam cu pasta Fimo – terapie prin artă, apoi mă băgam în pat și citeam. De data asta l-am luat cu mine pe Osho. Nu mi-a părut rău. Îmi place cum le zice dumnealui.

Trebuia să cobor miercuri, dar planul de acasă… nu s-a potrivit cu încălzirea vremii. Se mai așternuse un strat de zăpadă, care s-a transformat în zăpadă grea. Să mergi prin așa o zăpadă, înseamnă un efort imens, efort pe care eram incapabilă să-l fac. Știam că sâmbătă urmau să urce turiști, asta însemnând că vor deschide ei poteca. Așa se face că am rămas până duminica următoare.

Am încercat câteva plimbări în preajma cabanei, dar prin zăpada mare și grea n-am ajuns prea departe. Dar era suficient să fiu acolo să-mi încarc bateriile.

Mămăligă cu brânză :-)La Bârcaciu se mănâncă bine! Coana Mariana gătește foarte bine, iar porțiile sunt generoase și consistente. Nici foarte scump nu este. Așa se face că m-am îngrășat 2 kg și ceva cât am stat acolo – asta poate și pentru că nu făceam efort, n-aveam pe unde să umblu brambura.

Într-o dimineață am ieșit din cabană. Ninsese. Am luat lopata de zăpadă și m-am apucat de curățat zăpada în jurul cabanei. Le-am povestit cabanierilor cum tatăl meu – șugubăț din fire – iarna pe când curăța zăpada prin curte, dacă treceam pe lâgă el, ”sută în sută” îmi arunca în cap o lopată de zăpadă. Nu rata niciodată nici ocazia, nici ținta 😆 .

Curățând zăpada am ajuns în spatele cabanei la spălătorul adăpostit de o copertină. În momentul în care am ajuns sub copertină, m-am trezit cu o avalanșă de zăpadă în cap! Nedumerită, am crezut mai întâi că nea Petre m-a ”bulgărit”, mai apoi am rezlizat că de fapt alunecase zăpada de pe copertină. Am râs zdravăn și m-am gândit ”nici de data asta nu m-ai ratat, tata!” Scuturându-mă de zăpadă, am alunecat și-am mai tras și o trântă – carevasăzică mi-a mai pus și piedică 🙄 .

Cu așa multă zăpadă în jur, nu m-am putut abține să nu fac un om de zăpadă. Mi-am zis că toate femeile își doresc un bărbat care să se topească după ele. Nu, nu mai aștept, mai bine îl fac cu mânuța mea.
Ăsta este premiul :-)Sâmbătă – vreme superbă, în ciuda celor de la meteo: anunțau lapoviță și minuni. Așteptam să urce turiștii, doar, doar vreo doi băieți vânjoși s-or avânta la plimbări în sus, să-mi facă și mie poteca. Pentru că vânjoșii nu se arătau, m-am făcut eu vânjoasă și am plecat să mă plimb. Zăpada se ”așezase” între timp și se mergea ceva mai ușor. Am reușit să urc ”aleea prezidențială”, am ieșit din brazi, dar ceva mai sus nu se mai vedeau semne de potecă sau marcaje. După ce am intrat de vreo trei ori cu cracul până sus în zăpadă și m-am chinuit să mă tot scot, am obosit. M-am gândit că sunt fraieră că nu știu pe unde să mai urc puțin, dar… o fraieră vie, e mai bună decât o fraieră moartă (zic și eu), așa că am făcut cuminte cale întoarsă la cabană.

Apăruseră turiștii, iar trei erau la masă afară. Nea Petre m-a întrebat ceva și îi răspundeam, dar din colț am auzit chicote de râs pe când îmi dădeam jos căciula să-mi aerisesc chelia.
– Mă bucur că nu sunt singurul cu freză turbată, zise unul dintre băieți.
– A, de mine râdeați mai devreme?
– Nu râdeam în sensul rău, știți să nu înțelegeți…
– Am înțeles, nu-i bai.
Erau sibieni și am vorbit să mă ducă și pe mine la Sibiu, duminică, dacă aveau un loc. Aveau loc, problemă rezolvată.

O urmă cu... colțari Urcaseră două grupuri de turiști. Unii rămâneau la Bârcaciu, ceilalți plecau spre Negoiu. Eu nu prea avem chef să stau locului și am mai făcut o încercare de plimbare, de data asta pe cruce galbenă – Mihai îmi spusese că e potecă făcută, că sunt urme. Nu erau nici urme, nici potecă. Cel puțin nu urme de om, doar căteva urme de căprioare și de urs, înșiruite frumos pe potecă. Am mers până la indicatorul de la intersecție dar acolo, pentru că iar intram în zăpadă până peste genunchi și obosisem, m-am întors cuminte. Aș mai fi mers ceva, dar se făcea târziu și la cât de greu înaintam mi-ar fi luat prea mult timp să ies până unde se vedea Negoiul. Nu aveam de gând să mă prindă noaptea.

Pe drum m-am întâlnit cu cei care urcau spre Negoiu iar vânjosul care mergea în fruntea grupului m-a întrebat
– Până unde ați mers?
– Doar până la primul indicator. De acolo n-am mai mers, că nu sunt urme.
– Cum să nu mai fie urme?
– Uite așa bine.
– Adică noi până aici am venit pe poteca făcută de dumneavoastră?
– Se pare că da… ioi ce vânjoasă m-am simțit! Am deschis eu, poteca pentru alții 😆
– Dar de ce sunteți așa de obosită, e greu mai încolo? M-a întrebat o mândrețe de căprioară din grup, pe când treceam pe lângă ea.
– Apoi domnișoară, mergi tu în fruntea grupului dar nu călca pe urmele mele, mergi prin zăpadă necălcată. Când ai să obosești, nu te obosi să mă suni. Doar strigă-mă, că sigur n-am să fiu prea departe.
– Eeee nu… nu mă duc să fiu prima.
Așa mă gândeam și eu…

La cabană cald, frumos, bine. Oameni frumoși, povești și hohote de râs.

Dumincă dimineața m-am trezit și mi-am făcut bagajul în tihnă, înainte să se trezească lumea și să înceapă vânzoleala. În felul acesta speram să nu-mi uit ceva acolo, după cum îmi este obiceiul. Am așteptat să se pregătească și ceilalți apoi am luat-o la vale împreună.

Am greșit așteptând să cobor cu grupul pentru că a trebuit cobor în ritmul lor… și am făcut-o într-o oră jumate :mrgreen: . După ce am ajuns acasă am ”plătit” greșeala cu o frumusețe de febră musculară. Mergeam prin casă ca un robot și durea rău.

Din poiana Neamțului am plecat spre Sibiu, împreună cu Dan Vs. Ciprian și prietena (sau soția) lui, Alina Grecu. Pe drum, am hotărât să mergem împreună să mâncăm o ciorbă de burtă.
– Știți, la localul unde mergem să mâncăm, chelnerii mă cunosc. Toți mă tachinează pentru freza mea nebună și-mi spun că ar trebui să intru și eu ”în rândul lumii”. Pot să le spun că sunteți mama mea? zise Dan.
Dacă-i de râs, atunci de râs să fie! Prin urmare am fost de acord.

Adoptată pe post de mamăAm ajuns la local obosiți și flămânzi. În ținută de munte și fără căciulă pe cap, toată lumea se uita la mine ca la urs. Chelnerul a venit și a luat comanda iar eu am comandat pe lângă ciorbă și o votcă, după care m-am dus la baie. Când am ieșit din baie, îl aud pe Dan strigând de lângă bar
– Mama, o votcă mică, sau una mare?
– Una mică, măi copile.
Deja le spusese că eu sunt mama lui și toți chelnerii mă priveau veseli: ”așa mamă, așa fiu”.
– Putem să vă spunem de acum ”mama Krista”?
– Puteți dară, nu sunteți singurii. Am un singur copil al meu, restul… nenumărați. Iaca așa am fost – încă o dată – adoptată pe post de mamă.

A fost prima mea tură de munte iarna, singură. A fost o provocare și spun drept că am avut mari emoții, dar asta numai până când am ieșit pe ușă. Când am luat rucsacul în spate și am început să urc, m-am liniștit și mă încurajam singură ”hai că poți”. Când am început să obosesc îmi spuneam ”TREBUIE să poți, nu ai de ales!”. M-am felicitat pentru că la Sibiu am avut inspirația să-mi ușurez rucsacul, cele 9 kg rămase, au fost grele dar nu insuportabile.

Oricum, a meritat efortul. Mi-am încărcat bateriile. Pentru că de data asta n-am făcut ture de creastă și alte minuni de umblături, când am ajuns acasă n-am ajuns ”frântă”. Am ajuns cu bateriile încărcate și mai grea cu două kilograme 😳

Terapie intensivă: munte, aer curat, liniște, creație… Bârcaciu se numește.

”Nu trebuie să mergi unde te duce calea, mergi pe unde nu este cale și lasă urme.”
Ralph Waldo Emerson

IMG_1120

Share and Enjoy !

0Shares
0 0

2 Responses to Terapie intensivă – Cabana Bârcaciu ianuarie 2016

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *