Ghid de supraviețuire
Postări recente

KristaA trecut săptămâna, iar eu n-am scris pe blog povestea minunatei seri folk ”Nu-mi spune… cântă!”

Am scris-o, dar n-am postat-o. În două variante. Fiecare din alt punct de vedere. Dilemă: care variantă să fie prima?

Mai întâi este povestea în sine, ”file de jurnal”, cu tot vârtejul evenimentelor și pățăniilor. A doua variantă este pentru cei ca mine.

Aseară vorbeam pe Facebook cu Andreea, care-mi spunea: ”Scrieți atât de frumos. De prima dată când v-am descoperit, m-ați inspirat foarte mult, să nu renunț. Nu de puține ori îmi mai vine să renunț, voind să fug de tot și de toate, însă îmi aduc aminte de voința pe care o aveți. Sper doar să pot să ajung să nu mai am așteptări și cred că abia atunci voi fi mai liniștită. Cât despre scris… era de mult în mine, doar că îl pusesem în stand-by.” Andreea face parte din grupul celor ”ca mine” și o îndemnam să scrie, să viseze și să creadă în povești.

Am sunat-o și i-am spus de cele două variante și că nu știu pe care s-o postez prima. Mi-a răspuns prompt că ”pentru noi mai întâi! Noi suntem cei care așteptăm cu sufletul la gură să scrii și pentru noi contează mult mai mult decât pentru ceilalți.”

Are dreptate. Pentru ei, vorbele mele au altă valoare ”dacă poate Krista, pot și eu”, ”când rudele sau prietenii îmi spun că exagerez cu mersul pe munte, le dau link-ul blogului tău și îi trimit acolo să citească”. Sunt doar două exemple din ceea ce-mi spun cei ca mine, iar datorită lor nu mă las și continui să fac tot felul de trăznăi, dacă trăznăi se cheamă atunci când te iei la trântă cu soarta. Ei știu că, atunci când scriu despre durerile fizice sau stările psihice și emoționale, toate acestea sunt reale – și ei trăiesc cu ele, la fel ca mine.

Seara folk

Dacă vrei să faci ceva și nu-ți iese, mai încearcă. Așa am făcut și eu cu cântatul la Mediaș. Prima dată – la festivalul de folk – am fost varză, dar despre toate am scris deja.

Atunci, cel mai greu de dus a fost partea psihică și emoțională. Nu mă recunoșteam. Cu greu mi-am stăpânit atunci atacul de panică.

Pentru că sunt o căpoasă și nu-mi place să mă dau bătută, m-am gândit că trebuie să mai încerc o dată. Aveam nevoie de o motivație solidă, iar aceasta s-a ivit destul de repede: o seară caritabilă în beneficiul Crucii Roșii Subfiliala Mediaș. Sunt voluntară la ei și chiar îmi doresc să-i ajut cât pot. Mircea Hodârnău (Asociația Culturală Mediașul Nostru) m-a susținut fără să stea prea mult pe gânduri.

cafeneaÎn cafeneaua L’Amour Caffe fusesem la o seară folk și mi-a plăcut: nici prea mic și nici prea mare, plăcut pentru așa ceva. Spațiul nu îngăduia zgomote puternice, becuri, beculețe sau alte jocuri de lumini. Așa cum fac când plec pe munte, am făcut și acum: m-am întrebat ”care-i cel mai rău lucru care se poate întâmpla?”. Spaima mea de microfon era pe primul loc. Soluție: la o adică în L’amour Caffe puteam foarte bine să cânt fără sonorizare. A fost prima intenție, dar am avut bucuria să-l am lângă mine pe Zoltan Butuc cel care m-a ajutat să trec la împăciuire cu microfonul.

Prezența lui Mihai Giurițan alături de mine a fost un factor important. Vorba Ancăi: ”lasă emoțiile, îl ai pe Mihai lângă tine! Vă cunoașteți de atâția ani, el e spontan și te va susține, indiferent ce ar fi”.

Încet, încet lucrurile s-au aranjat, mulțumesc lui Dumnezeu, am avut lângă mine oameni care m-au susținut. Faptul că am avut și alți prieteni din Făgăraș și din Brașov veniți la Mediaș pentru mine m-a încurajat și mai mult.

Primul moment mai greu al serii: spațiul s-a dovedit a fi prea mic pentru câți au venit. A fost ceva vânzoleală!

În astfel de momente de stres, creierul meu undeva face un click și reușesc să mă detașez cumva și văd mai bine ce este de făcut. Dacă intri în panică, n-ai să rezolvi nimic. Încearcă să evaluezi situația cât mai rapid, la rece și găsește soluții. Până la urmă n-a fost o tragedie, dar nici nu voiam să plece oamenii nemulțumiți. Nu m-am simțit cu nimic vinovată pentru asta, cât timp anunțasem că nu mai sunt locuri, dar s-a mai intrat…

În toate nebuniile pe care le fac, recunosc că cel mai greu pentru mine e când vine vorba să am de lucru cu oameni. Prefer efortul fizic, chiar dureros, de urcat pe munte de una singură, decât să fiu în mijlocul unei mulțimi de oameni. Fiecare vrea ceva și se pune pe sine pe primul loc. E mult prea obositor, mă seacă de energie.

Norocul meu în acea seară, a fost că i-am avut lângă mine pe Mihai și pe Zoltan. Cei doi m-au ajutat enorm în a-mi stăpânii emoțiile, fără prea multe vorbe. Simpla lor prezență, energia ce o aveau, m-a ajutat să fac față provocărilor. După cum am spus, povestea de jurnal a serii va urma.

Dar acum vouă, cei la fel ca mine vă spun: să nu renunțați! Nu renunțați la vise, nu renunțați să trăiți! Faceți-vă curaj și pășiți în față, în fața tuturor și spuneți ce aveți de spus, faceți ce aveți de făcut pentru voi și pentru cei din jur care vă apreciază.

Nimic nu-i imposibil, nimic nu e prea mult. Cât ești doar bolnav sau bătrân și nu ești mort, mai ai un cuvânt de spus și lucruri de făcut pe lumea asta. Fă-le. Spune-le.

Diagnosticul și boala în sine sunt un soi de condamnare la viață, o viață plină cu dureri și nemulțumiri pentru că nu pot sau nu am voie să fac una și alta, așa spune medicul, așa îmi spun cei din jur. Serios? Dar cine trăiește în locul meu? În locul vostru?

Cei de lângă noi ascultă de sfatul medicului și ne opresc uneori să facem ce ne place ”îți faci rău”. Alteori – nu e răutate, ci realitatea crudă – ne opresc să facem ce ne dorim din comoditatea lor, pentru că se simt responsabili pentru noi, dar nu au timp sau chef să fie alături de noi să ne susțină să ne depășim limitele.

Ei nu înțeleg că atunci când tu ca bolnav reușești să depășești limitele, îți crește încrederea în tine. Că te vezi cu alți ochi. Pentru că ai depășit acel ”nu ai voie”, indiferent cât de puțin înseamnă asta și că e remediu contra depresiei.

Am renunțat demult să stau la voia bolii, să fac doar ce vrea ea… ”Hai s-o încerc și pe asta” e un foarte bun motto. Găsește-ți o motivație, o motivație suficient de solidă să nu mai ai cale de întoarcere pe motiv că ”m-am răzgândit”. O pățesc și eu de multe ori: îmi propun să fac ceva, demarez treburile și mă trezesc că… ”parcă-i prea mult, mă cam sperie, nu știu dacă pot…”, dar nici nu pot să dau înapoi.

Până acum doi ani, toți medicii mă sfătuiau să nu fac nici un fel de efort fizic. Acum doi ani, am citit un studiu publicat de Mayo Clinic, în care se spunea că exercițiile fizice sunt, de fapt, foarte indicate în cazul meu. Cocluzia mea: lasă-i pe medici cu sfaturile lor iar tu fă să te simți bine.

E foarte adevărat că, după fiecare năzbâtie pe care o fac, urmează câteva zile de house arrest, cu dureri, cu…toate cele, dar măcar am bucuria și satisfacția că am făcut ceva. Spun că sunt ”dureri constructive” și măcar știu de ce mă doare: pentru că am făcut ce nu aveam voie.

prieteniDacă seara a fost un succes?

Pentru mine, da. Am reușit să trec peste atacul de panică iminent când venea vorba despre microfon. Cu ajutorul prietenilor mei, am depășit momentul. Îndrăzniți să faceți ceva și s-ar putea să aveți supriza ca prietenii să vină să vă susțină.

Când am pus la cale seara folk, habar nu aveam câți mă vor susține. Surprizele s-au ținut lanț și m-am bucurat de ele. Dacă nu puneam la cale evenimentul, nu aveam de unde să știu ce cred despre mine vechii mei prieteni, cu care, de fapt n-am mai vorbit de ani de zile.

Dacă vă amintiți isprava din vara trecută (Uraaaa! am ajuns pe Vf. Moldoveanu!) e mulțumită  vechilor mei prieteni, Adi și Paul. Fără ei nu aș fi reușit.

Îndrăzniți! Îndrăzniți să visați, îndrăzniți să credeți în povești, dar mai ales, îndrăzniți să trăiți!

p.s. Acum vreo două săptămâni am văzut un videoclip interesant. Poate merită să-l vedeți. E mult adevăr în el, până la urmă nu trebuie decât să-ți depășești frica. Frica de orice, frica de durere, frica de ziua de mâine și mai ales frica de moarte. Totul se reduce la un singur cuvânt ”frică”.

Înfruntă-ți frica, vezi dincolo de ea. Să nu-ți fie frică să faci ceva pentru că ”nu o să reușesc”. Nu ai cum să reușești dacă nu încerci. Câtă vreme nu vezi pe ziua de mâine scris ”moarte” îndrăznește să trăiești, îndrăznește să-ți depășești limitele.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *