Ghid de supraviețuire
Postări recente

DSCF3262

Când colinzi potecile munților îți faci o mulțime de prieteni – dacă vrei. Cu unii din ei păstrezi legătura, cu alții mai puțin. Așa și eu într-o seara, la un foc de tabără, undeva pe-un munte, am cunoscut câțiva constănțeni. Puțin pantofari băieții – mai bine spus începători – dar de treabă de altfel și dornici să vină cât mai mult pe munte.

Unul dintre ei, Liviu, ia legatura cu mine vara următoare și-mi spune că vrea să vină să mergem o bucată de creastă, mai ușurel, mai cătinel, împreună cu fratele lui mai mic. Totul ok, vin băieții și plecăm la drum: urcăm pe la Bâlea, ajungem în creastă și o luăm spre Sâmbăta, cu gând de popas acolo.
Vreme bună, liniște si pace, taman cum ii place omului pe munte. După ceva vreme de mers, lui Liviu i se dezlipește talpa bocancului de la vârf și până am ajuns la Sâmbata, lipăia zdravăn talpa pe jumătate dezlipită.

Mă gândeam că ajunși la cabană vom găsi o soluție: un prenadez, ceva de lipit sau ceva de cusut – o sârmă de balot, bună și aia, inventivitatea te salvează de multe ori. Găsim prenadez, găsim smirghel, i le pun în brațe lui Liviu, îi dau instrucțiunile necesare și îi spun:
“După ce cureți și pui prenadez, ca să se lipească bine pui o greutate pe el, o piatră ceva” apoi îl las să-și facă treaba.

Seară frumoasă în cabană la o cântată, o glumă, un banc, un pișcot, nici că m-am mai gândit eu la bocancul lui Liviu, să-l întreb măcar ce și cum a făcut. Dimineața trezirea, s-o luăm pe cale:
“Liviule, unde ti-e bocancul? S-a lipit?”
“Nu știu, stai să mă duc afară după el.”
“Ha?! l-ai lăsat afară peste noapte? Ești nebun, ți l-o fi plimbat câinii.”
“Nu cred că l-au luat câinii că am pus o piatră pe el.”
Mi s-a părut cam aiurea…. putea să aducă bocancul cu piatră cu tot în cameră, dar mă rog… pantofar saracul…
Cu bagajele făcute coborâm să bem un ceai și să mâncăm și mâncată/mânată de curiozitate ies afară după Liviu să văd dacă își găsește sau nu bocancul – eu deja îmi imaginam un dulău rozând cu poftă la bocancul lui Liviu 😈 .

Când am văzut ce face Liviu, m-am blocat, am facut ochii mari cât roata carului 😯 și m-am pus pe-un râs din ăla care-ți dă dureri de burtă. Nu, nu ar fi putut să aducă piatra și bocancul în cameră. Cu siguranță nu! Pentru că piatra era de fapt ditamai bolovanul! Râdeam cu lacrimi și-mi imaginam ce formă de clatită are bocancul după ce-l scoate de sub bolovan. Era atât de mare și de greu, bolovanul, că nu l-a putut ridica – l-a rostogolit.

L-am întrebat:
“Mai Liviule, da’ cum ai pus tu, mamă dragă, ditai bolovanu pe bocanc?”
“Pai nu l-am pus… l-am rostogolit.”

Nu știu ce calcule a făcut el, dar a dat bine direcția bolovanului: taman pe bocanc.
Într-adevăr, bocancul era un soi de clătită. S-a chinuit ceva să-i redea forma, să poată băga piciorul în el.
În plus, din cauza greutății și a chinurilor la care a fost supusă, talpa bocancului s-a lungit – era mai lunga cu vre-o 2 centi, așa că a trebuit să facă muncă manuală: “Sculptură în talpă de bocanc presat”.

Morala: nu faceți asta acasă! Iar pe munte… sunt și pietre mai mititele, la nevoie.

IMG_0830tmb

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ceva mai recent – mai în zilele noastre, căci povestea de mai sus e de pe vremea când eram și proaspătă, nu numai vie – am pățit-o și eu, urcând la Bârcaciu cu Puiu Gherman și cu Lică.

Era în ianuarie, de Sfântul Ion. Zăpadă foarte puțină – cel puțin prin pădure nu era aproape deloc. Înainte să ieșim în tăietura de sus, îl aud pe Lică în spatele meu: ”Krista are ceva!” – no, Doamne iartă-mă ce-oi mai fi având și nu știu!?!? Mi se dezlipise talpa bocancului de la călcâi și clămpănea după mine. Nu clămpănea prea tare și nu simțisem că ceva nu-i în regulă pentru că era prinsă cu elasticul de la parazăpezi 😆 .

La cabană, nea Petre s-a gândit că ar merge reparat cu vre-o două holșuruburi dar n-a fost cazul pentru că în rucsac mai aveam o pereche de bocanci. De ce am plecat cu două perechi de bocanci la mine când tura era de azi pe mâine? Habar n-am. Al șaselea simț?

Acasă când pregăteam rucsacul, bocănceii ăștia de vară îmi tot cădeau în mână și sub ochi:”Mă, da’ voi ce vreți? Vreți pe munte?” I-am luat în mână, i-am cântărit.. .ușurei, de altfel, așa că i-am pus în rucsac. Peste noapte am dormit la Puiu și la Mihaela, iar dimineața, când puneam mâncarea în rucsac, iar m-am întrebat: ”Să-i iau… să nu-i iau…” Bocancii din picioare erau Meindl, bună marcă… da’ și bocănceii erau ușori și se pare că n-au vrut să rămână acasă, așa că au ajuns cu mine la Bărcaci, ca să-mi fie de folos 😉 .

De ce s-a întâmplat minunea cu talpa bocancului de firmă? Pentru că erau noi nouți și nepurtați?!?!? Habar nu am. M-am bucurat totuși că am fost fată cuminte și am ascultat de îngerașul păzitor care-mi băga sub nas bocancii de vară.

bocancul_buclucas

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *