Ghid de supraviețuire
Postări recente

Monthly Archives: July 2017

Fiecare cu demonii lui. Ăștia fiind groaza de o operație majoră, de un tratament nou, de goange, de înălțimi etc. Până și episoadele de depresie sunt demoni cu care trebuie să mă bat. Stările de anxietate – la fel.

Depinde de fiecare modul de înfruntare a demonilor. Între a lupta sau a-i lăsa să te înspăimânte  încât permiți să-ți controleze viața.

Pentru că sunt om, am avut (am) și eu demonii mei, despre care am să vă povestesc aici.

În 1996, aveam o hernie de disc, urâtă de tot. A evoluat rapid și în scurt timp ajunsesem să târăsc piciorul stâng. Durerile erau groaznice, dar cel mai tare mă enervam că nu puteam să fac mai nimic, eram inactivă. Medicii mă trimiteau să fac terapie și tot felul de tratamente. Nu mă ajutau cu nimic. În acei ani, teama de operație la coloană, era majoră. Până și medicii provinciali îmi spuneau: ”E foarte riscantă operația! Riști să rămâi paralizată!”. Același lucru mi-l spunea familia și prietenii. Cum să nu intre spaima în mine?

Eram speriată ca de bombe. Trăiam între dureri și spaime. Voiam să scap de durere, dar să rămân paralizată, nu-mi surâdea.

Cum nimic nu e întâmplător pe lumea asta, mi-a fost dat să cunosc trei persoane care fuseseră operate și, surprinzător, se simțeau foarte bine. După operație și perioada de recuperare aferentă, își reluaseră activitățile normale. Ba chiar făceau și efort fizic, fără probleme, doar cu ceva mai multă grijă.

Asta m-a ajutat să îmi fac curaj. Nu concepeam ca de la acea vârstă, să fiu un soi de olog și să trăiesc cu acele dureri. Prin urmare, am luat demonul de coarne și am dat cu el de pământ. M-am dus la Tg. Mureș, unde neurochirurgul mi-a spus în față ”De cuțit nu scapi. Cu cât mai repede cu atât mai bine.” A fost suficient să-mi spună asta luni dimineața, ca marți la ora unsprezece să fiu pe masa lui de operație.  Că operația a fost cu… peripeții e altă poveste. Una din ele a fost că m-am trezit în timpul operației, de durerea provocată de strângerea șuruburilor și piulițelor din coloană. Pot să vă spun că e o durere crâncenă. Iese lejer de pe scara ”de la unu la zece”. Aș fi mușcat din pietre, dar în sala de operație nu aveau, pe motiv că ”nu sunt sterile”.

Mi-am revenit repede după operație. Mă simțeam atât de bine încât îmi părea rău că am dat voie celorlalți să bage spaima în mine și nu am făcut-o mai repede. Scuteam câteva luni de chin.

Goangele – un alt demon care s-a pus cu mine.

Am stat câțiva ani la prietena mea Lili, la Dejani. Pentru că iubesc grădinăritul, îngrijeam cu drag grădina de zarzavat. Întro zi, m-a ciupit o gânganie. Pe moment nu i-am dat importanță, însă până seara, ciupitura s-a făcut hematom – umflătură cu vânătaie, cât să pui palma. Ardea și durea groaznic. Medicii nu au știut ce să-mi spună decât ”reacție alergică la o insectă”. Nu reușeam să prind goanga infractoare spre a o identifica, nicicum. Nu simțeam nimic mergând sau târâdu-se pe mine, înainte să simt ciupitura. Ciupitura semăna cu înțepătura unui ac încins la roșu în foc. Scurt. După aceea urma hematomul și durerile, de obicei în zona picioarelor.

Foloseam Autan când plecam la grădinăm așa scăpam neînțepată, dar se întâmpla să uit să mă ”Autanasiez”. Când uitam, nu mă ratau goangele. Era un chin.

La prietenii mei, fiind și apicultori, m-am trezit într-o zi înțepată de două albine: una în talpă, cealaltă în gleznă. În câteva ore, piciorul meu era umflat până peste genunchi și vânăt rău. Durerile erau pe măsură.

Atunci am simțit că mă apucă fobia de insecte. Începusem să fac atacuri de panică, numai când auzeam ceva bâzâind pe lângă mine: simțeam cum se ridică tot părul pe mine de groază și nu mai puteam respira. Toate stările astea, mă enervau la culme. Mă enervam pe mine, pentru că nu le puteam controla.

”Cum să fac eu fobie de insecte? Eu iubesc natura, pădurea și dormitul în cort, dacă am fobie de insecte, ce mă fac? Să renunț la tot ce-mi place și să trăiesc o viață cu spaimă de insecte?” – asta nu era o opțiune. Nu pentru mine.

În ziua în care tataie Emil a venit să ceară o mână de ajutor la stupină, am fost prima care m-am oferit! Ori la bal, ori la spital, mi-am zis. Ori scap de fobie, ori pic în ea de tot. Măcar să știu o treabă.

Am luat astfel demonul goangă de coarne și am dat cu el de pământ, sperând să scap de el. M-am echipat cu mască, mănuși și tot ce se putea, pentru a fi protejată de înțepături. Dar nu înțepăturile erau problema principală, problema cea mai mare era cea psihică, pe ea trebuia să o depășesc.

Când am ajuns lângă stupi, eram îngrozită până în măduva oaselor. În acele momente, trăiam un coșmar. Era o zi însorită, prin urmare albinuțele erau foarte ocupate să care polen în stupi și zburau în voie. Când tataie a deschis primul stup lângă mine și m-am trezit în mijlocul unui roi, groaza mea a atins apogeul. Simțeam cum nodul meu din gât se mărește și nu mai pot respira. Mă înecam cu aer. Pulsul luase viteză. Tensiunea s-a urcat și ea în slăvi. Pe când privirea mea începea să se întunece, în gând, am urlat cât am putut la mine:

”TREZEȘTE-TE!!! CONTROLEAZĂ-TE!!! RESPIRĂ!!!”

Psihicul meu se divizase: jumătate urla îngrozită pe când cealaltă jumătate mă îndemna la calm.

Groaza urla.
Calmul îmi spunea să respir.
Groaza urla.
”Stai liniștită, albinele nu au treabă cu tine” îmi spunea calmul.
Groaza urla.
”Privește albinele! Ele sunt calme, își fac treaba fără să te bage în seamă” spunea calmul.
”Mă înnebunește bâzâitul!”, urla groaza, scurtându-mi respirația.

Poți oricând să o iei la fugă, nu ești ținută cu forța. Stai calmă, respiră, închide ochii și ascultă bâzâitul. Nu este nimic amenințător în el. Albinele nu sunt agresive”

I-am spus groazei să tacă din gură, am închis ochii și am ascultat. Nu era nimic amenințător.

Deschide ochii și privește-le! Uite cât de cuminți zboară albinele. La câtă treabă au, nici nu te bagă în seamă” zise calmul. Încă respiram în varianta scurtă, când tataie mi-a pus în mâini o ramă scoasă din stup, plină cu albine. M-am albit de groază și-mi venea s-o iau la fugă, dar tataie mi-a explicat cu răbdare cum să apuc rama și nu-mi venea să fug și să-l las să se descurce singur, după ce mă oferisem să-l ajut, iar el se baza atunci pe ajutorul meu. Mi-am înghițit nodul din gât, am respirat adânc și am luat rama în mâini, având grijă să nu o scap.

În acea zi, am scăpat de demonul ”fobie de insecte”, păstrându-mi calmul. Pentru păstrarea calmului, mi-am folosit imaginația, în mod pozitiv. Imaginația, atunci când o ai, poate să-ți fie prieten, dar la fel de bine poate să-ți fie dușman. Depinde de tine, cum o folosești.

Nu m-a înțepat nici o albină, atunci. De la tataie, am învățat multe despre albine și comportamentul lor. Atât de frumos în vorbea despre ele, că încet-încet, spaima mea dispărea.

Recunosc că după ce am terminat treaba, am fost foarte mândră de mine. Câștigasem o bătălie, omorâsem demonul – goangă. Propriul meu demon.

De atunci, am mers cu tataie la stupi, de câte ori avea nevoie de ajuto. În perioada de început, am avut parte de câteva înțepături în degetele de la mâini. Mi s-au umflat, dar fără hematoame. În timp, am început să nu mai am umflături după ce mă înțepa o albină. În organismul meu, se crease un anumit grad de imunitate la veninul de albină. În plus, îmi erau tare dragi.

În vara aceluiași an, am fost în Dobrogea în pastoral cu albinuțele. Nu mai aveam nici o teamă, nici măcar echipament de protecție nu mai foloseam. În zilele cu soare, nu-mi puneam nici măcar masca pe față. În căldurile Bărăganului, extrăgeam mierea din faguri, în mijlocul albinelor, îmbrăcată sumar: pantaloni scurți și sutienul costumului de baie.

”Cui pe cui se scoate”, spune o zicală veche. La mine a funcționat. De atunci am scăpat de reacțiile dureroase la înțepăturile de insecte. Dar cel mai important, este faptul că am scăpat de fobia de insecte.

Tu cum îți înfrunți demonii?

Eu mă enervez rău, îi iau de coarne și dau cu ei de pământ. Până acum, a funcționat de fiecare dată.

De ce-ți e frică nu scapi, spune o altă zicală. Păi dacă tot nu există scăpare, prefer să îmi înfrunt fricile cât mai repede și să văd ce iese.

“A lupta cu tine însuți este cel mai greu război – a te învinge este cea mai frumoasă victorie.” Friedrich von Logau